(navigation image)
Home American Libraries | Canadian Libraries | Universal Library | Community Texts | Project Gutenberg | Children's Library | Biodiversity Heritage Library | Additional Collections
Search: Advanced Search
Anonymous User (login or join us)
Upload
See other formats

Full text of "Dyonysios Farasiotis - Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie - (Dionysios)"

MARII INITIATI Al INDIEI SI PARINTELE PAISIE 

CUVANT CATRE CITITOR 

Ma socotesc pe mine insumi fericit pentru faptul de a fi cunoscut de-a 
lungul vietii oameni de seama, precum batranul Paisie. Ei m-au ajutat foarte 
mult in drumul meu. Mi-au daruit experiente minunate si au raspuns in acest 
fel dificilelor intrebari cu care m-am luptat vreme de multi ani: De ce exista 
lumea? Exista Dumnezeu? Cum trebuie sa traiesc? Cine sunt? In ce consta 
firea mea? Voi inceta sa exist dupa moarte?... 

Traiam si ma miscam cufundat intr-o taina. Lumea, viata, mi se revelau 
ca o uriasa taina... Dar cea mai intima taina a mea eram eu insumi. Sinele 
meu... acest necunoscut. imi era pur si simplu cu neputinta sa traiesc fara a 
dobandi raspunsuri la asemenea intrebari. in jurul meu, in societate, oamenii 
manifestau un acut dezinteres pentru acest tip de probleme. Viata societatii 
se conformeaza unui program avand la baza o serie de valori „economice". 
Viata indivizilor se subordoneaza aceluiasi program. Viata mea era asadar 
inevitabil programata. Altii se gandisera pentru mine, inaintea mea. Voi 
obtine diploma de licenta, imi voi satisface stagiul militar, imi voi procura un 
serviciu bun, ma voi casatori, voi avea copii, voi pleca in cateva excursii si 
vacante, voi iesi la pensie, voi muri... Proiectul era astfel finalizat... Dar care 
sa fie rostul adevarat al tuturor acestor etape? in fond, care este sensul, 
scopul vietii? 

Stereotipiile fiecarei zile sunt consternante: dis-de-dimineata pornim 
grabit spre locul de munca, unde petrecem opt ore de lucru - care de obicei 
nu ne furnizeaza nici o satisfactie si ne absorb toata energia -apoi casa, 
mancare, putin somn de dupa-amiaza, lancezeala televizorului, fotbal, 
scenete umoristice, nelipsitele stiri menite sa ne spuna ce ar trebui sa ne 
intereseze si ce parere ar trebui sa avem despre diverse chestiuni absolut 
secundare, apoi somnul... si iarasi de la capat. Din cand in cand mai intalnim 
si cate un prieten, mergem impreuna la o taverna, spunem un banc... Cine 
are mintea sau cutezanta de a pune macar in discutie si probleme 
serioase?... Trece si aceasta zi „fara nici o durere" si „in mod placut", si astfel 
se scurge intreaga noastra viata. Acesta este tabloul activitatilor omului 
occidental contemporan. 

Asa ceva n-am putut tolera. Ma exaspera gandul ca intr-un chip 
asemanator se va consuma si viata mea, fara sa inteleg ce mi ce intampla. 
Sufeream cumplit... intregul cancer al societatii, uriasa multime inerta si 
obedienta, ma obligau sa ma conformez si sa-mi ignor intrebarile, sa renunt 
la stradania de a afla raspunsuri. Ma simteam precum Sisif, prizonier al unui 
efort zadarnic... incercam din rasputeri sa rezist, dar fara succes. Ma 
apropiam de prabusire. Exact atunci l-am cunoscut pe batranul Paisie. Atunci 
au venit minunatele experiente, darurile duhovnicesti. Se spulbera astfel 
nestiinta, si aflam raspunsurile indelung cautate. 

Am petrecut ani de zile bucuros si fericit in „singuratatea" mea. Purtam 
in suflet aceste daruri duhovnicesti. Din cand in cand le scoteam din 
„vistieria" inimii, ma minunam si ma bucuram de ele... Ce-mi daruise 
Dumnezeu! incet-incet am inceput sa ma gandesc si la ceilalti oameni... 



Ma framantam incercand sa-mi dau seama daca ar trebui scoase sau 
nu la iveala toate acestea. Nu dati cele sfinte cainilor, nici nu aruncati 
margaritarele voastre inaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce in picioare si, 
intorcandu-se, sa va sfasie pe voi, a spus Hristos (Matei 7, 6). Cunosc sensul 
acestor cuvinte din experienta personala. Cunosc, de asemenea, si 
Tmpotrivirea oamenilor, caci le-am vorbit unora dintre ei despre toate 
lucrurile acestea. E primejdios, dobandesti dusmani atunci cand vorbesti 
despre Adevar. Epoca noastra iubeste mai curand minciuna... 

Trebuia sa scriu, sa vorbesc. Tacerea ar fi fost vinovata, egoista. De 
altfel, nu se cuvenea ca toate aceste intamplari minunate sa se piarda in 
adancul intunecat al uitarii. Ele sunt deosebit de pretioase. 

De vreme ce omenirea cheltuieste atata hartie si cerneala pentru a 
tipari mormane de maculatura (ziare de scandal, reviste pornografice, 
periodice de moda, jurnale sportive etc.) care distrug mintile omenesti, 
apreciez ca tiparirea acestor randuri si oferirea lor oamenilor nu este lipsita 
de valoare. 

l-am spus-o batranului Paisie, intrucat intentiile mele 11 priveau si pe el 
in mod direct, si mi-a dat binecuvantare sa scriu o carte. Am discutat de 
cateva ori despre aceasta. data m-a rugat chiar sa ma opresc din scris, iar 
dupa cateva luni mi-a ingaduit sa continui. 

Scriu de asemenea si pentru mine insumi; spre aducere aminte, spre a 
nu uita mai tarziu, spre a intelege mai bine. Precum se pare, aceste 
intamplari imi sunt izvor nesecat de cunoastere. Pe de alta parte, exista 
oameni carora le pasa de mine, si as fi vrut sa le ofer prieteneste ceea ce 
am, caci comunicarea este si o necesitate a mea; apoi, imi doresc ajutorul lor 
spre a fi evaluate aceste lucruri. Voiesc, in acelasi timp, sa am pe drumul 
vietii insotitori care sa ma cunoasca si pe care sa-i cunosc fiintial, in 
profunzime. 

Oare nu exista suflete surori, de care sa fiu atasat, desi nu le cunosc 
personal? Cine stie daca nu se vor naste oameni care sa aiba aceleasi 
intrebari si aceleasi nelinisti? Poate ca nu-i un ajutor substantial, dar este un 
indiciu, o marturie... „Priviti, este cineva care spune ca exista aceste minuni 
uriase, ca nu sunt mituri, basme, inchipuiri"... Le-am trait, le-am auzit, le-am 
vazut cu ochii mei, le-am simtit pe pielea mea. Nu este oare un semn de 
curaj a continua drumul? Cautati si veti afla (Luca 11, 9). Eu am cautat si am 
aflat cu adevarat. 

Nu am avut si nu am nici un fel de calitati deosebite. Am vrut numai sa 
aflu, sa stiu: Cine sunt? Unde ma gasesc? Ce se intampla cu aceasta lume? 
Unde voi merge? Ce se intampla dupa moarte? Cum trebuie sa traiesc? Ce 
este esential si ce nu este esential? 

Am dobandit, sau mai precis mi-au fost daruite toate aceste raspunsuri 
ca un dar nepretuit, si astfel pot trai astazi mai departe, plin de recunostinta 
pentru cei care mi-au impartasit viata, cunoastere, iubire. 

Este adevarat ca m-am gandit si la copiii mei. Socotesc ca aceasta 
carte va fi un insemnat dar adus lor. 



in sfarsit, mi-as dori ca acest infim obol al meu sa fie o pietricica adusa 
la temelia uriasei mele familii, Adamul lui Dumnezeu, omenirea intreaga. Sa 
prelucreze aceasta pietricica in mintea si sufletul ei, apoi sa o iubeasca sau 
sa o uite. 

Ceea ce urmeaza sa fac este o dezgolire, o dezvelire de sine; sunt 
bucati foarte scumpe din sufletul meu. Ma tern sa nu fiu ranit din neatentie 
sau nestiinta. imi voi lua masurile mele de precautie, voi pastra o anumita 
distanta, dar voi duce lupta comunicarii pana la sfarsit. Voi face tot ceea ce 
depinde de mine. Pentru rezultat nu sunt raspunzator numai eu, ci si felul in 
care se proiecteaza intentia cititorului. 

Aceste intamplari, aceste experiente au adus in mine multe 
transform ah. „Tu te-ai schimbat eel mai mult dintre noi toti", mi-a spus o 
prietena dupa ce lipsisem doi ani. intr-adevar, fusesem cu totul altfel in 
trecut. Mai tanar, cu un alt mod de viata, cu o alta minte, foarte diferit, de 
nerecunoscut in comportament, in infatisare, in asumarea unor valori. Si 
totusi - ce taina! - raman aceeasi persoana, pastrez acelasi caracter. 

Nu sunt scriitor profesionist, nici nu am veleitati si pretentii literare. 
Relatez pur si simplu istoria mea. Nu expun teorii, nu produc idei noi, nici nu 
sondez cuceritoare probabilitati. Nu emit reflectii, nu sustin anumite puncte 
de vedere. Ma limitez la a expune intamplarile pe care le-am trait. Niste 
intamplari care sunt de necrezut pentru omul contemporan obisnuit. 

Imi propun sa realizez o simpla descriere; valorizarea ei va revine 
dumneavoastra. Exista anumite parti scrise chiar atunci cand s-au petrecut 
faptele. M-am straduit sa le articulez intr-un intreg inteligibil, intamplarile 
sunt uluitoare, de vreme ce eu insumi nu le pot patrunde cu mintea. Mai 
presus de fire, uimitoare, stranii, izbitoare, aducatoare de cunoastere, ele 
produceau adevarate furtuni in fiinta mea. De aceea voi releva si sentimente 
personale, de vreme ce si ele sunt rezultatul acestor intamplari. 

Desigur, evenimentele experientei sunt caramizile cu care individul isi 
cladeste edificiul intelegerii, conform schitei preexistente - constand in 
caracterul omului si viziunea sa asupra lumii - ce functioneaza in acest caz 
asemenea patului lui Procust. 

Omul obisnuit... Acest Procust care urmareste sa aduca totul la 
masurile lui, pentru a nu fi incomodat in „fericita" sa letargie. Va ironiza, va 
calomnia, va denatura, va uri, va combate, va inlatura tot ceea ce 11 
depaseste. Nu accepta sa gandeasca, televizorul l-a facut sa urasca ratiunea. 
Nu admite sa se problematizeze, e prea epuizant. Civilizatia contemporana I- 
a fragilizat considerabil, le vrea pe toate usor. in felul acesta ramane la 
suprafata vietii, incatusat numai in lucrurile materiale. 

Este mort duhovniceste. „Traieste" intr-un sens strict biologic, numai cu 
trupul. Tot interesul lui este centrat doar in aria functiilor fiziologice. Astfel 
dobandeste o tot mai pronuntata alipire de materie, de lucrurile materiale. El 
a dispretuit realitatea cea mai inalta a fiintei sale, sufletul sau vesnic, si s-a 
atasat exclusiv de trupul sau. Astfel a ajuns numai trup si s-a condamnat pe 
sine la o viata lipsita de demnitate. Omul fiind in cinste n-a priceput; 
alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor, spune 
Scriptura (Ps. 48, 12). 



Exista insa cu adevarat oameni care isi pot elibera mintea si sufletul 
din atractia hipnotica a modului contemporan - materialist - de viata, care 
pot comunica si primi mesaje duhovnicesti, care au puterea si taria de a 
schimba tot ceea ce trebuie schimbat spre mai bine, care au indrazneala de 
a face marele salt, care au smerita nazuinta de a ajunge la izvorul 
duhovnicesc al lumii, la izvorul vietii, la Duhul Cel Sfant, la Dumnezeu. 

Acestia salveaza maretia omului in epoca noastra - a trivialitatii si 
ignorantei. Ma plec in fata lor ca un umil slujitor, si le cer dintru inceput 
iertare pentru lipsurile si neajunsurile mele. 

Cartea este autobiografica. intamplarile care sunt descrise s-au 
petrecut pe durata a aproximativ zece ani si sunt expuse condensat. Este ca 
si cand as fotografia evenimentele mai importante, le-as dispune intr-o 
oarecare ordine cronologica si le-as prezenta apoi Tntr-o relatie de 
interconexiune. Se creeaza astfel posibilitatea formarii unei viziuni de 
ansamblu si a aprofundarii unora dintre intamplari. 

Este de domeniul evidentei faptul ca traim in epoca reclamei, si nu a 
calitatii produselor. Eu incerc sa ma comport ca o fiinta cugetatoare in fata 
„produselor" religioase; cuget insa in lumina experientelor pe care le-am 
trait. 

Aduc calde multumiri tuturor celor care au ajutat la realizarea acestei 
carti, fie cu propuneri, fie cu recomandari si sfaturi, fie indreptand greselile si 
neajunsurile mele, punandu-si la dispozitie talentul si cunostintele lor. In 
spiritul celei mai nobile modestii, au preferat anonimatul... Sa-i rasplateasca 
Dumnezeu. 

Autorul 

REFERINTA BIOGRAFICA 

Batranul Paisie, pe numele de mirean Arsenie Eznepidis, se tragea 
dintr-o familie din Farasa Capadociei. Dupa razboiul cu turcii din 1922, 
intocmai ca si celelalte doua milioane de greci care isi paraseau caminele 
stramosesti la capatul a 2.500 de ani de prezenta continua, pentru a se salva 
de la un nou genocid, familia lui s-a stabilit in cele din urma in Konita 
Epirului, unde batranul si-a petrecut anii copilariei. 

A fost botezat de Sfantul Arsenie Capadocianul, care a si profetit ca 
pruncul va deveni calugar. Familia sa pastra adanca traditie religioasa a 
Capadociei, care a dat atat de multi si de mari sfinti Bisericii Ortodoxe. In 
acest climat a crescut parintele Paisie. 

Si-a manifestat de mic dorinta pentru viata monahala. in cele din urma, 
la varsta de 30 de ani, a ajuns monah. S-a nevoit in Sfanta Manastire Stomiu 
(Pind), in pustia Sinaiului (Egipt), dar mai ales in Sfantul Munte -unde a 
petrecut cea mai indelungata perioada a vietii sale. Viata sa monahala este 
comparabila cu cea a vechilor asceti. 



Traia singur intr-o chilie, in padure. Era foarte sarac in cele materiale, 
foarte simplu si bland in felul de a fi. Nimic nu era fals in el, dupa cum nimic 
strident. Din inima lui se revarsa iubire catre toti. 

Dobandise inca din timpul vietii o faima uriasa, fara ca vreun ziar, vreo 
emisiune radiofonica sau televizata sa se refere vreodata la el. Faima lui s-a 
transmis din gura in gura. Sute de oameni marturisesc in scris cum au primit 
binefaceri prin puterea sa facatoare de minuni. S-au tiparit carti cu minunile 
pe care le-a savarsit. Avea renume de sfant inca din timpul vietii. intr-o zi 
obisnuita 11 vizitau la chilie o suta-doua de oameni, pentru a-i primi sfatul. 

Cand iesea din Sfantul Munte, veneau mii de oameni sa primeasca 
binecuvantarea lui. Mii de persoane asteptau la rand, pana in zori, pentru a 
lua binecuvantare si a vorbi un minut-doua cu el. in acest foarte scurt 
rastimp, multi primeau dezlegare tuturor problemelor lor; alteori, acest lucru 
se petrecea mai tarziu, prin rugaciunile batranului. 

Le-a fost calauzitor multora, mari si mici, insemnati si neinsemnati. l-a 
ajutat pe foarte multi in sporirea lor duhovniceasca. A facut bine in felurite 
chipuri oamenilor timpului nostru. 

Prin viata lui sfanta si prin puterea sa facatoare de minuni, a descoperit 
in ochii oamenilor lumina lui Hristos si puterea lui Dumnezeu. in felul acesta 
li indemna spre sporirea duhovniceasca. S-a spus adesea despre acest mare 
Staret ca a fost un dar al lui Dumnezeu catre oamenii epocii noastre. 

A murit la 12 iulie 1994, fiind inmormantat la sihastria de maici a 
Sfantului loan Teologul, la Suroti. 

Mormantul sau a devenit loc de inchinaciune si izvor de tamaduiri, 
batranul continuand sa faca minuni si dupa adormirea sa. 

„Sufletul care s-a legat strans cu virtutea se aseamana izvorului care 
se revarsa continuu; apa lui este curata, linistita, dulce, imbelsugata, buna, 
nevatamatoare".(Epictet) 

PARTEA INTAI 

RADACINILE MELE 

Imi amintesc ca l-am intrebat odata plin de nedumerire pe batranul 
Paisie: 

- Parinte, de ce mi s-au intamplat mie toate aceste minuni? 

- Pentru ca de mic copil tu nu doar ca n-ai fost ajutat, ci ai mai fost si 
imboldit spre rau; erai indreptatit sa primesti un astfel de ajutor 
dumnezeiesc, iar Dumnezeu ti l-a dat pe tot dintr-o data, mi-a spus el si m-a 
mangaiat. 

Am devenit cu atat mai contrariat. De unde cunostea batranul copilaria 
mea? Cum reusise sa-mi evalueze intreaga viata si sa traga concluzii atat de 
precise? 



Mai tarziu, dupa ce l-am cunoscut mai bine si m-am convins cine este 
parintele Paisie, am inceput sa caut in trecutul meu intamplarile care mi-au 
croit drumul de mai tarziu. 



Tata aducea mereu carti in casa, chiar daca nu le citea. Pe mine ma 
atrasese din frageda tinerete lectura. Eram in clasa a V-a, la gimnaziu, cand 
am descoperit acasa o carte cu paginile netaiate. Titlul sau era: „Raul Jackot, 
Puterea autoconcentrarii - Metode pentru dezvoltarea memoriei si a ratiunii". 

„Ma va ajuta sa invat formulele la matematica", m-am gandit. in 
realitate nu m-a ajutat la nimic. Am luat-o si am inceput sa citesc. in casa 
nimeni nu era preocupat si n-a luat aminte la ce citeam. in afara de o 
anumita filosofie legata de om si de puterile ascunse ale mintii, cartea 
propunea si niste exercitii practice pentru dezvoltarea memoriei, pentru 
cresterea puterii de concentrare asupra unui singur subiect, pentru 
capacitatea de a ne controla gandurile. Am fost intr-adevar impresionat si am 
inceput sa ma indeletnicesc cu exercitiile din carte. 

Multi ani mai tarziu, abia in universitate, am ajuns la un contact mai 
profund cu yoga. Mi-am dat seama ca acele exercitii din varsta copilariei 
erau exercitii yoghine Jaicizate". „Acest scriitor, Raul Jackot, trebuie ca a 
fost yoghin", mi-am spus atunci cu convingere. 

In adolescenta ma framantau deja multe intrebari si nedumeriri despre 
realitatea inconjuratoare si despre sine, imi amintesc ca la varsta de 12-13 
ani am petrecut o vara intreaga aproape singur, adanc preocupat de aceste 
lucruri, imi evitam prietenii, care jucau continuu fotbal. Cu unul-doi dintre ei 
discutam cand si cand. isi puneau anumite probleme, dar nu la intensitatea 
cu care o faceam eu.intrebarea primordiala, de al carei raspuns depindeau 
toate raspunsurile din lantul intrebarilor mele, era: Exista sau nu exista 
Dumnezeu? 

La aceasta intrebare de fond ajungeam intotdeauna atunci cand ma 
apucam sa cercetez oricare dintre diversele probleme care ma preocupau. 
Mi-am dat seama repede ca raportarea mea la lume, maniera in care 
infruntam toate evenimentele, intreaga mea viata - depindeau in chip 
absolut de raspunsul pe care l-as fi dat la aceasta intrebare fundamentals. 

Ma problematizam intens, citeam carti, discutam cu anumiti prieteni, 
dar nu aflam nici un liman. 

Prietenii mei, intalnindu-ma in plimbarile mele solitare pe vreun pod 
sau prin padure, la amiaza, ma tachinau cu intrebarea: „Ce s-a intamplat? Ai 
raspuns la intrebare? Exista sau nu exista Dumnezeu?". Putini dintre ei imi 
intelegeau si respectau zbuciumul. Ceilalti erau pur si simplu dezinteresati si 
preferau totdeauna jocul cu mingea. Daca n-as fi fost eu eel care li ajuta la 
lectii, si daca n-as fi fost atat de malt si de bine legat, n-as fi scos-o la capat 
usor cu intepaturile lor. 

Tata a remarcat framantarea si dragostea mea pentru lectura. 
Rascolisem toata biblioteca din casa. „Hai sa te due la un prieten de-al meu, 
sa-ti dea niste carti. Are multe si bune", mi-a propus el. 



Intr-adevar, intr-o dupa-amiaza am vizitat Tmpreuna casa acelei 
cunostinte si am luat cateva carti. Cartea care m-a influentat covarsitor a 
fost cea a lordului Bertrand Russell, reputatul umanist social-democrat si 
totodata fondatorul organizatiei Amnesty International. Era intitulata „What I 
believe" („Ce cred eu"). Primul ei capitol, avand in jur de saizeci de pagini, 
purta titlul „Pentru ce nu sunt crestin". Aceasta carte a schimbat cursul vietii 
mele. Din acea clipa nu m-am mai preocupat de crestinism. 

Bertrand Russell se declara ateu; cartea n-a reusit totusi sa ma 
convinga ca nu exista Dumnezeu, dupa cum nu ma incumetam nici sa 
postulez cu certitudine existenta Lui. Problema a ramas suspendata, fara 
raspuns. 

Dar Russell a izbutit sa ma distanteze de religia crestina si de 
preceptele ei, fata de care n-am mai aratat nici un interes. Adevarul este ca 
nu intalneam nici o replica serioasa venita din partea crestinilor. Revistele si 
cartile crestine care mi-au cazut in maini aveau un nivel pueril in comparatie 
cu cartea lui Russell. Nu intrasem Tnca in contact cu adanca traditie 
patristica. 

Lordul isi facuse datoria: mi-au trebuit alti zece ani pentru a decide sa 
ma infrunt iarasi cu intrebarea dintai -Exista sau nu exista Dumnezeu? intre 
timp trecusera multe peste sufletul meu. Tentatii ideologice, teorii politice si 
filosofice, miscari sociale - precum cea din mai 1968, hippy, muzica rock, 
partide, sindicalism, night-cluburi si multe altele. Cautam cu patos odihna pe 
care o aduce adevarul. 

„Drama ta este ca ai o minte strasnica - Mercedes! - dar n-ai frana. Din 
pricina aceasta te-ai lovit rau. inceteaza sa mai faci experiente pe tine. Cat ai 
sa rezisti? Mintea rabda mult, dar nu trebuie sa o lovim, sa vedem cand va 
ceda", mi-a spus dupa ani de zile parintele Paisie, la prima noastra intalnire. 

ARIS HIPNOTIZATORUL 

(Cinci ani mai tarziu, pe cand eram student la universitate) 

Este o istorie ciudata, care a inceput si s-a terminat brusc. Eram un 
grup de studenti din anul II sau III, baieti si fete. Traiam mai degraba cu 
indiferenta si usuratate, mai ales ca ne intretineau parintii nostri. Ne 
umpleam timpul cu excursii ori cu nesfarsite discutii pe teme sociale si 
politice, avand in general un mod provocator de comportament si de viata. 

Interesul nostru incepea acolo unde se termina universitatea. imi 
amintesc ca in acea vreme am citit multa psihologie: Wilhelm Reich, Erich 
Fromm, Karl Jung, Sigmund Freud, Ronald Leingh si Richard Cooper; diversi 
mistici, de pilda Vivekananda, Krishnamurti, Sutrele lui Buddha si ale lui 
Patanjali, dar si poeti ca Allen Ginsberg, Rabindranath Tagore si Khalil Gibran; 
de asemenea, lucrari precum cele ale lui Herman Hesse, Jack Kerouak, Fritjof 
Capra, Thimoty Leary, Lyall Watson, Barous -care incercau sa stabileasca 
paralelisme si sinteze intre stiinta apuseana si mistica orientala. Pornind de 
la premiza ca stiinta apartine prin excelenta Apusului iar mistica Rasaritului, 
ei se straduiau sa uneasca ratiunea cu intuitia. Se inscriau intr-un curent 
larg, intr-un demers care - asa cum vad ca merg lucrurile - continua pana 



astazi, la dimensiuni si intensitati mai mari, in miscarea New Age, ai carei 
precursori au fost. 

Disimulate sub o precara masca stiintifica, magia si misticismul 
cochetau deja cu lumea occidental^ care, in virtutea unui anumit reflex, 
tindea sa prefere constructiile „stiintifice". Cei mai multi dintre occidentali nu 
aveau absolut nici o tangenta cu gandirea stiintifica dar, eel putin in perioada 
aceea, fenomenul era la moda. Astazi, dupa douazeci de ani, lucrurile par sa 
se fi schimbat, deplasandu-se mai accentuat catre latura ocultismului si a 
magiei pure. 

Universitatea ne interesa numai in perioada sesiunii, cu alte cuvinte 
numai trei luni pe an. Ne adunam asadar in cate o casa, pentru a citi si 
invata impreuna, iar in lungile pauze incingeam discutii, ascultam muzica, 
beam si fumam. 

Cum si-a facut aparitia si cum s-a putut integra Aris, la cei 60 de ani ai 
sai, in mijlocul tinerilor de 22 de ani, este un lucru demn de uimire! Acest 
aspect nu s-a clarificat niciodata. 

Era perioada examenelor si ne-am strans acasa la unul dintre colegi, 
„Pisoiasul", chipurile ca sa invatam. Acolo se afla Aris. inalt de aproximativ 1, 
80 m, slab, cu par negru in jurul urechilor si o impresionanta chelie. Se 
tragea dintr-o familie de oameni simpli si nu urmase nici o facultate - ceea ce 
era lesne de remarcat, de altfel. insa fusese si el acaparat din tinerete de 
interesul pentru fenomenele spiritiste. Era extrem de informat si, dupa o 
discutie indelungata pe aceasta tema, ne-a marturisit ca el sfarsise prin a se 
atasa eel mai mult de practica hipnozei. 

Ne-a vorbit in detaliu despre lumea spiritelor, spunandu-ne insistent ca 
este foarte frumos acolo, ca se aude o muzica minunata (detectase negresit 
patima noastra, a tuturor, pentru muzica rock), ca dupa aceea te simti linistit 
si odihnit, ca dobandesti puteri neobisnuite (sa ajungi intr-o clipita, spre 
exemplu, din Tesalonic in America de Nord), ca ti se largeste constiinta 
s.a.m.d. Tema acestor puteri „neobisnuite" m-a incitat, caci se mula perfect 
pe convingerea mea ca omul reprezinta infinit mai mult decat o simpla roata 
dintata in mecanismul social, ca dimensiunile si potentele lui sunt 
inimaginabile. 

Ne spunea: „Exista corpul material, dupa cum exista si corpul astral, 
mai subtil, simplu spus - sufletul, care prin hipnoza se desprinde de trup si 
poate calatori in spatiu cu o viteza colosala, desi nu se sustrage intru totul 
legilor materiale". Asadar, daca cineva dintre noi accepta sa fie hipnotizat de 
catre el, ar fi experimentat o astfel de calatorie si ar fi intrat in contact cu 
fiinte spirituale. 

Toate acestea nu sunt nimic altceva decat conceptii orientale servite cu 
alta „garnitura", adaptata de fiecare data in functie de „gusturile" posibililor 
cumparatori. 

Imi inchipui ca Aris nici nu putea gasi un caz mai bun decat al nostru. 
Cartile pe care le citeam ne inoculasera deja asemenea conceptii, si iata 
acum posibilitatea de a le pune in practica. 



Ne-a facut diverse teste pentru a ne verifica receptivitatea si calitatile 
de medium. Am acceptat cu totii sa ne supunem acestor teste, in urma 
carora a stabilit ca ne situam peste medie, iar eu si inca cineva aveam un 
nivel chiar si mai ridicat. Primul pas fusese facut. incepusem deja sa 
participam. 

Exista insa la acest om ceva care nu-mi placea. Un sentiment nedefinit. 
Ceva in gesturile lui, in comportamentul lui, care ma stanjenea si ma facea 
sa ezit. 

Dupa ce a plecat, l-am bombardat pe colegul nostru cu intrebari, dar n- 
am primit decat raspunsuri generale: ca fratele lui 11 cunostea, iar el 11 
intalnise prin intermediul fratelui sau, ca era pensionar, fost functionar public 
sau cam asa ceva. Ne-a spus insa un lucru care ne-a impresionat. 

Fratele sau acceptase sa fie hipnotizat si, in timp ce se afla sub 
hipnoza, a putut sa „vada" cu ochii incnisi un numar pe care Aris i l-a aratat 
cu degetul, si sa citeasca titlul unei carti! Apoi s-a hipnotizat el insusi, si s-a 
pomenit din Tesalonic in Asprovalta, la 100 de kilometri departare, putand 
vedea de sus traficul pe sosea! 

Ce se intamplase, in realitate? Facuse cu adevarat o calatorie astrala? 
Este aceasta singura explicatie? Precum am aflat mai tarziu, Biserica 
Ortodoxa are un alt punct de vedere. 

Din nefericire, pe vremea aceea nu cunosteam marile primejdii 
duhovnicesti ascunse in spatele unor astfel de practici, intrucat nimeni nu ne 
avertizase asupra usurintei cu care demonii, ca entitati spirituale, intra pe 
calea hipnozei in contact nemijlocit cu mintea omului, inselandu-l si 
subjugandu-l treptat, pana la controlul total. Sunt implicate aici si 
capacitatile demonilor de a-i induce omului perceptii senzoriale (inclusiv 
reprezentari vizuale) artificiale, pe de o parte, si de a interveni direct asupra 
unor evenimente din sfera realitatii materiale, pe de alta parte. Noi insa 
ignoram cu desavarsire toate aceste aspecte, intrucat multe din 
mecanismele hipnozei ne erau prezentate intr-o maniera distorsionata, facila 
si apetisanta, imi doream deja, din curiozitate, sa incerc. 

Nu frecventam des casa „Pisoiasului"... insa dupa 20 de zile ne-am 
regasit acolo toti cei care ne adunaseram si prima data. Aceleasi persoane, 
fara sa ne dam intalnire sau sa ne intelegem in vreun fel, ci pur si simplu ne- 
am pomenit cu totii acolo printr-o stranie... coincidental Am pornit din nou 
discutii in jurul acestor teme, nedumeriri si intrebari, iar Aris dadea 
raspunsurile. M-am aratat de acord sa ma supun hipnozei. Am fost cu 
adevarat hipnotizat, si am inceput sa simt deslusit o anumita prezenta. Un 
chip luminos, auriu, cu trasaturi nedefinite, se interpunea intre mine si Aris. 
Mi-a spus sa-l alung. Am ascultat, dar chipul pleca si revenea. Apoi m-a 
trezit. insa prezenta acestui chip o simteam in anumite momente in camera. 

L-am intrebat ce era chipul acela. M-a linistit si am reinceput discutia: 
alte intamplari, alte exemple. De data aceasta a fost induplecat prietenul 
meu M. sa se lase hipnotizat. 

Urmaream toti cu interes cum se relaxa, cum se cufunda, cum asculta 
de hipnotizator. Asadar, dupa ce l-a adus la starea pe care o dorea, Aris s-a 



straduit sa-l conduca undeva anume, dar acea prezenta si-a facut din nou 
aparitia. 

Un chip auriu, luminos, intra si se misca in acel spatiu. M. a spus ca 
ochii acelui chip sunt ca si cei de pisica. Dupa ce s-a straduit fara succes sa-l 
alunge, M. a inceput sa ne spuna unde simte exact ca se afla acea entitate in 
camera. 

Ciudat este ca simteam si eu acelasi lucru, iar perceptiile mele 
coincideau cu cele pe care le relata M. Aris l-a trezit peste putin timp, iar 
interesul crescuse: ce era acea prezenta? Era un spirit? Ce fel de spirit, bun 
sau rau? in timpul acestei incercari de analiza, atat eu cat si M. (precum mi-a 
marturisit pe drum) am continuat sa simtim acea entitate printre noi. 
Devenise subiectul discutiei. 

Am inceput sa citim cu mai multa atentie carti care se refereau la 
aparitii ale spiritelor. Cautam cu predilectie asa-numitele carti de „magie 
alba", intrucat traiam pe atunci cu impresia ca exista o diferenta de fond 
intre magia alba si magia neagra. 

Simptomele 

In general nu sunt fricos. Nici noaptea nu mi se intampla sa am senzatii 
de frica. De multe ori hoinaream, in noptile cu luna, prin padurea 
Tesalonicului. Dormeam si afara, in natura. larziu in noapte, pe la orele 2-3, 
imi placea sa ma plimb singur pe stradute marginase, romantice. indrageam 
mai ales plimbarile prin locuri care pastrau atmosfera unor alte epoci. 

Dupa hipnotizare, insa, am inceput sa dobandesc diferite perceptii 
ciudate. Auzeam zgomote, izbituri, iar parul mi se zburlea din pricina simtirii 
unei prezente stranii. Auzisem despre anumite case vechi din oras bantuite 
de stafii, si - avand curiozitatea incitata prin hipnoza si crezandu-l pe Aris 
cum ca am o intuitie buna, peste medie - m-am dus sa descopar... misterele, 
plimbandu-ma noaptea imprejurul acelor imobile. Zgomotele respective 
continuau sa ma inspaimante... in realitate, nu zgomotul este eel care te 
ingrozeste, ci nefireasca lui provenienta, senzatia ca este produs de ceva cu 
totul neobisnuit. De pilda, atunci cand nici o frunza nu se misca, nu exista 
nici urma de curent, iar o usa interioara se izbeste cu o putere infricosatoare, 
aproape sa iasa din toe. Alta data - ca si cand s-ar rupe ceva la zece 
centimetri in fata ta; alte ori - una, doua, trei lovituri consecutive in jurul tau 
si... constati ca nu exista nimic. Nu se vede absolut nimic. 

Ma enervam pe mine insumi, spunandu-mi: „Ce tot dai importanta 
prostiilor astora?". insa ele se succedau permanent si pretutindeni. Faceam 
eforturi sa le ignor. 

Dupa aproximativ o luna, in timp ce ma plimbam cu prietenul meu M., 
ni s-a nascut amandurora dorinta de a-l vizita pe „Pisoias". Ne-am schimbat 
asadar planurile, si peste putina vreme ne-am aflat la el acasa. Aris era 
acolo, in curand ne-am adunat cu totii. Din nou, exact aceleasi persoane! 

Am acceptat iarasi sa fiu hipnotizat. De aceasta data m-am vazut pe 
mine insumi de undeva din afara trupului: ma plimbam prin camera si 
faceam diverse lucruri pe care mi le dicta hipnotizatorul. Multe dintre 



acestea reuseau, precum m-au incredintat prietenii mei, prezenti in camera. 
Apoi au fost hipnotizati si altii. La sfarsit, „Pisoiasul" ne-a povestit 
urmatoarea intamplare. 

Pentru a verifica daca aveau loc realmente aceste „calatorii astrale", 
adica daca sufletul paraseste intr-adevar trupul, sau la mijloc erau simple 
fantasmagorii, s-a facut acest experiment: 

Aris l-a hipnotizat pe „Pisoias" si l-a „trimis" acasa la o prietena, sa 
vada ce face. Citea. L-a pus sa o ciupeasca tare de brat, mai jos de 
subsuoara, atat de tare meat sa-i faca un semn. Este putin probabil sa se 
loveasca cineva in acel loc. Hipnotizatul a facut intocmai. Apoi s-a trezit si au 
mers cu totii impreuna la casa cunoscutei. Au gasit-o citind! l-au cerut sa le 
arate mana... intr-adevar, vanataia exista! Au vazut toti semnul. Au intrebat- 
o unde s-a lovit. Le-a raspuns intrigata ca putin mai inainte, pe cand citea, a 
simtit o durere puternica, asemanatoare unei intepaturi, dar nu i-a dat 
im porta nta... Au cooptat-o apoi si pe ea in grup. Bineinteles ca nu mi-am pus 
atunci serios problema identitatii reale a celui care o ciupise pe fata: putea fi 
la fel de bine un spirit trimis de hipnotizator, si nicidecum „sufletul" sau 
„corpul astral" al „Pisoiasului". Nu era deloc exclus ca acest „hipnotizator" sa 
fie un mag avand niste demoni in slujba lui. De vreme ce acceptam existenta 
„corpului astral", a „sufletului", a Jumii spirituale", de ce n-as fi acceptat in 
consecinta si existenta fiintelor spirituale malefice, a demonilor, despre care 
ne-a avertizat Hristos insusi? De ce as fi admis explicatiile hipnotizatorului 
mai curand decat invatatura Bisericii? Dar cine credea pe atunci in Biserica si 
in invatatura ei? Nici macar nu cunosteam ceea ce invata Biserica Crestina 
despre aceste fenomene. Respingeam pur si simplu tot ce ar fi venit din 
partea ei, tot ce era crestin... Aveam deja imense prejudecati! 

Eram cu totii atrasi de acest mister. Aproape mereu apareau acele 
chipuri ciudate care ne infricosau, insa incepuseram sa ne obisnuim. 

Ne-am intalnit si-n alte dati. M. a fost eel care a observat, a cincea oara 
cand s-a intamplat, ca Aris ne „aduna" totdeauna laolalta, fara nici o 
instiintare prealabila. Adica, intr-o dupa-amiaza anume ne rasarea tuturor in 
minte ideea de a trece pe la acea casa, fara nici un motiv, iar acolo se afla 
Aris. Si nu aveam in acea perioada nici o legatura cu proprietarul casei, nu 
obisnuiam sa mergem acolo. 

- Faci ceva, de reusesti sa ne aduni? l-am intrebat. 

- Ei, uite, zic si eu: „Daca n-au ceva mai bun de facut, sa vina pe-aici!" 
a recunoscut el. 

Asta nu mi-a placut deloc. Era semnul ca dobandise deja o oarecare 
putere, o oarecare stapanire asupra noastra, iar aceasta fara ca cineva dintre 
noi sa i se incredinteze de buna voie. Ne putea influenta gandirea si dorinta? 
in ce masura? Dar daca i-am fi stat impotriva? insa, pentru a i ne impotrivi 
trebuia mai intai sa constientizam, iar apoi sa cunoastem in detaliu tehnicile 
acestui... razboi. in vreme ce noi eram pe atunci cu totul neinstruiti. 

intre timp incepusera sa iasa treptat la iveala viclenia si duplicitatea in 
comportamentul acestui om, astfel meat am devenit mai circumspect si mai 
precaut, insa fara a inceta sa merg la aceste adunari. Mi-a dat adresa casei 



sale, spunandu-mi ca-l pot gasi acolo. Pretindea ca este crestin, ca are acasa 
icoane si candela, dar pe preotii Bisericii li socotea inferiori, tratandu-i ca pe 
niste „necunoscatori". Avea adica un fel de legatura cu Biserica, dar asa cum 
li era lui pe plac. Si Evanghelia o talcuia intr-o maniera personala, 
conjunctural, dupa cum li convenea, ignorand diferite pasaje care nu i se 
potriveau. 



In acea vreme s-a petrecut urmatorul fapt: intr-o noapte ma intinsesem 
in camera mea, avand usa inchisa, intreaga camera era bine luminata de 
neonul de pe strada. Altfel spus, daca ma trezeam noaptea, puteam vedea 
chiar foarte bine. 

Au reinceput acele zgomote ciudate. Lovituri bruste in biblioteca, in 
geam. Inexplicabile... Orice mobila trosneste cateodata noaptea, dar acum 
era cu totul altceva. Plesniturile erau atat de puternice meat ma miram ca nu 
aud parintii sau ca nu se rupe mobila. Si, in acelasi timp, simtamantul unei 
prezente in camera, care ma infricosa. M-am ridicat si am deschis usa, ca sa 
ma simt mai aproape de ai mei. M-am enervat pe mine insumi si am inchis-o 
la loc. Cand era pe cale sa ma rapeasca somnul, iarasi izbituri; ma 
desteptam infricosat, deschideam din nou usa. Astfel s-a intamplat de trei ori 
la rand. 

Catre sfarsit ma enervasem rau de tot. Am trantit usa, l-am injurat in 
gand pe eel care ma deranja si m-am hotarat sa-l ignor pur si simplu. Am 
adormit, si de data aceasta ma cuprinsese un somn adanc. 

Zgomotul pe care l-am auzit apoi a fost foarte puternic si salbatic. Am 
sarit din pat si mi-am dat seama ca un intuneric suprafiresc umpluse toata 
camera, in vreme ce lumina neonului, in chip straniu, nu mai lumina in 
interior: acest intuneric o impiedica sa patrunda in camera. Nici macar nu 
parea a fi un intuneric propriu-zis, ci o anumita fiinta constienta. Aceasta, iar 
nu zgomotul, a fost cea care m-a ingrozit, si atunci am scos un strigat: 
„Hristoase al meu!". 

Indata dupa strigat, a aparut intr-un colt al camerei silueta luminoasa a 
unui om. O lumina „alba", transparent^, ciudata, care insa ma linistea; m-a 
umplut de dulceata, mi-a alungat orice frica, mi-a dat o siguranta de 
neclintit. Numai ce am vazut-o si m-am linistit, m-am culcat si am adormit. 
intreaga scena nu trebuie sa fi durat mai mult de cateva secunde. 

Dimineata am fost descumpanit, reamintindu-mi evenimentele din 
cursul noptii. Desigur, nu puteam da nici o semnificatie precisa acestor 
intamplari. Orice explicatie parea admisibila. N-aveam nici un criteriu de 
judecata, nici un reper pentru a discerne. in orice maniera ar fi prezentat 
cineva lucrurile - ar fi constituit o probabilitate pe care n-o puteam exclude 
din calcul. Astazi cred ca a fost un ajutor de la Hristos. 

Cand l-am intalnit cu proxima ocazie pe hipnotizator, i-am descris cele 
intamplate. lata ce mi-a spus: 



- Nu te teme! Am uitat sa te avertizez mai dinainte. Se straduiesc sa te 
infricoseze, acum ca patrunzi in lumea spirituals, ca sa te opreasca. Striga- 
ma, si voi veni sa te ajut. Nu te teme! 

„Am uitat"!? Ce voia sa insemne „am uitat"? Nu-I credeam. Pur si 
simplu ne ascundea pericolele. Ne expunea unor riscuri. Ne folosea. El nu se 
hipnotiza niciodata pe sine insusi. Nici pe copiii sai nu-i amesteca vreodata in 
aceste lucruri. Cu astfel de fenomene inspaimantatoare s-au confruntat si alti 
prieteni ai mei. Si apoi, ce voia sa spuna prin „Striga-ma, si te voi ajuta"? 
Adica vom avea si nevoie de el acum? Vom depinde de el? Si de ce sa-l strig 
pe el? Nu se cuvine sa strig „Hristoase al meu"? Este rusinos?. Sau este Aris 
mai bun? 

Dupa astfel de intamplari, multi dintre participantii la intalniri nu s-au 
mai aratat dornici sa continue. Eu eram macinat de curiozitatea de a afla ce 
se ascunde in spatele tuturor acestora. Am continuat numai pentru a 
descoperi adevarul. Insa Bunul Dumnezeu a gasit modalitatea de a ma scapa 
din mainile lui Aris. A facut ca lucrurile sa evolueze astfel meat el sa ajunga 
in situatia de a ma evita. lata cum: 

tanara domnisoara cunoscuta mie se intorsese din strainatate, unde 
studia. Acolo devenise dependents de heroina. Era junkiel Priza fara nici o 
masura. isi periclitase de mai multe ori viata administrandu-si supradoze. 
Voiam sa o ajut. M-am gandit asadar sa fac apel la Aris, care sa o determine 
prin hipnoza sa abandoneze drogurile. El pretindea ca tocmai acestea sunt 
cazurile in care se poate folosi pozitiv hipnoza. 

Am dus-o acasa la el si i-am explicat situatia. in cele din urma a 
hipnotizat-o, dar... n-a izbutit nimic. Hipnotizarea s-a dovedit ineficienta. Fata 
a continuat ani de zile dupa aceea sa foloseasca heroina. 

Rezultatul a fost ca Aris s-a temut ca nu cumva sa aiba de-a face cu 
politia, asa ca n-am mai avut nici o intrunire „intamplatoare". Cat despre 
aceasta tanara, a scapat de patima atunci cand, dupa ani de zile, i-am cerut 
parintelui Paisie sa se roage pentru ea. A scapat din ghearele mortii, iar 
acum este un om normal. Nimeni dintre cunoscuti, inclusiv eu, nu credeam 
sa mai existe pentru ea vreo cale de salvare, caci starea de dependents li 
era atat de avansata meat isi pierduse absolut orice instinct de 
autoconservare, ba chiar isi facea rau cu fiece prilej. Acum, bineinteles, s-a 
schimbat cu desavarsire. 

ALEXANDRA 

In acele zile o cunoscusem pe Alexandra, in niste imprejurari cu totul 
ciudate. Ne-am intalnit la Universitate si mi-a dat adresa. Dupa cateva zile 
m-am dus sa o caut. Am parcat masina pe o straduta ingusta, cu intentia de 
a cobori sa caut strada. insa am parcat chiar la zece metri de poarta ei. 
inainte de a cobori bine din masina, am vazut-o deschizand poarta si 
cercetand drumul cu privirea. S-a apropiat de mine unduindu-se. „Chiar 
acum te asteptam", mi-a spus. Eram amandoi uimiti si simteam ca ceva 
bizar se intampla. 

Mai tarziu, cand ne aflam impreuna, se petreceau lucruri stranii. Am 
incercat la un moment dat sa-i vad aura, prin tehnici pe care le cunosteam 



din cartile de yoga. Ea mi se impotrivea. Au inceput apoi acele zgomote 
ciudate, dar nu s-a speriat. Pana cand, deodata, o usa din interior s-a trantit 
brusc, foarte tare. Toate geamurile erau inchise. Nici urma de curent. Un fapt 
cu totul suprafiresc. 

Ne-am ingrozit. S-a apropiat si a cazut in bratele mele, aproape 
plangand. De atunci nu mi s-a mai impotrivit. 

Care era secretul Alexandrei? 

Cand i-am vorbit despre hipnoza, yoga, magie, mi-a spus urmatoarele: 

- Una dintre bunicile mele obisnuia sa „descante". Cu putin timp 
inainte de a muri, mi-a dezvaluit mie „rugaciunea" pe care o rostea ca 
descant. O putea destainui unui singur om, si m-a ales pe mine. N-am dat 
multa importanta. Odata, un verisor de-al meu a fost deocheat: 11 durea 
capul, avea o stare de somnolenta continua, ajunsese ca un natang. Atunci, 
pentru prima data in viata mea, am „descantat". El si-a revenit imediat, dar 
eu am suferit timp de 24 de ore. Eram pe atunci singura in apartamentul 
parintilor, in Atena. Am inceput sa simt prezente ciudate. Luminile se 
stingeau si se aprindeau. Numai in apartamentul meu. Am iesit pe balcon, 
socata. Am dat sa intru in casa si am vazut perdelele suspendand drepte, 
paralele cu tavanul. Cu totul supranatural. Mi s-a taiat respiratia. Nu 
indrazneam sa intru in apartament. Am petrecut toata noaptea pe balcon, 
stapanita de frica, fumand si ascultand muzica. indata ce s-a facut ziua am 
plecat, si m-am intors dupa cateva zile, cand au revenit ai mei din calatorie. 

Cu timpul i-a disparut frica, si din cand in cand mai „descanta". 

lata, asadar, care era „harisma" Alexandrei. Eram, prin urmare, doi 
invatacei. Ea insa se temea sa mearga mai departe, in vreme ce eu ardeam 
de nerabdare sa ajung pana la capat. 

Ciudat este ca eram amandoi... materialisti. Citiseram marxism, 
materialism dialectic, iar fundamentul nostru filosofic era unul materialist. Nu 
credeam in Diavol, nici in maniera duhovniceasca de explicare a lumii sau a 
istoriei. Pe de alta parte, admiteam tot ceea ce provenea din domeniul 
magiei, in vreme ce orice provenea din domeniul religiei socoteam ca este 
amagire sau putinatate de minte. Era o contradictie flagrante, pe care nici 
macar nu o constientizam pe vremea aceea. 

Aveam 19 ani. Nu pastrasem, din varsta copilariei, nici o legatura cu 
religia. Dimpotriva, eram mai degraba marxist. Discutand cu prietena mea, i- 
am spus totusi un lucru pe care 11 simteam instinctiv. 

Asadar, pe planeta Pamant se desfasoara un infricosator, un urias 
razboi. Nu exista colt in care sa nu se dezlantuie acest razboi. Campul 
acestui razboi sunt mintile si inimile oamenilor. Hotararile pe care le luam, 
alegerile pe care le facem, modul in care infruntam evenimentele vietii, fie 
ne conduc pe drumul eel bun, fie ne abat catre fundaturi dezastruoase. Fie 
castigam viata, cunoasterea, bucuria, fie esuam si ne indreptam spre 
moarte, necunoastere, durere si tristete. 



Avem vrajmasi care ne urasc cu salbaticie. Vor sa ne distruga cu 
desavarsire. Sa ne nimiceasca. Ei urla cu neasemanata ura impotriva noastra 
si uneltesc, cu perversa viclenie si vigilenta, planuri perfide, pentru a ne 
insela si a ne conduce, incetul cu incetul, la dezastru, la nenorocire, la 
moarte. 

Se straduiesc sa biruiasca mintea omului. Sa o obtureze, sa-i inchida 
orice fereastra care poate primi lumina vreunei cunoasteri substantiale. Sa o 
impiedice in a-si constientiza demnitatea si maretia. Sa o convinga sa se 
vanda foarte ieftin, pentru o piatra lucitoare, spre exemplu. Fac tot ce le sta 
in putere spre a o deturna catre un drum gresit. 

Vrajmasii nostri sunt persoane. Au nume. Sunt perfizi, zelosi, depun 
eforturi neintrerupte in acest scop. 

Conlucreaza perfect, apartin aceleiasi specii, aceleiasi rase. Lupta cu 
omenirea in ansamblul ei, dar si cu fiecare individ in parte. Mai ales daca 
vreunul dintre noi este pe cale sa le scape, sau daca cineva li detecteaza. 
Astfel de indivizi se afla sub o speciala urmarire si presiune din partea lor. 

Destui oameni i-au descoperit de-a lungul veacurilor. Multi dintre ei au 
trecut de partea lor, fie dorindu-le intimitatea, fie atrasi si inselati de catre ei. 
Unii ca acestia se afla sub directa lor stapanire. Le slujesc, le sunt robi, le 
faciliteaza planurile, si drept rasplata sunt ajutati de catre ei pe parcursul 
acestei vieti. Spre exemplu, dobandesc cu usurinta pozitii privilegiate, 
stapanire peste alti oameni, bogatie, si orice altceva arcere. Desigur, traiesc 
primejdios si sub imperiul fricii. adanca, permanenta si deznadajduita frica. 
„Stapanii" lor li urasc si pe ei, pentru faptul ca sunt oameni. De altfel, li 
socotesc dispensabili. Asa se face ca de multe ori ura si furia „stapanilor" se 
descarca asupra lor. Sunt nefericiti si terorizati. 

Mai exista si ceilalti oameni, care i-au descoperit si i-au dat in vileag pe 
acesti dusmani ascunsi ai nostri, care au inteles dimensiunea vicleniei, dar si 
a stapanirii lor asupra acestei lumi. Aproape ca ne-au biruit. Omenirea este 
supusa lor daca nu in intregime, atunci eel putin intr-o masura uriasa. Si 
totusi, aceste persoane aleg sa li se impotriveasca. Nu se sperie de puterea 
lor. Nu se tern de osteneala, de primejdii. Aleg mai curand sa moara in 
aceasta infricosatoare confruntare, luptand cu hotarare impotriva lor, decat 
sa li se alature. Pentru mine, ei sunt ceea ce numim eroi. 

Ma minunez de ei. Sunt cei care indura presiunea din linia intai, pentru 
ca noi, cei din spate, sa avem o oarecare usurare. Eu ma temeam (si poate 
ma tern si acum) sa intru in linia intai, preferam sa ma „bucur" de viata din 
spatele frontului. 

Insa multi dintre acesti eroi i-au nimicit pe vrajmasii nostri. I-au invins 
in confruntari directe. Dusmanii nostri se tern de ei. Si eel mai mult se tern ca 
nu cumva acest fapt sa ajunga cunoscut si de catre ceilalti oameni. Sa nu 
prinda curaj de pe urma biruintei lor si alti oameni, si sa voiasca a le urma 
exemplul. Sa nu se creeze un anumit curent, o miscare in masa a omenirii in 
aceasta directie. Sa nu-si piarda, adica, prada la nivel de mase. Pentru ca 
exista intotdeauna aceasta posibilitate, a desavarsitei transformari a 
oamenilor. Spre a evita o asemenea evolutie a lucrurilor, inamicii nostri se 



straduiesc sa oculteze faptul existentei unor astfel de persoane, fie prin 
calomnie, fie prin denaturare, fie prin tacere. 

Acesti vrajmasi nu numai ca ne urasc, dar in acelasi timp se si tern de 
noi. Nu pentru ceea ce suntem, ci pentru ceea ce putem deveni. Pentru 
valentele noastre potentiale, care le sunt cu mult superioare si pe care vor sa 
le zadarniceasca, in asa fel meat ele sa nu devina niciodata realitate, caci in 
acest caz i-am depasi cu mult. 

In confruntarea aceasta se angajeaza fiecare in parte... Izbanda sau 
esecul sunt personale. Cel care a biruit si s-a sustras influentei vrajmasilor 
poate sfatui, poate calauzi, poate arata drumul. De noi depinde sa vrem sa 
ne mobilizam. Sa vrem sa luptam. Noi trebuie sa contribuim cu vointa 
noastra... Pentru mai departe exista ajutor, mare ajutor. 

Un astfel de invingator asupra vrajmasilor era si parintele Paisie, pe 
care inca nu-l cunoscusem. 

CINEVA INVIZIBIL MA LOVESTE 

Intamplarea de mai jos s-a petrecut tot in acea perioada a studentiei. 

Ma dusesem la Alexandra acasa. Ne cunoscuseram cu cateva zile mai 
inainte. Era si ea implicate in yoga. Fostul ei prieten practica yoga si vizitase 
India de cateva ori. A gatit si ne-am asezat la masa. Conversatia noastra se 
depana in jurul temelor legate de ocultism, yoga, magie, capacitati 
para norma le etc. Brusc, au inceput iarasi straniile izbituri. Ne-am privit. 

- Crezi ca-i gelos prietenul meu? a intrebat ea razand. 

- Prostii, am raspuns. 

Ne-am continuat masa si discutia. Dupa o jumatate de ora - „Bum!" - s- 
a auzit ca o lovitura deasupra usii. Aceasta s-a trantit atat de tare, meat am 
crezut ca s-a rupt. Era suprafiresc... Fata s-a speriat. 

Am sarit in picioare: 

- Cine esti? Nu mi-e frica de tine! 

Am apucat usa, am deschis-o, am inchis-o. Am ras ironic. 

- Daca esti vrajitor, vino sa ne socotim, am spus provocator. 
Nu s-a intamplat nimic. 

- fi prietenul meu, a zis ea. 

- Hai, mai! N-avem si noi dreptul sa stam de vorba, adica? Oricine arfi, 
n-are nici un drept. E un necioplit! am exclamat eu razand. Uita totul, hai sa 
ne vedem de treaba. 

A prins repede curaj. Am uitat de cele petrecute. Timpul trecea repede 
si agreabil. Aveam preocupari comune si discutiile ne ajutau sa intelegem 



mai profund unele lucruri. Trecusera destule ceasuri. Uitaseram amandoi cu 
desavarsire ce se intamplase. Eram absorbiti unul de celalalt. 

Deodata am simtit o lovitura in spate, ca si cand rn-ar fi izbit cineva 
puternic cu un lemn lung si gros. Am zbierat cumplit din cauza durerii. Am 
sarit ca un arc si m-am apucat cu mainile de sale. 

- Ce se intampla? m-a intrebat speriata, plina de nedumerire. 

- Cineva m-a lovit in spate! 

M-a privit contrariata. Nu numai in camera, ci in tot apartamentul nu 
eram decat noi doi. 

- Alta data sa nu-l mai provoci, mi-a spus. 

- Lasa-I incolo de gelos, am raspuns si m-am asezat alaturi de ea. 

Spatele m-a durut doua-trei zile dupa aceea. Ma mir astazi de 
usuratatea cu care priveam totul pe atunci. Cum de treceam cu atata 
superficialitate peste astfel de intamplari? Eram prea tineri, sau prea frivoli? 

UN VIS CIUDAT 

In perioada aceea nu ma implicasem inca in Mind Control, nici nu 
aveam multe contacte cu yoghini din ashram, si trecuse destul timp de cand 
intrerupsesem legaturile cu hipnotizatorul. 

Asadar, intr-o seara am avut urmatorul vis. Mergeam pe un drum de 
tara. Pe marginea drumului sedea o creatura ciudata cu aspect omenesc, de 
inaltime medie, bine legat, cu brate groase si o coada lunga si viguroasa. 
Capul prezenta atat trasaturi umane cat si animale, era complet chel, avand 
urechi lungi, ascutite, si doua cornite mici in varf. intreaga suprafata a pielii li 
era de culoarea bronzului. Sedea pe pamant, la marginea drumului, si ma 
privea. Imediat ce l-am vazut, m-am infiorat. Mi-a fost apoi rusine de frica 
mea - era la mijloc si trufia varstei -astfel meat am continuat sa inaintez 
temerar. „Ce treaba am eu cu asta?", mi-am zis. „Nici una! Nu-l cunosc! O sa- 
I ignor! Voi trece ca si cand n-ar exista". 

Indata ce am ajuns in dreptul lui, dintr-o saritura s-a napustit asupra 
mea, m-a trantit fara nici o dificultate la pamant, m-a muscat si m-a batut 
mar. Eram cuprins de tremur. M-am inspaimantat inca si mai tare, intelegand 
ca sinele meu nu avea nici o putere sa i se impotriveasca. Toate membrele 
imi paralizasera si devenisera inapte sa schiteze pana si eel mai mic efort. 
Nu-mi puteam misca nici macar degetul mic. Nici vorba de lupta. Eram cu 
totul lipsit de aparare, neputincios, cazut prada in mainile lui. Dupa ce m-a 
tot muscat si lovit, s-a facut nevazut, si abia atunci am inceput sa ma misc 
putin cate putin, amortit. 

In dimineata urmatoare, ma durea trupul exact in punctele in care ma 
lovise. M-am sculat din somn si ma simteam ca si cand as fi mancat bataie in 
realitate! Ma miram... „Bine, visu-i vis, dar ce-i cu durerea fizica?". Eram 



uimit, insa nu puteam gasi vreo explicatie, nici despre durerea din trup, nici 
despre ciudata creatura din vis. 

As fi uitat-o cu desavarsire, daca nu s-ar mai fi intamplat ceva straniu. 
Dupa cateva zile a venit prietena mea si mi-a zis: „Am avut un vis ciudat 
despre tine si m-am speriat. Ai grija sa nu ti se intample ceva rau! Un om- 
animal ciudat, cu o maciuca ce-i iesea de la brau, te trantise jos si te batea". 
l-am cerut amanunte, si am constatat ca vazusem amandoi aceeasi creatura. 
Am fost uluiti, dar am uitat totul foarte repede, preocupati cu aventurile 
noastre amoroase. 

Ce fusese acel vis? O prevestire? Declararea unui razboi nevazut sau 
adeverirea existentei unei dominatii straine asupra propriei mele persoane? 

in acea vreme imi facea curte o cunostinta a prietenei mele. Atat eu 
cat si prietena mea o Tntalniseram de curand, dar ne legasem de ea foarte 
strans. Prietena mea devenise intre timp geloasa si imi adresa chiar 
reprosuri. lanara aceasta nu-mi facuse niciodata vreun avans explicit, dar se 
creasera adesea situatii in care s-ar fi putut intampla ceva. Dormiseram de 
multe ori in casa ei impreuna, in acelasi pat. Ne limitasem insa la atat, caci 
nu doream sa merg mai departe. Nu-mi placea ca femeie, o preferam ca 
prietena. 

La un moment dat am purtat amandoi o conversatie bizara, pe care a 
inceput-o ea. Ne-am vorbit uzand de toate insinuarile erotice posibile, fara sa 
spunem lucrurilor pe nume, dar atat de limpede meat m-am si mirat de 
inventivitatea noastra. Era o discutie foarte „subversiva", la capatul careia 
eu i-am spus limpede ca nu sunt atras de ea, drept pentru care mi-a 
dezvaluit cat de ofensata se simte. N-am luat-o in seama, insa mi-a spus 
ceva ciudat, care semana cu o amenintare mascata. 

A zis: „Bine, eu astept sa-mi vina randul in septembrie!". Ne aflam pe 
atunci In iunie. 

Dupa aceasta discutie, raporturile noastre au reintrat in normal, incetul 
cu incetul a devenit insa foarte lipicioasa fata de prietena mea, meat am 
inceput sa ma nelinistesc. Se uitau dupa diferiti tineri. Eram gelos, dar nu 
puteam face mare lucru, caci eram si eu prins in cele de zi cu zi. insa 
constatam cu uimire cat de profund ajunsese sa-si exercite influenta asupra 
prietenei mele. De altfel, era familiarizata cu ocultismul si cu toate derivatele 
lui. Citea autori precum Omraam Aivanhov, Carlos Castaneda sau Gurdjieff, 
era la curent cu invataturile sufi ale lui Inayat Khan si cu tot felul de scrieri 
magico-mistice. Avea insa si o indeletnicire practica: deseori ne „dadea in 
carti". Nu in cele obisnuite, ci intr-unele de tarot, pe care le cumparase dintr- 
o librarie masonica. Devenise specialista! 

Cunostea o femeie care era extraordinar de priceputa in a folosi astfel 
de carti si ghicea multe lucruri din viitor. Cel putin asa pretindea. in afara de 
„datul in carti", aceasta doamna avea si alte „aptitudini". Cunostinta noastra 
o lauda deseori extaziata, si intretinea legaturi stranse cu ea. A Tnceput sa o 
ia si pe prietena mea acolo. 

Nu stiu ce lucru necurat s-a facut! Nu cunosc exact, dar judecand dupa 
intamplari se pot extrage oarece indicii. Oricum, la sfarsitul lui septembrie 



mi-am amintit de amenintarea ei voalata: „Bine, eu astept randul meu in 
septembrie!". Din luna septembrie, dupa un sir de uimitoare coincidente si 
de stupide neintelegeri, m-am despartit de prietena mea. Dar n-a fost numai 
atat. in viata mea toate lucrurile au inceput sa mearga anapoda, si sufeream 
de o adanca durere sufleteasca ce ma conducea spre nebunie si ma 
impingea catre sinucidere. Ai fi zis ca se prabusise cerul peste mine. „Dar ce 
se intampla?" - ma intrebam adesea. Ma simteam ca si cand cineva se lupta 
cu mine in ascuns. Ca si cand si-ar fi fixat drept scop al vietii sale sa ma 
distruga. 

Am aflat de la o cunostinta comuna ca aceasta fata, pe care o 
respinsesem ca partenera de dragoste, impreuna cu „indrumatoarea" ei care 
ghicea in cafea, dadea in carti si facea si altele asemanatoare, discutasera 
deseori pe seama mea la intalnirile lor si ma aveau drept tinta a activitatilor 
lor de sorginte oculta. 

Acest neverosimil sir de coincidente, de neintelegeri, de nenorociri, de 
durere sufleteasca si confuzie, care mi s-au intamplat in acea perioada, s-ar 
fi putut oare datora practicilor magice ale acestor „doamne"? Ar mai fi avut 
oare aceste „doamne" vreo putere asupra mea daca eu as fi trait o viata 
crestineasca? Cu siguranta ca nu. Viata mea inadecvata era cea care dadea 
drepturi Diavolului - caci el era „domnul" respectivelor „doamne". 

„Ti-au facut vraji", m-a prevenit un oarecare batran foarte versat care 
ma simpatiza... Atunci am ras. 

Raul se facuse, dar Dumnezeu, Care a ingaduit acest lucru, avea sa 
scoata un infinit mai mare bine din aceasta intamplare mai tarziu. in scurt 
timp l-am cunoscut pe parintele Paisie, care m-a ajutat sa depasesc si acest 
razboi, acoperindu-ma ca pe un pui de gaina cu aripile sale duhovnicesti. lar 
ceea ce i s-a intamplat apoi „prietenei" care mi-a provocat toate aceste 
neplaceri a fost cu mult mai rau decat durerea mea sufleteasca. insa 
Dumnezeu o va ajuta, asa cum m-a ajutat si pe mine. 

Aveam in jur de 20 de ani pe atunci si eram deja implicat in astfel de 
„activitati"! Ce s-ar mai fi putut adauga?! 

DEMOSTENE MASONUL 

Prietenul meu M. locuia impreuna cu cineva din Atena, pe nume 
Kostas, student la stomatologie. La acesta venea in vizita de cateva ori pe an 
un var din Atena pe nume Demostene, si ramanea la ei cateva zile. 

Demostene era cu doi-trei ani mai mare decat noi. Lucra pe atunci la o 
firma de turism. Era mason. Venea, asadar, si se incingeau discutii filosofice 
despre om, despre lume, despre Dumnezeu, despre tehnici magice s.a.m.d. 

Lui M. li facea placere sa discute cu el, intrucat poseda multe 
cunostinte. Se marginea insa la atat. Nu avea incredere in el, socotindu-i pe 
masoni dubiosi. Nu agrea „activitatea" lui, precum avea obiceiul sa spuna. 

Odata, pe cand discutau despre tehnici oculte, M. l-a luat peste picior, 
iar Demostene s-a enervat. Apropiindu-se de fereastra lui M., a suflat pana 
ce a aburit geamul, si a schitat cu degetul niste forme ciudate. Apoi a 



bolborosit ceva, fara sa inteleaga nimeni ce spune. Dupa ce a terminat, a 
continuat discutia. Foarte tarziu, pe la 2-3 dupa miezul noptii, au triers sa se 
culce, cei doi veri impreuna, iar M. singur in camera lui. 

lata ce povesteste el insusi despre experienta sa: 

„Numai ce ma ia somnul si - dang! - aud o lovitura in geam si sar din 
pat. TPotoleste-tet', imi zic in sinea mea, dupa care ma culc la loc. Peste putin 
- poc! - o lovitura si mai puternica. Sar iarasi, speriat si enervat. Am fumat 
cateva tigari, am cazut pe ganduri si am concluzionat ca sunt inca sub 
influenta discutiei cu Demostene; m-am linistit si m-am culcat la loc, dupa ce 
mai intai am deschis fereastra si m-am asigurat ca nu e vorba de vreo 
gluma. De data aceasta am adormit bine. Lovitura s-a auzit insa din nou, 
puternica si salbatica. Primul lucru pe care l-am zarit indata ce am deschis 
ochii a fost forma pe care o desenase Demostene si ciudatele litere- 
simboluri, care erau luminate de neonul de pe strada. 

Geamul se sparsese exact in acel punct. 

M-am infricosat. Am sarit din pat, am alergat in cealalta camera si l-am 
trezit pe Demostene. A venit impreuna cu Kostas. Numai ce a vazut fereastra 
si s-a ingalbenit de frica. A sters cat a putut de bine acea forma. Ceea ce m-a 
impresionat a fost faptul ca el se speriase mai rau decat toti. 

Restul noptii l-am petrecut cu luminile aprinse, fumand impreuna. 
Nimeni n-a indraznit sa mai doarma". 

In alta ordine de idei, Demostene isi schimba deseori serviciul, intr-o 
perioada in care era greu sa gaseasca cineva de lucru. Apartinea lojei 
engleze, mi se pare, si mergea impreuna cu Kostas pe la diferiti studenti, 
starnindu-le entuziasmul. La unii mai naivi avea priza. Ne spunea cate ceva 
despre Masonerie, si de la el am aflat pentru prima data ca, incepand cu anul 
1980, la nivelul mai-marilor Masoneriei se luase hotararea de a se face 
cunoscuta publicului larg intreaga „gnoza". Si cand spunea „gnoza" 
intelegea - fireste - ocultismul si toate cele legate de magie. 

Ne-am incredintat noi insine de acest fapt pentru ca, daca pana acum 
cativa ani foarte putini indivizi erau initiati si se ocupau cu ocultismul, acum 
se inmultesc continuu si se auto-popularizeaza impetuos, prin declaratii 
publice si dezbateri pe aceste teme. 

Cele relatate aici se petreceau pe vremea cand facusem cunostinta cu 
Aris hipnotizatorul. Era cam in aceeasi perioada. 

Pentru rigoarea istorisirii, voi relata si alte cateva evenimente notabile. 

Dupa aproximativ un an de zile, am mers acasa la Kostas, care locuia 
cu prietena lui, studenta la medicina. Studiau o carte de vrajitorie care 
continea si invocari demonice. Cuprindea numele si „specialitatea" 
demonilor, precum si modul in care li poti chema. Erau putin speriati, dar pe 
de alta parte nici nu aruncau cartea. 

Dupa mai putin de un an, au inceput sa aiba probleme in relatia lor. 
Sufereau mult. Fata a ajuns pe la psihiatri. isi pierduse echilibrul mental, si 



cazuse totodata prada depravarii. O auzeam pe la petreceri spunand cuvinte 
murdare fata de cunoscuti si necunoscuti, innebunise, sau o stapanea un 
spirit, un demon? Ultimele vesti pe care le-am avut au fost ca parintii ei 
alergau cu ea pe la manastiri, caci fusesera dezamagiti de doctori. Kostas 
suferea teribil! 

Eu atribui acest rau preocuparii lor pentru vrajitorie, caci dintru inceput 
diavolul a fost ucigas de oameni si tatal minciunii, dupa cuvintele Scripturii. 
Nu este deloc exclus ca cei doi sa nu se fi marginit doar la a citi acea carte, 
ci sa fi si facut vreo invocare demonica. in felul acesta au dat drepturi 
Diavolului si demonilor lui sa aiba stapanire asupra vietii lor. Fie si simpla 
existenta in casa a acestei carti li punea in pericol duhovnicesc, din pricina 
energiei demonice care li putea influenta; cu atat mai mult cu cat se 
apucasera sa si studieze. 

Bineinteles ca varul Demostene, care ne deschisese asemenea carari, 
n-a putut sa ajute, in ciuda tuturor tehnicilor pe care le cunostea: „Corb la 
corb nu scoate ochiul". 

De la Demostene am auzit pentru prima data de Noul Mesia, de „Noul 
Hristos" '. Acesta va veni sa conduca omenirea catre Noua Era, anume Era 
Varsatorului. Ne-a spus chiar ca Noul Mesia se nascuse deja si avea sa-si 
inceapa activitatea publica la varsta de 33 de ani. 

in vremea aceea nu se prea auzise despre astfel de lucruri. Astazi ele 
se bucura de o mare publicitate. in privinta cronologiei, insa, au dat gres. Sa 
fi fost oare planul amanat? intampina dificultati? Cine stie?... 

II intalnesc din nou pe Demostene masonul 

Cu Demostene m-am reintalnit dupa ani de zile. Eram deja amandoi 
oameni maturi. Fiecare inaintase mult pe drumul sau. 

Eu mersesem in Eghina sa ma inchin Sfantului Nectarie. Tocmai ce ma 
intorsesem din Egipt si, trecand prin Atena pentru cateva zile, am gasit astfel 
ocazia sa implinesc o dorinta mai veche de-a mea. 

Sfantul m-a „ospatat" pe saturate atunci cand m-am inchinat cinstitului 
sau cap. Harul lui m-a invaluit imbatator. M-am intors in curte, in camera in 
care a trait, si m-am bucurat duhovniceste. Simteam o atingere sufleteasca, 
o familiaritate, o apropiere, ca si cand l-as fi cunoscut pe Sfant. Din acea zi s- 
a intarit si s-a statornicit legatura noastra. Traiam impreuna o adevarata 
desfatare, bucurie si pace duhovniceasca. Era simtirea harului si a lipsei de 
teama pe care o naste siguranta prezentei Sfintilor. intr-o asemenea stare 
ma aflam inca, atunci cand m-am urcat pe salupa ce urma sa ma duca inapoi 
in Atena. Ma minunam de acest dar duhovnicesc... Atunci l-am vazut pe 
Demostene, retras pe un scaun, citind. Am socotit ca trebuie sa-i vorbesc. 

M-am apropiat si am inceput discutiile din punctul in care le 
abandonasem cu cinci ani in urma. Mi-au atras atentia de-a lungul convorbirii 
trei amanunte, pe care ma voi stradui sa le redau. 



Fusese si el in Eghina, pentru a se „inchina" intr-un vechi templu 
pagan, l-am povestit si eu despre calatoria mea in India, accentuand aceasta 
latura a vietii mele. 

- Ce se intampla, tot la lecturi ai ramas? Nu inaintezi catre nici o 
practica? l-am intrebat. 

- Ba fireste ca da, avem practici si ne ocupam regulat cu magia. 

Stiam acest lucru, desigur, dar o asemenea marturisire lipsita de 
echivoc m-a impresionat. Avea senzatia ca vorbeste cu cineva asemenea lui. 
isi abandonase vechiul serviciu si isi procurase unul legat de slujirea 
intereselor Masoneriei, careia i se dedicase cu tot sufletul sau. 

- Eu am vizitat manastirea Sfantului Nectarie, am spus. Acest loc este 
plin de energie! Sa mergi sa te convingi singur. 

- Nu ma due. Nu se potriveste cu structura mea sufleteasca. Nu-mi 
place, locul ma respinge. 

M-am intristat, am fost uimit, surprins. Cum este posibil sa existe astfel 
de oameni?! Este cu putinta sa nu le „placa" Dumnezeu? Si se exprima atat 
de clar si de categoric, in timp ce eu simteam inlauntrul meu atata bucurie si 
pace de la Sfantul Nectarie... „Ei nu cunosc, m-am gandit, si de aceea 
vorbesc asa". l-am zis: 

- Eu am mers si am simtit asta si asta... Si i-am descris cele pe care 
inca le mai simteam. Ne-am luat cu vorba si i-am spus ca m-am schimbat si 
ca sunt crestin. 

- Bine, crestinismul ca filosofie este foarte elevat, dar ca religie nu 
spune nimic, a zis el. 

Cunosteam, desigur, aceasta strategie de subminare indirecta a lui 
Hristos pe care o aplica ei, dar am socotit-o a fi produsul nestiintei. Am 
inceput o discutie indelungata in care am avut prilejul sa prezint credinta 
crestina. De multe ori am ajuns sa polemizam, dar nu-mi aduc aminte exact 
pe ce teme. 

imi amintesc numai o replica a sa, in urma careia mi-am pierdut orice 
dispozitie de a-mi prelungi stradania. Mi-a spus cu o incapatanare stranie, 
chiar nebuneasca: „Daca accept ca lucrurile stau asa precum spui, atunci 
prefer sa fiu in iad cu Diavolul"... 

Ce s-ar mai putea adauga? Ce bucurie perversa poate afla cineva in 
viclenie, in perfidie, in rautate, in prefacatorie, in ura, in autodistrugere? 

Pe buna dreptate se spune ca portile iadului sunt inchise pe 
dinauntru... 

PARTEA A DOUA - AJUTORUL DUMNEZEIESC 

PRIMA VIZITA IN SFANTUL MUNTE 



Viata mea la facultate a fost o aventura. Petreceri, drumetii, iubiri, 
teorii si ideologii. Citeam mult, filosofam mult, discutam mult, cautam mult. 
Toate acestea intr-o continua miscare si imprastiere. 

Se sfarsise vara si, impreuna cu ea, si banii nostri. Noi insa voiam sa ne 
continuam vacanta, baile si calatoriile. Atunci, un oarecare prieten a propus 
sa mergem in Sfantul Munte. 

- Ce sa facem acolo? am intrebat. 

- Cutreieram din manastire in manastire: avem cazare si masa gratuite, 
ba intre timp mai facem si cate o baie, a raspuns prietenul meu. 

- In regula, mergem. 

Daca n-ar fi staruit el atata, n-am fi putut sa ne trezim la 5 dimineata. 
Nu dormiseram decat trei ceasuri. 

Autobuzul a facut trei ore de la Tesalonic pana la Uranupoli. Am urcat 
apoi pe vaporul care urma sa ne duca in Munte. Am plutit paralel cu coasta 
peninsulei vreme de un ceas si jumatate. Aveam un sentiment de bucurie 
launtrica. Manastirile erau impresionante, iar micile chilii, pierdute prin 
verdele ierburilor, langa mare, atestau un mod linistit de viata si o filosofie a 
indepartarii de desertaciunea lumii. Vedeam visul meu intrupat. Deseori 
discutam cu prietenii mei sa plecam undeva departe de societatea aceasta a 
masinariilor inumane, si sa traim simplu, la tara, dupa regulile noastre. lata, 
asadar, ca anumiti oameni reusisera. Eram sincer bucuros! 

Itinerariul calatoriei noastre a fost Tesalonic -Uranupoli - Dafni (portul) - 
Karyes (capitala) -Manastirea Kutlumusi - Manastirea Iviron - Manastirea 
Stavronikita - Manastirea Grigoriu - Tesalonic. 

Am cunoscut monahi, am stat de vorba cu ei. Am fost uimit sa constat 
cat erau de inteligenti si de cultivati. Se dovedeau extrem de fini cunoscatori 
ai problemelor sociale, politice, ideologice, filosofice si existentiale care ma 
preocupau. Cuvintele lor erau adanci si pline de miez. Simteam o mare 
satisfactie sa pot discuta cu ei. Nu acceptam punctele lor de vedere, caci nu 
aveam vreme sa reflectez eu insumi asupra lor. Oricum, insa, erau conceptii 
serioase, pe care nu le putea cineva respinge prea usor. 

M-a impresionat si modul chinovial de organizare a vietii lor. Nu exista 
in manastire avere personala. Toate apartineau tuturor. Proprietate 
obsteasca. Mancau cu totii impreuna, laolalta cu oaspetii lor, aceeasi 
mancare, la aceeasi masa. Anual, in cadrul unei mari intruniri, schimbau 
intre ei diversele slujiri, astfel meat fiecare sa fie angrenat in toate 
activitatile: un an, gradinar; anul viitor, tamplar; urmatorul an, trapezar, 
s.a.m.d. Egumenul era ales prin vot de catre intreaga obste, pe viata, cu 
exceptia cazului in care si-ar fi manifestat el insusi dorinta de a demisiona 
din aceasta demnitate. Erau alesi si „responsabilii-sefi", care, impreuna cu 
egumenul, constituiau corpul administrativ al manastirii. 

Existau intre ei alte valori si alte relatii decat cele cu care suntem noi 
obisnuiti. Fiecare cauta sa-l slujeasca pe celalalt. O atmosfera de iubire 
frateasca, un dun de jertfire de sine. Se bucurau atunci cand puteau ajuta. 



Cata diferenta fata de individualismul mizerabil si inuman al locuitorilor 
marilor orase! 

Aici se pastra viu vechiul duh al crestinismului, cu cinele comune, cu 
„agapele", cu bunurile obstesti. in primele biserici crestine nu exista nici un 
sarac, nimeni care sa fie lipsit, pentru ca toti crestinii, bogati si saraci, isi 
puneau averile la dispozitia Bisericii si astfel ele deveneau proprietatea 
tuturor membrilor Bisericii. Si toate acestea fara nici o constrangere, fara 
crime, ura, „dictaturi ale proletariatului" si alte grozavii. Proprietate 
obsteasca intemeiata nu pe constrangere, ci pe libertate, pe iubirea din 
inima pentru aproapele. 

Asa a invatat Hristos. Aceasta este calea pe care a aratat-o. Calea 
iubirii. 

La un moment dat, am realizat ca imaginea care exista in mintea mea 
despre crestini si crestinism, pe de o parte, si ceea ce vedeam si traiam 
acum, pe de alta - erau doua lucruri cu totul contradictorii. Eu credeam ca in 
general crestinii sunt oameni cu probleme psihologice, ingusti la minte, dar 
smecheri si mizerabili. Credeam ca Biserica, crestinismul, sunt pe cale de 
disparitie, apartinand unei traditii mumificate, adecvate preponderent 
oamenilor de joasa speta, sarlatanilor si gainarilor. Am fost uimit cand am 
cunoscut faptele si oamenii de aproape. 

M-am intrebat curand: „Bine, dar cum s-a format si a prins contur in 
mintea mea aceasta imagine negativa, falsa, despre crestinism si despre 
Biserica?". N-aveam nici un drept sa emit vreun punct de vedere asupra 
acestor teme, intrucat nu cunoscusem niciodata de aproape vreun calugar, 
vreun preot sau vreun crestin practicant. 

Toata aceasta imagine negativa se formase inlauntrul meu datorita 
ziarelor si televizorului. Adoptasem un punct de vedere strain de realitate... 
Deci, fusesem supus unei spalari a creierului! in aceasta si consta supunerea, 
robia spirituala: controlul gandirii prin mijloacele de informare in masa. 

Oare in cate alte probleme fusesem supus aceleiasi spalari a 
creierului? Putin cate putin, crampei cu crampei, o mica stire dupa alta - si 
astfel ne sunt induse cu premeditare in minte imagini deformate. Numai 
constientizarea si obisnuinta de a discerne si a controla informatiile pe care 
le primim ne pot elibera de aceasta sclavie spirituala. 

In paralel cu aceste ganduri si evenimente, s-a derulat un alt set de 
intamplari cu mult mai insemnate si mai... misterioase. in acele zile sufletul 
meu era cuprins de bucurie si de pace, ca si cand m-ar fi acoperit o 
binecuvantare, ca si cand cineva imi calauzea pasii, scotandu-i in calea mea 
pe oamenii potriviti pentru a-mi vorbi si a ma invata. Era dumnezeiasca 
purtare de grija? 

Plecand cu vaporul din Sfantul Munte, m-am straduit sa-mi astern 
experientele pe hartie, in textul de mai jos, pe care l-am scris atunci. 

lata ce scriam: „Acum simt ca pot pleca din Munte. Simt ca s-a incheiat 
un ciclu. Un seminar. Acum inteleg existenta acestui ciclu, pe care nu-l 
constientizasem ca atare in timp ce se derula. 



Am primit trei lectii, si n-as fi putut pleca inainte de a le sfarsi. Ceva 
launtric ma tinea in Munte atata vreme cat sufletul meu inca prelucra aceste 
lectii. Erau dati cand ma simteam foarte incarcat. Angrenajele sufletului meu 
lucrau la temperaturi inalte. 

La Stavronikita, egumenul ne-a vorbit la cimitir. A fost prima discutie. 
intreaga manastire, cu atmosfera ei, cu miscarile, sunetele, icoanele ei, 
actiona asupra noastra. La inceput, egumenul se pierdea intr-un anume fel 
atunci cand vorbea: inchidea ochii pe jumatate, isi misca incet-incet capul, 
intra intr-o stare anume. Cuvintele lui mi-au parut mai intai incurcate, dar 
apoi si-au aflat insiruirea logica. De la el am inteles misterul existentei 
Bisericii. Ce este Biserica? TRaul eel purtator de viata care curge neincetat 
prin veacurit. 

Pe Dumnezeu L-a definit ca TCel ce a dat timp netimpului si loc 
neloculuit'. Nu-mi puteam lua ochii de la egumen. Ceva facea ca toate 
cuvinte lui sa rasune adanc inlauntrul meu si sa-si dezvaluie tainica 
incarcatura dinaintea constiintei mele. 

Simteam ca Tceva se intampla aicit'. Ceva care depasea hotarele unei 
simple convorbiri. Altcineva, mai malt, nevazut, era invatatorul. Nu 
egumenul. 

La Kutlumusi - alta stare de lucruri. Simteam o presiune interioara, un 
impuls de a pleca. O teama datorata faptului ca monahii de aici se apropiau 
de cugetele mele cele mai adanci. Erau familiarizati cu problemele 
existentiale care ma framantau pe atunci. Parintele A., un ieromonah de 
aceeasi varsta cu mine, imi vorbeste despre viata sa si despre atacurile 
demonice. Aud pentru prima data despre Satana ca despre o fiinta care se 
afla langa noi si care exista tot asa precum exista cerul, pamantul, omul. 
Asadar aceste lucruri se confirmau: nu numai ca ma gandisem la ele, ci in 
adancul sufletului dobandisem simtamantul existentei lor. M-am infricosat. 

Sentimentul ca pusesem capat unui intreg mod de raportare la 
realitatea inconjuratoare nu era insa atat de limpede. Seara am discutat cu 
Tasos: 

- Ce fel nou de a privi lucrurile este acesta? E iluzie sau realitate? 
Prietenul meu a raspuns: 

- Ceea ce-mi da fiori nu este tiluziat' lor, ci faptul ca simt ca nu este 
iluzie, ci realitate. 

Intr-adevar, ne simteam amandoi tulburati in fata dimensiunilor acestei 
noi experiente. 

La Grigoriu am ajuns dupa-amiaza, singur. inca de pe drum 
presimtisem ca voi avea o intalnire seara, iar dimineata voi pleca. Lucrurile 
au curs firesc dar, in chip misterios, faptele si evenimentele s-au dovedit 
strans legate, fara sincope, avand continuitatea verigilor unui lant. in toata 
aceasta multime a vizitatorilor si a calugarilor, care imi erau cu totii absolut 
necunoscuti, l-am intalnit pe acest om fara ca macar sa-l caut sau sa-i spun 



pe cine si pentru ce 11 caut. Exact la momentul potrivit a trecut prin fata mea 
parintele S., si astfel ne-am cunoscut. Am simtit ca-i pot vorbi unui monah pe 
limba mea, liber. Era un vechi calator. Un fost... Tvantura-lumet'! Am discutat 
deschis. M-am simtit foarte liber. Prin aceasta discutie mi-am redobandit 
sentimentul propriei responsabilitati pentru drumul meu in viata. 

Lucrurile nu ni se petrec la intamplare. Ceea ce are importanta este 
maniera personala pe care o alegem spre a le infrunta". 

Aceasta prima vizita a durat trei sau patru zile. Simteam ca ma sparg. 
Ma umplusem pana la refuz cu impresii noi. Erau atatea lucruri inedite la 
care trebuia sa reflectez, sa mi le pun in ordine... Trebuia sa plec pentru a 
„digera" noile si intensele mele impresii. 

Tntalnirea mea cu batranul paisie 

Vizita in Sfantul Munte ma problematizase. Raspunsurile pe care 
monahii le dadusera tuturor nedumeririlor mele ma provocau. Peste putin 
timp m-am reintors, pentru a cerceta totul mai profund. 

Am mers la manastirea Kutlumusi. Voiam sa discut cu parintele A. 
Dupa-amiezile,. cand isi termina obligatiile, sedeam intr-un balcon si 
discutam. Era inteligent, cordial si instruit in materie de ocultism. 11 pretuiam. 

- Parinte A., sa-mi vorbesti despre rau ca dispozitie a sufletului 
omenesc, accept! Dar sa-mi vorbesti despre Diavol ca persoana, mi se pare 
prea exagerat. 

- Daca asta-i realitatea, ce altceva sa-ti spun? 

- Si tu de unde stii? L-ai vazut tu insuti? 
A ras. 

- Parca numai o data?! Dar numai eu crezi ca l-am vazut? Sunt si alti 
parinti care s-au razboit cu el. 

- Cum l-ati vazut, adica? 

- Uite, odata a venit si ne-a stricat toate gradinile manastirii. 

- Cum adica le-a stricat? 

- Le-a stricat. A rupt lemnele, a smuls plantele din radacina, le-a intors 
pe toate cu susu'n jos. 

L-am privit cu neincredere. S-a uitat la mine, a zambit si a continuat. 

- Ti se pare de necrezut, dar chiar asa este. 

- Tu ai vreo experienta personala? l-am intrebat. 

- A venit mai demult in chilia mea si m-a lovit, iar a doua zi aveam 
dureri. 



Mi-am amintit inexplicabila lovitura in spate pe care o primisem in 
trecut, atunci cand eram cu fata aceea, si l-am intrebat cu interes: 



glume. 



L-ai vazut cu ochii tai? 

Uneori 11 vezi, alteori nu. Odata au venit trei draci si li vedeam, faceau 

- Si tu cum ai reactionat? 

- Radeam, ce sa fac? De vreme ce erau comici... 

II priveam neincrezator, dar cu interes. imi aduceam aminte de 
experientele mele. Nu cumva aceasta era explicatia zgomotelor, a usilor care 
se tranteau, a bataii pe care o incasasem? 

- Fac si galagie? am intrebat. 

- Oho! Crezi ca doar galagie? Anul trecut, cam pe vremea aceasta, 
aveam o calugarie in manastire. Un frate Tncepator urma sa devina monah. 
Trebuia sa ne adunam la ora 3, inainte de zori, la biserica. in acea noapte, un 
demon a trecut pe la toate chiliile: trantea usi, ferestre, urla, latra... A fost un 
adevarat prapad. Ne-am adunat cu totii jos la biserica inca de la 12, spre a fi 
impreuna. Noi, cei tineri, eram inspaimantati. 

Continuam sa fiu neincrezator si uimit de ceea ce auzeam. 

- Uite cum stau lucrurile: Diavolul nu vrea sa-si deconspire existenta in 
fata oamenilor, pentru ca in felul acesta li poate lupta mai usor. Pe ascuns. 
Nu te feresti de un inamic a carui existenta o ignori. insa o data ce l-ai 
descoperit, nu mai are sens sa se ascunda, asa meat se lupta cu tine la 
a rata re. 

Mi-a relatat si alte intamplari. Am discutat despre yoga, despre puterile 
ascunse ale omului. Oare nu se pot ele explica avand ca baza autosugestia 
sau psihanaliza? Nu sunt iluzii? Nu cumva „subconstientul", asa cum spune 
Jung, ne joaca feste? Nu cumva toate acestea nu sunt altceva decat 
manifestari ale mintii noastre? Am dezbatut in detaliu toate aceste aspecte. 

In dupa-amiaza urmatoare, discutand, mi-a sugerat sa incerc sa-i vad 
„aura", in timp ce el se ruga cu siragul de matanii. li spusesem ca am avut 
candva capacitatea de a vedea aura oamenilor. intr-adevar, m-am straduit, 
darfara succes. Atunci mi-a vorbit despre parintele Paisie. 

- Aici, ceva mai sus, este un calugar care face minuni - parintele Paisie! 

N-am fost deloc impresionat. Aproape ca nici nu l-am luat in seama. „Si 
ce-i cu asta? ma gandeam. Si yoghinii au astfel de puteri. Am si eu o mica 
experienta". 

Mi-a cerut sa-i arat cate ceva din exercitiile yoghine pe care le faceam. 
Prin urmare, am incercat sa meditez si sa ma concentrez, asa meat sa-i vad 
limpede aura. Brusc am simtit o schimbare in rau. 



- Ti-ai dat seama? l-am intrebat. Ai simtit? 

Incetasem sa mai incerc, caci ma nelinistisem din pricina intensei 
schimbari mentale si sufletesti ce mi se intamplase. Parintele A. se ingrijora. 
Ma simteam ciudat. Am luat inconstient un creion ca sa desenez. Atunci s-a 
intamplat ceva foarte... straniu. 

Am inceput sa desenez foarte usor, cu trasaturi sigure de creion, niste 
chipuri. Mana mergea singura. Erau niste chipuri urate, scabroase: nasuri, 
urechi, dinti mari -expresii potentate si sugestive ale rautatii si dezgustului. 
L-am privit cu nedumerire pe parintele A. 

- Priveste, i-am zis, si i-am aratat fetele. 

Erau intocmai precum chipurile demonilor din picturile despre iad. 
Eram si eu uimit de ceea ce facusem. Stiam ca n-am o asemenea 
indemanare la desen. Tmi simtisem mana mergand singura. Nu stiam ce va 
iesi pe hartie. Adica nu avusesem in mintea mea nici o idee pe care sa incerc 
sa o tree pe hartie, ci s-a intamplat ceva independent de vointa mea. 

Vazand schitele, parintele A. a inteles imediat lucrarea demonica si a 
simtit nevoia sa se roage in liniste. S-a ridicat si mi-a spus: 

- Te las acum... Mai stam de vorba maine. 

Si a plecat alergand pe scari. 

Am ramas singur. Eram iritat din pricina celor ce mi se intamplasera. 
Ma simteam ca si cum altcineva ma folosea fara voia mea. M-am straduit sa 
neutralizez aceasta influenta care se exercita asupra mea. Am incercat sa-mi 
controlez mana. „Acum voi desena o bisericuta", m-am gandit. in ciuda 
tuturor eforturilor, a fost imposibil sa o schitez. Mi-au iesit din nou acele 
chipuri oribile! „0 sa fac ceva mai usor. Voi desena o turla, si am sa-i pun 
deasupra o cruce". in loc de aceasta, pe hartie ieseau sani de femeie 
dezgoliti! Nu-mi puteam controla mana. M-am pierdut cu firea si am aruncat 
hartia. Eram speriat, confuz, nelinistit. „Ce mi se intampla?". Simteam inca 
asupra mea acea transformare. M-am retras si m-am intins pe pat enervat, 
sperand sa ma linistesc dormind. 

In dimineata zilei urmatoare, parintele A. a venit la mine si mi-a propus 
sa merg sa-l intalnesc pe parintele Paisie. Mi s-a parut o idee buna. Mi-a dat 
detalii despre drum si am pornit. 

Am ajuns langa chilia batranului si am tras de sarma clopotelului de la 
intra re. 

Peste cateva clipe, cineva a strigat de la fereastra: 

- Ei, copile, ce doresti? 
Am lasat sarma din mana. 

- Parinte, nu-mi deschizi? am intrebat. 



Atunci a dat drumul la chei pe sarma. 

- Incuie la loc, mi-a strigat. 

Am intrat in curte, am incuiat in urma mea si am urcat spre casa. Cand 
am ajuns in fata casei, sub balcon, batranul mi-a cerut sa-i dau o jacheta 
care cazuse pe jos. 

Am apucat jacheta si am ridicat capul, intinzand mana ca sa i-o dau. 
Batranul s-a aplecat peste balcon sa o apuce. Ochii nostri s-au intalnit pentru 
prima data. Ce privire era aceea!... Ochii lui mari, negri asemenea carbunelui 
slefuit, straluceau ca niste scantei. Ce putere era aceea?! Era ceva sfant in 
acea privire. Ceva care covarsea firea omeneasca, atat cat o cunoscusem eu 
pana atunci! 

Fulgerator mi-am plecat capul. N-am rezistat acelei maretii 
duhovnicesti pe care am intalnit-o inaintea mea. Eram prea mic... Ma 
umplusem de teama sfanta. Inaintea de a apuca sa fac inconjurul casei, cale 
de aproape 30 de metri, ma simteam de parca mi se descoperise o taina 
adanca despre potentele firii omenesti. 

Cand ne-am reintalnit dupa cateva minute, am vazut in fata mea un 
batranel minunat. Ochii erau normali, nu se mai vadea nimic din maretia 
duhovniceasca de mai inainte. Era un om obisnuit. Am sezut intr-un coltisor 
si ne-am luat cu vorba. 

- Parinte, eu nu sarut mana preotilor, caci nu cred. 

- De vreme ce nu crezi... bine faci, a raspuns el. 

Am discutat vrute si nevrute. Era atat de bun, de bland... in cateva 
minute ne apropiasem mult sufleteste. Am simtit o mare bucurie, apropiere 
si incredere. Desigur, la aceasta au contribuit virtutile si discernamantul 
batranului. 

La un moment dat, razand bucuros, batranul mi-a cerut voie sa ma 
ajute duhovniceste. 

- Sa pasesc inlauntrul tau? a intrebat. 

- Da, parinte, am raspuns plin de incredere. 

- Pana si picioarele imi miros urat, a spus el, insinuand prin aceasta ca 
aravea neajunsuri duhovnicesti. 

Am zambit! Omul acesta era curat precum cristalul, si bun precum 
Hristos. 

- Nu conteaza, parinte, eu vreau, am raspuns. 

Atunci a patruns in sufletul meu. Am simtit ceva delicat, grijuliu si 
gingas, ceva tamaduitor, luminos, ceva puternic pogorandu-se asupra mea. 
Am simtit ca o transfuzie de lumina in suflet. lumina lina... 



Mi-a adus o pace bucuroasa, adanca. O asemenea pace, ca si cand m- 
as fi intors la mine acasa dupa un indelungat si crancen exil. O pace egala cu 
o nastere din nou; eram ca si cand m-as fi aflat in bratele lui Dumnezeu. Am 
avut asadar revelatia aceasta: ca exista asa ceva in lume! Ca-i este cu 
putinta omului sa devina astfel! Cata uimire, cata nedumerire, cata bucurie... 

Batranul se bucura impreuna cu mine. Ma mangaia. L-am imbratisat 
fericit. M-am rusinat apoi de acest gest. Eram descumpanit. Ce fusese mai 
mare, nerusinarea sau dorul meu arzator? Insa batranul mi-o ingaduise. Ma 
mangaia pe par, in vreme ce acel ceva care ne unea devenea tot mai 
luminos, tot mai intens. lesisem din sine-mi. Ma „imbatasem". Dar 
comportamentul meu era cuviincios, linistit, cumpatat. 

Aceasta era prima oara cand experimentam „betia cea cumpatata". 

Am pornit spre manastire complet schimbat sufleteste, mental, 
emotional. M-am intors alt om. Monahii pe care i-am intalnit ma intrebau 
zambind cu substrat: 

- De la parintele Paisie vii? 

Erau evidente darurile batranului care se revarsasera asupra mea. Le 
vedeau si ei. De altfel, imi simteam sinele cufundat intr-un fel de lumina 
mentala. 

- Da, raspundeam cu bucurie ca un... novice printre veterani. 

Da, cu adevarat se petrecuse si cu mine acel lucru minunat, tainic, 
dumnezeiesc. 

Apoi m-am intors in oras. Acolo am continuat sa traiesc la fel ca 
inainte. Totusi ma problematizasem, si chiar am cumparat o carte foarte 
buna - „Staretul Siluan" - pe care mi-o recomandase parintele A. Practic, 
insa, viata mea nu se schimbase cu nimic. 

„CU CE DREPTTE AMESTECI IN VIATA MEA?" 

Dupa vizitele mele in Sfantul Munte am simtit o oarecare putere 
nevazuta, nedeslusita, actionand asupra evenimentelor vietii mele. Trebuie 
spus ca revenisem foarte rapid la vechiul meu stil de viata. in acelasi fel 
traiau pe atunci si toti prietenii mei. 

Dar, mai nou, am observat o... nereusita, sa zicem, in relatiile mele cu 
femeile si in general in toate preocuparile mele cu implicatii sexuale. Ori de 
cate ori mergeam sa fac un lucru pe care invatatura crestina 11 considera 
„pacat", intampinam - in chip cu totul inedit -dificultati nemaiintalnite. 
Aceasta mi s-a intamplat de foarte multe ori si pentru o lunga perioada de 
timp. 

Desi eel mai logic ar fi fost sa atribui acest fapt interventiei parintelui 
Paisie, eu simteam inlauntrul sufletului meu ca responsabil era si parintele 
A., ieromonahul cu care discutasem. M-am apucat deci si i-am scris o 



scrisoare. „Nu stiu ce faci anume, dar indiferent ce tot faci - inceteaza. N-ai 
dreptul sa te amesteci in viata meal". Acestea si altele asemenea i-am scris. 

Ce se intamplase? Mi-a explicat insusi parintele A. mai tarziu: „ln acea 
vrerne eram proaspat hirotonit preot. Harul preotiei se pogorase asupra mea. 
Te pomeneam la rugaciunile fiecarei liturghii pe care o slujeam". Radea! 
„Sunt oameni care ne cer insistent sa ne rugam pentru ei, sa-i pomenim la 
liturghii, iartu mai aveai putin si ne bateai", mi-a zis. 

Atunci am inceput sa banuiesc ca in spatele acestora se afla insusi 
Hristos. Tot atunci am inceput sa constientizez si faptul ca parintele Paisie 
era luminat de Dumnezeu, iar puterea pe care o avea era de la Hristos, si nu 
de la sine insusi. 

Mai tarziu, cand l-am intrebat despre toate acestea, mi-a spus: „Eu, fiul 
meu, sunt un om simplu. Eu ma rog lui Hristos, si El lucreaza. Daca m-ar 
parasi Harul Lui, poate ca as ajunge cine stie ce vagabond prin Omonia". 

De altfel, insusi Hristos spune in Evanghelie: Adevarat, adevarat zic 
voua: eel ce crede in Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu, si mai mari 
decat acestea va face (loan 14, 12), si fara Mine nu puteti face nimic (loanl5, 
5). 

CRUCEA IZVORASTE MIREASMA 

lntr-o dupa-amiaza de vara a venit la mine acasa prietenul cu care 
fusesem prima data in Sfantul Munte. El pastrase fata de toate o distanta 
mai mare decat mine, dar era impresionat si chiar influentat pozitiv de 
monahismul ortodox. 

In acea dupa-amiaza era framantat si cufundat in ganduri. Se 
confrunta cu o dilema arzatoare. Am stat de vorba si mi-a propus o 
colaborare. imi solicita participarea si sfatul. Existau doua moduri de a 
actiona. Printr-unul am fi castigat destui bani, dar ne-am fi vatamat 
sufleteste atat pe noi insine, cat si pe altii. Prin celalalt mod n-am fi castigat 
bani, dar nici n-am fi produs vreo vatamare cuiva. Ne aflam intr-adevar la 
intersectia dintre rau si virtute, si ne intrebam ce cale sa alegem. 

La un moment dat, pe cand discutam, m-am gandit la parintele Paisie 
si i-am cerut in minte ajutorul. 

- Mai, nu citim si noi vreo rugaciune inainte sa hotaram? li propun 
prietenului. 

M-a privit nedumerit, cu uimire! Pentru o clipa m-am gandit: „0 sa ma 
ia peste picior acum". Uluit, I-am auzit insa zicand: „in regula, citim". 

La Sfantul Munte se citesc in fiecare dupa-amiaza rugaciunile unei 
anumite slujbe, cunoscuta sub numele de „Pavecernita". S-a intamplat sa o 
am intr-o brosura. Nu o mai citisem niciodata. intrucat nu exista nici o icoana 
a vreunui sfant la mine in casa, am scos de la piept o cruce de lemn, 
sculptata. facuse cu mainile sale si mi-o daruise parintele Paisie. Am 
atarnat-o pe perete si am inceput sa citim, cu multe poticneli si greseli, 
rugaciunea. 



Dupa un sfert de ora terminaseram. M-am inchinat si m-am aplecat sa 
sarut crucea. 

minunata mireasma mi-a invaluit atunci narile. O aroma foarte 
placuta, puternica si totodata delicata izvora din cruce. Plin de bucurie, i-am 
zis prietenului meu: „inchina-te si tu". Se apleca sa se inchine, apoi 
incremeni uimit, se inchina din nou si incepu sa inspire cu putere. Se intoarse 
spre mine plin de mirare: „Mai, frate, ... miroase!", imi zise. A luat apoi 
crucea in maini si a inceput sa o miroasa incontinuu. 

Ei bine, din acea clipa am tabarat amandoi pe cruce. O sarutam si o 
miroseam o data unul, o data celalalt. Mireasma umpluse toata camera. Ne 
priveam uluiti si bucurosi. 

Aceasta mireasma cereasca producea o influenta ciudata asupra 
noastra. Ne provoca o transformare sufleteasca si mentala. Sufletele noastre 
devenisera usoare si bucuroase. O euforie spirituals ne cuprinsese. O „betie 
cumpatata" - cum spun vechii asceti crestini. 

Am luat amandoi hotararea pe data, fara sa mai fie nevoie de vreo 
discutie. Cunosteam acum cu claritate drumul corect. Nu ne mai interesau 
banii pe care i-am fi pierdut. Eram bucurosi ca urma sa facem ceea ce este 
corect, chiar daca aceasta decizie avea sa ne afecteze financiar. 

Ne-am ridicat indata, impreuna, am mers si am pus in ordine 
chestiunea respectiva, dand o solutie definitiva problemei. Eram bucurosi 
pentru aceasta alegere a noastra. 

Mai tarziu am realizat ca imensul ajutor pe care ni-l daduse in aceasta 
situatie scurta invocare pe care i-o adresasem parintelui Paisie nu a fost atat 
faptul ca ne-a scapat de tot felul de incurcaturi urate, cat acela ca ne-a dat 
siguranta duhovniceasca si incredere ca Dumnezeu lucreaza in viata noastra 
de fiecare zi. 

Aveam astfel o dovada practica despre interesul, participarea si 
puterea sfintilor de a-i ajuta pe oameni in problemele lor zilnice. 

De atunci vizitele mele la Sfantul Munte au dobandit un caracter 
regulat. Cateodata stateam chiar si cate o luna-doua. imi placea modul de 
viata de acolo: simplu, linistit, profund si contemplativ. 

*** 

Evenimentele pe care le voi descrie mai jos s-au petrecut la diverse 
intervale de timp in care nimic „suprafiresc" nu s-a intamplat. Eu am 
„comprimat" timpul, astfel meat ma refer doar la evenimentele neobisnuite. 
Textul care urmeaza I-am scris tocmai in acea perioada si I-am intitulat 
„Vedenia". Nu mi se nascuse inca ideea de a scrie o carte. 11 redau intact. 

VEDENIA 

Tesalonic, 6 decembrie 1987 



„Dumnezeu S-a facut om ca sa-i faca pe oameni dumnezei". - Sfantul 
Grigorie Teologul 

Cu rugaciunile batranului Paisie si cu harul lui Dumnezeu, s-au 
intamplat cu mine nevrednicul urmatoarele: 

Era in toamna lui 1982. Abia ce ma cunoscusem cu batranul. 

Aveam in jur de 25 de ani si, fiind inca student, eram impresurat de 
atmosfera studenteasca a vremii, teribil de ignorant in aproape toate 
problemele legate de crestinism, cat si in cele legate de persoana batranului. 
Nu stiam cu cine am de-a face. Hotarat lucru, nu eram crestin pe vremea 
aceea. Doar un tanar ideologizat, care traise la Universitatea din Tesalonic in 
climatul schimbarilor de regim politic, care mostenise atmosfera anilor '68 si 
traia in usuratatea zilnica a barurilor acelei epoci. 

Era firesc sa-l intreb la un moment dat pe parintele Paisie despre 
dragoste. Era unul dintre putinele lucruri frumoase din lumea noastra, din 
viata omului, si ma intrebam de ce aceasta tema este atat de supusa 
constrangerilor din partea Bisericii. Dupa ce mi-a spus destule lucruri, 
batranul a incheiat: „Dupa cum ciorchinele, daca 11 tai din vita, se strica, 
putrezeste si nu se mai coace, tot astfel si dragostea, daca o desparti de 
taina nuntii, prin care se hraneste din harul lui Dumnezeu, mai devreme sau 
mai tarziu se va strica, se va denatura intr-un fel sau altul". 

Apoi am plecat. M-am intors la manastirea care ma gazduia. Eram plin 
de nedumeriri. Aveam un trecut extrem de incarcat legat de aceasta tema, o 
intreaga viata care isi scotea la iveala acum impotrivirile. 

- Bre, ma gandeam, hai sa luam lucrurile de la inceput, sa vedem ce 
rau putem descoperi. Si m-am apucat sa-mi imaginez in secvente doi oameni 
cum pornesc, cum se privesc, cum se simpatizeaza, cum se apropie, apoi 
cuvintele lor, gesturile, simtamintele, felul cum se mangaie, cum ajung in pat 
si incep sa faca dragoste. 

in toata aceasta „reconstituire vizuala" pe care o faceam prin 
intermediul imaginatiei, ajutat de experienta, cautam sa localizez... raul. 

Eram asezat pe pat si ma gandeam. Deodata s-a intamplat ceva. 
Mintea mi-a fost rapita brusc, dar foarte delicat, si inaintea ochilor mei a 
inceput sa se desfasoare o pelicula ciudata. 

Vedeam trupurile celor doi oameni ca pe doua sfere albe, despartite. 
Diafane, pline de o energie anume, fiind constituite dintr-o anumita 
substanta. Cand faceau dragoste, li se pierdea invelisul si se uneau. 
Deveneau o singura sfera mare. A rezultat o fiinta noua. Cele doua au 
devenit una. Dupa toate celelalte elemente - compozitie, substanta, energie - 
nu exista nici o diferenta intre sfera mare si cele doua mici care o 
compuneau. Elementul nou era unirea. Cele doua devenisera una. 

Dupa aceasta am vazut si trupul culcat al unui oarecare ascet, care 
traise neinsurat. Ceva ca niste sfinte moaste. Exista ceva deosebit in 
aspectul lor. Compozitia lor, calitatea suferise o transformare radicala. Era 
mai densa, mai tare, extrem de consistenta... inalterabila, as zice. Trupul isi 



schimbase calitatea. Se petrecuse o transform a re a substantei. A rezultat 
ceva cu totul nou, inalterabil, nestricacios, care depasea sfera existentei 
omenesti obisnuite. 

Incet-incet, pe nesimtite, m-am regasit intors la starea mea normala. 
Ceva aflasem. in adanc, sufletul meu se linistise, deslusind raspunsul. 
Creierul alerga intarziat, gafaind din urma, straduindu-se sa inteleaga. Sa 
afle cuvinte pentru a exprima sensurile tainelor. 

Desi sufletul a inteles dintru inceput, creierul isi cerea si el partea 
cuvenita in procesul de cunoastere. In cele din urma, aveam sa-i dau si lui 
satisfactie. 

Ani de zile dupa aceea, cand incepusem sa studiez Evanghelia, am 
descoperit cuvintele, sensurile care luminau aceasta taina. 

Pentru prima parte a vedeniei: si se va lipi de femeia sa si vor fi 
amandoi un trup (Matei 19, 5). in unirea cuplului, celor doi nu li se schimba 
firea. Omul se uneste cu om. Pur si simplu, cele doua entitati distincte se 
aduna intr-una. Elementul nou este unirea. unire ce poate fi explicate prin 
apel la criterii de ordin corporal, sentimental si psihologic. Nimic 
duhovnicesc, nimic dumnezeiesc nu exista in ea. Altfel spus, actul erotic este 
un eveniment pur trupesc, care nu-l sfinteste pe om. Si, ca fapt strict 
trupesc, contine prin natura sa elementele alterabilitatii si ale 
descompunerii. Nu poseda caracteristicile inalterable ale vietii vesnice pe 
care le confera unirea cu Duhul Sfant. 

Pentru cea de-a doua parte: eel ce se alipeste de Domnul este un dun 
cu El (I Cor. 6, 17). in cazul ascetului, se unesc doua firi. Trupul, pe de-o 
parte, si harul lui Dumnezeu de cealalta; omul cu Dumnezeu. Se preschimba 
firea omeneasca, primeste ceva nou, inalterabil; dobandeste si ea calitatile 
Duhului. Se savarseste astfel indumnezeirea prin har a omului, in Duhul 
Sfant: partasi dumnezeiestii firi, dumnezei prin har, ...veti fi ca Dumnezeu. 
lata cateva din expresiile Sfintei Scripturi care descriu aceasta realitate. 

Asa meat potentialitatea firii omenesti este indumnezeirea. Nimic mai 
putin! Orice altceva este nedemn de om. Ce cutremuratoare revelatie... 

Si cuplul poate dobandi aceasta indumnezeire, poate accede la acest 
nivel al fiintarii, la aceasta inalterabilitate, si astfel unirea, reprezentata prin 
noua sfera mare, se poate si ea induhovnici. Aceasta se intampla insa atunci 
cand cuplul se conecteaza la „canalele" harului dumnezeiesc, anume atunci 
cand, deplin constient si de buna voie, incepe sa participe nemijlocit la 
Tainele Bisericii (Cununia, Spovedania, Dumnezeiasca impartasanie) si sa se 
straduiasca a se lipi de Domnul, pentru a deveni un duh cu El. 

PRIMELE MELE INCERCARI „DUHOVNICESTI" 

„Zgomotele" 

Imi amintesc ca, impresionat de persoana batranului Paisie, m-am 
apucat sa citesc cu ardoare si entuziasm „Viata Parintelui Arsenie" (eel din 
Farasa Capadociei), imediat ce am aflat ca fusese scrisa de batranul. 



M-am inchis singur intr-o chilie a manastirii Kutlumusi - cea mai 
apropiata manastire de chilia parintelui, si m-am lasat absorbit de carte. 

Citeam si eram impresionat. „Mai, omule, n-au numai yoghinii puteri. Si 
parintele acesta de aici trebuie ca a fost un mare yoghin", ma gandeam. 
Parcursesem de-a lungul timpului diverse carti hinduse despre yoghini 
celebri; era acum pentru prima data cand citeam despre un sfant crestin. imi 
spuneam cu mirare: „Va sa zica, exista si in Grecia, si in crestinism, oameni 
atat de evoluati spiritual!" (Pe atunci nu eram apt sa operez distinctiile 
fundamentale dintre un sfant ortodox si un guru hindus; imi parea cam 
acelasi lucru). 

Am continuat lectura si eram tot mai impresionat de viata sfanta a 
parintelui Arsenie. Deodata am inceput sa aud zgomote in camera. Era ca si 
cand ar fi bubuit mici petarde. Am sarit uimit in picioare si am inceput sa ma 
uit cu neliniste si mirare in jurul meu. Nu puteam localiza nimic. Au continuat 
sa bubuie in aer in fata mea, langa urechea mea, sus, jos, in stanga, in 
dreapta. Ziua in amiaza mare. Priveam ca un buimac imprejurul meu. Ma 
cuprinsesera ingrijorarea si teama. 

Am parasit camera si am pornit pe cararea catre chilia batranului. 

- Parinte, asta si asta mi s-a intamplat, i-am spus nelinistit. 
A ras. 

- Nu te teme, dracul te ispiteste! A vazut folosul pe care 11 dobandea 
sufletul tau citind cartea si a incercat sa te opreasca. Nu te speria, nu-i nimic. 

M-a luat in bratele sale si m-a binecuvantat cu semnul crucii, dupa care 
am plecat linistit. 

„Sa existe intr-adevar Diavolul, precum imi zice batranul?", ma 
intrebam pe drum. Desigur, n-am admis pana la urma explicatia batranului. 
„Diavolul?! In secolul XX?". Mintea mea nu putea accepta; cultura, educatia, 
ideologia, viziunea mea asupra lumii nu-mi permiteau o asemenea concluzie. 
Mi se parea prea fortata. Pe de alta parte, ce fusese ceea ce mi se 
intamplase? Nu puteam ignora tocmai propria-mi experienta... Impas, 
nedumerire... „Lasa, sa vedem mai departe. Lucrul acesta are nevoie de 
cercetare", m-am gandit. 

„Urletele" 

Altadata, aflandu-ma tot la Kutlumusi, stateam singur in camera si 
citeam o carte crestina. Deodata mi s-a nascut dorinta de a ma ruga. „Sa 
incerc, m-am gandit, si modelul crestin, sa vedem ce diferenta este intre 
rugaciune si meditatie. Sa o simt in practica". Bineinteles, nu stiam cum se 
face rugaciunea. Cunosteam destule despre meditatie, dar nimic despre 
rugaciune. „Am sa ingenunchez", ma gandeam, „si am sa-l vorbesc lui 
Hristos. De altminteri, Hristos este bun! Fie ca a fost un mare yoghin, fie ca a 
fost orice altceva, sigur a fost bun. N-am de ce sa ma tern". 

M-am ridicat din pat si am ingenuncheat. indata ce am atins cu 
genunchii podeaua, am auzit niste urlete salbatice de dincolo de fereastra. 



Am saint inspaimantat. M-am uitat imediat afara pe fereastra. Era miezul 
zilei, cald, nu trecea nimeni si nu circula nimic pe o distanta mare. Doar ca 
urletele se auzeau in continuare. in prima instanta, am fost terifiat... 

„Lasa... ce ma incurc eu cu rugaciunile astea?". M-am oprit; se 
spulberase orice dispozitie spre rugaciune. Fusese suficient sa primesc o 
amenintare viguroasa din partea unui „ceva" salbatic si necunoscut. 

„Ce se intampla?". Orbecaiam, luptandu-ma haotic cu cineva 
necunoscut. Cedasem. Am simtit ca incercasem sa fac un pas mic, sa intru 
Tntr-un taram spiritual, si cineva mi-a inchis salbatic usa in nas. Nu eram 
deloc bine primit. 

Faptul ma rodea pe dinauntru. „Ce-a fost asta?". Nu puteam sa o ignor. 
Se intamplase. 

Dupa cateva zile am mers din nou la batranul. 

- Parinte, mi s-a intamplat cutare si cutare. 

M-a privit cu multa dragoste. M-a luat de mana si ma privea in ochi. 
Desi ma rusinam, 11 priveam si eu, bucurandu-ma mult. Simteam marea sa 
dragoste si imensa lui grija pentru mine. 

- Nu te teme, demonii sunt! Vor sa te sperie ca sa n-o apuci pe drumul 
eel bun. Dar nu ingaduie Dumnezeu sa faca vreun rau. Sunt legati. Numai sa 
urle precum cainii mai pot. Nu-ti fie teama! 

Langa batranul nu ma temeam. De altfel, in general nu ma temeam. 
Poate din necunoasterea primejdiei, poate din usuratate. 

Intamplarea a trecut, dar la capat n-am scos-o. Pe batran 11 simpatizam 
mult, insa cuvintele lui nu le credeam. Nu gaseau ecou inlauntrul meu... 
Pendulam suspendat, nu paseam in nici o directie. Nu stiam ce sa cred, cum 
sa-mi explic evenimentele... 

Vizitatorul nocturn 

Ma aflam gazduit pentru cateva zile la manastirea Stavronikita, pe 
malul marii. intr-o dupa-amiaza, am aflat ocazia sa stau de vorba cu un 
monah venerabil. Eram singuri in biblioteca din arhondaricul manastirii. 

- Parinte, vreau sa ma invatati sa ma rog, i-am spus la un moment dat. 

- Sa te rogi? m-a intrebat cu uimire. 

Influentat de „orientalisme", imi inchipuiam ca va fi existand vreo 
metoda speciala, vreo tehnica, ceva de genul meditatiei. 

- Da, parinte, ce trebuie sa fac pentru a ma ruga? Ce sa spun? Cum 
trebuie sa sed? 

A inteles atunci marea mea ignoranta, si mi-a raspuns cu multa 
delicatete: 



- Da, e simplu... Uite! Trebuie sa fii simplu. Sezi linistit intr-un colt si 
vorbeste-l lui Hristos ca si cand ar fi in fata ta si te-ar auzi. Este inaintea ta si 
te asculta... li vorbesti ca si unui prieten. 

Continuand sa-mi vorbeasca, am simtit ceva ciudat coborand asupra 
mea si transformandu-ma sufleteste. 

L-am intrerupt. 

- Parinte, chiar acum, in timp ce-mi vorbiti, ceva ciudat mi se intampla, 
ceva imi pune piedici. Mi s-a schimbat mintea. Va vad cumva... diferit. 

A ridicat ochii nedumerit si m-a privit cu neliniste. 

- Nu-i nimic, copilul meu, o sa discutam maine. 

Mergem acum, sa te odihnesti... 

S-a ridicat si a plecat repede, nelinistit. Se inserase deja. Am mers la 
mine in camera. Eram singur, de aceasta data, in camaruta. M-a rapit 
somnul. 

Nu apucasem sa dorm prea multe ceasuri, cand m-am trezit nelinistit. 
Ceva ma apasa pe piept. Cineva intrase in camera mea si ma presa pe piept. 
Am ridicat ochii infricosat, dar nu vedeam nimic in afara de mobilier. 
Simteam insa acea puternica prezenta care ma presa insuportabil. 

„Hristoase al meu, nu mai rezist, scoate-l afara de aid", am spus in 
gand, si Tndata am simtit golindu-se camera de acea prezenta strivitoare. S-a 
indepartat si s-a asezat la intrarea in camera, amenintator. Nu mai 
indrazneam sa dorm. Am petrecut multe ceasuri nelinistit, cu atentia 
incordata. Cineva era afara, la usa mea, permanent! Am putut adormi putin 
abia dupa ce s-a luminat de ziua. 

Imediat ce m-am trezit am coborat in curtea manastirii. M-am intalnit 
chiar cu monahul cu care discutasem in seara din ajun despre rugaciune. 
Parea foarte epuizat, ca si cand n-arfi dormit deloc. 

- Cum esti azi? Esti bine? m-a intrebat, plin de grija si de iubire. 

- Da, parinte, mi-a trecut! Nu am nimic astazi. Ma simt minunat. 
Multumesc, i-am raspuns. 

Am simtit ca acest om se ostenise rugandu-se pentru mine toata 
noaptea, si de aceea nu ma putuse necaji „vizitatorul" nocturn. Pana astazi 
ma simt indatorat acestui om. Dumnezeu sa-l ocroteasca si sa-i rasplateasca 
binele pe care mi l-a facut, caci eu, datorita lenevirii mele, sunt sarac in 
virtuti si n-am cu ce-mi rascumpara multele datorii duhovnicesti. 

In ziua urmatoare am plecat sa-l vad pe parintele Paisie. Dupa doua ore 
si jumatate de mers pe jos, l-am intalnit si i-am povestit ce se intamplase. 

- Sezi sa-ti aduc un pistol, mi-a spus razand. 



Intra in chilie si imi aduse un sirag mic de metanii, cu 33 de boabe, 
dupa numarul anilor lui Hristos, si o cruce. 

- Stii, mi-a spus, acesta lanseaza gloante duhovnicesti. De fiecare data 
cand zici rugaciunea 

„Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma", este ca si cand ai trage 
asupra Diavolului, si el nu se apropie de tine, la-l, sa-l ai pentru „aparare". 

Bucuros ca aveam ceva de la el, l-am luat. Am mai vorbit si despre alte 
lucruri. De fiecare data plecam de la batranul mult mai bine decat eram la 
dus. Refacut, cu problemele rezolvate, fara nedumeriri, optimist, fortificat 
chiar, cu mai multe puteri, nu numai sufletesti ci si trupesti. Ma alinta cu cate 
o scatoalca dupa ceafa, si simteam inlauntrul meu o pace si o bucurie 
paradisiaca, ce se prelungeau vreme de mai multe ceasuri. O data imi 
amintesc ca aceasta stare a durat cateva zile in sir. Nu exista nici o 
problema, nici o frica, nici o dificultate. Doar o senzatie de siguranta si o 
bucurie dumnezeiasca. 

M-am Tntors la Stavronikita, manastirea care ma gazduia. Apoi, intr-o 
seara, a reaparut oaspetele nocturn. De aceasta data insa aveam „pistolul" 
parintelui Paisie. Chiar ametit de somn fiind, indata ce i-am simtit prezenta, 
am inceput sa „trag": „Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma". S-a 
indepartat instantaneu. Am continuat rugaciunea. Am prins curaj si am 
inceput sa-l vanez. Am inaintat spre locul unde se afla, insa imediat ce m-am 
apropiat de el, am simtit puterea sa de gheata si m-am oprit brusc. Era cu 
mult mai puternic decat mine. S-a napustit asupra mea. Acum „trageam" 
necontenit: „Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma". Rosteam fara incetare 
rugaciunea. S-a intors sa fuga. Ai fi zis ca-l ardeau cuvintele rugaciunii. Nu 
eu, ci rugaciunea, numele lui Hristos avea putere. 

Pe mine m-ar fi putut zdrobi ca pe un tantar. Brusc si-a schimbat 
infatisarea. A devenit glumet. Era acum mic, corpolent, ca un pitic, cu un 
turban pe cap; a inceput sa faca glume si sa se apropie incet-incet de mine. 
Ca pentru joaca. Am fost surprins, aproape ca radeam. Dar indata ce s-a 
apropiat destul, sufletul meu i-a simtit amenintarea si rautatea, asa meat am 
reinceput rugaciunea. A fugit imediat de langa mine, in felul acesta, 
rugaciunea lui lisus a instituit o distanta, o zona de siguranta intre noi. 

N-a mai putut sa-mi faca nimic din cele ce-mi facea in trecut, pe 
vremea cand ma batea si eram ca paralizat, incapabil sa ma apar. In acea 
seara am pus pe fuga demonii si i-am tinut departe de mine. Castigasem o 
batalie. 

Razboiul nu se terminase. El continua inca. Dar Hristos este 
atotputernic. L-a zdrobit pe cruce pe Diavol pentru noi. E de-ajuns sa nu fim 
nerecunoscatori si sa nu ne purtam necugetat. 

O „prajiturica" din cofetaria Lui Hristos 

Intr-o alta zi, la Sfanta Manastire Stavronikita, citeam din Evanghelie. 
imi amintesc si ce fragment: capitolul 10, versetele 17-21 din Evanghelia 
dupa Luca. 



Spune Evanghelia: Si s-au intors cei saptezeci cu bucurie, zicand: 
Doamne, si demonii ni se supun in numele Tau. Si le-a zis: Am vazut pe 
satana, ca un fulger cazand din cer. lata, v-am dat putere sa calcati peste 
serpi, si peste scorpii, si peste toata puterea vrajmasului, si nimic nu va va 
vatama. Dar nu va bucurati de aceasta, ca duhurile vi se pleaca, ci va 
bucurati ca numele voastre sunt scrise in ceruri. 

Dupa toate cele intamplate, acest fragment semana cu un mesaj 
personal pentru mine. L-am simtit pe Hristos adresandu-mi-se peste veacuri. 
Ma intrebam totusi cu nedumerire: „Oare asa sa stea lucrurile? Si toti acesti 
initiati si mari filosofi, pe care i-am citit si de care m-am entuziasmat, sa nu 
aiba habar de nimic?". Nume rasunatoare, care au schimbat fata lumii: Marx, 
Mao, Bakunin, Freud, Adler, Eric Fromm, Khalil Gibran, Kazantzakis, Wilhelm 
Reich, Nietzsche, reflectiile lui Buddha, Sutrele lui Patanjali, apoi Gurdjieff, Dr. 
Suzuki cu filosofia Zen, Lao-Tse si taoismul, acestia si altii asemenea mi s-au 
insirat prin minte. „Bine, dar este cu putinta ca toti acesti intelepti 
cunoscatori ai lumii si ai societatii sa fi gresit, iar eu sa descopar acum 
adevarul pe care acestia l-au ignorat?". 

M-am oprit brusc... Eram mirat, ezitam. Pe oamenii acestia li 
studiasem, li simpatizam, ma sedusesera. Mi se parea ciudat ca eu, un om 
totusi fraged atat din punct de vedere biologic cat si spiritual, sa fi ajuns la 
adevar, sa fi triumfat acolo unde ei ratasera! 

Eram descumpanit. 

Atunci s-a petrecut ceva straniu si minunat. Am simtit pogorandu-se lin 
asupra mea ceva foarte pur, asemenea diamantului, limpede, delicat, 
simplu, pasnic, patrunzator, atotputernic. M-a umplut de bucurie. Mintea mi 
s-a deschis intr-un adanc fara margini, care m-ar fi infricosat daca nu mi-ar fi 
adus o liniste profunda si desavarsita acel ceva care devenise una cu sufletul 
meu. O lumina mentala. 

Aceasta s-a petrecut in timp ce citeam versetul imediat urmator 
textului de mai sus al Evangheliei: in acest ceas lisus S-a bucurat in Duhul 
Sfant si a zis: Te slavesc pe Tine, Parinte, Doamne al cerului si al pamantului, 
ca ai ascuns aceasta de cei intelepti si de cei priceputi, si le-ai descoperit 
pruncilor. Asa, Parinte, caci asa a fost inaintea Ta, bunavointa Ta. 

Mi-am dat seama ca prune sunt si eu, si am avut deodata revelatia 
acestei legi duhovnicesti care guverneaza intreg pamantul. Nu cei puternici, 
nu cei vicleni, nu diplomatii, nu descurcaretii, nu cei bogati, nu cei cultivati, 
ci cei simpli, cei sinceri, cei smeriti, cei curati cu inima, cei plini de bunatate, 
cei bine intentionati, cei ce se aseamana pruncilor, cei cu suflet de copil, cei 
fara de rautate, acestia vor intelege, acestia vortrai taina cea mai profunda, 
vor patrunde pana la esenta ultima a acestei lumi. 

Acestia se vor impartasi din viata cea adevarata, din izvorul vietii 
intregii lumi. Acestia vor face experienta adevaratei realitati a existentei. 
Ceilalti vor atinge doar materia, invelisul. Nu vor putea sa strapunga 
niciodata acest invelis, sa patrunda dincolo de materie, sa-si cufunde fiinta in 
apele vietii adevarate. Vanitatea li impiedica sa acceada dincolo de 
himericele lor constructii mentale. Astfel raman rupti de adevarul lui Hristos. 



De vreme ce cred in ei insisi, nu pot crede in Dumnezeu, in Hristos. Se 
straduiesc sa traiasca ceva ce nu exista, urmand teoriilor lor, cufundati in 
nestiinta. Traiesc in obscuritatea unui cere vicios de ipoteze si probabilitati. 
Un egocentrism feroce si o intunecata trufie li izoleaza de adevar, de izvorul 
vietii. Secatuiti, aproape dezgoliti de orice vlaga, orbecaiesc departe de 
Duhul lui Dumnezeu Care, dimpotriva, lumineaza si da viata. 

Prin viclenie, prin constrangeri, chiar prin forta, se straduiesc sa 
dobandeasca infinite bunuri materiale. Plini de lacomie, le rapesc de la cei 
carora le sunt realmente necesare. Si toate acestea doar ca sa-si alimenteze 
senzatia ca le-ar fi cu ceva superiori celorlalti. Se simt lipsiti de adevar si se 
silesc sa umple golul cu materie. Sa se consoleze prin apel la placerile 
simturilor... Niste bieti nebuni si nefericiti care au nevoie de ajutorul lui 
Hristos. 

Priveam acum lumea si viata prin „ochii duhovnicesti" pe care mi-i 
daruise, pentru o clipa, Hristos. Eram cuprins de o bucurie adanca si tihnita. 
Sarutam Sfanta Scriptura necontenit. li iubeam pe totii oamenii. II rugam pe 
Dumnezeu sa-i ajute pe cei nedrepti, care au practic mai multa nevoie de 
ajutor decat cei nedreptatiti. 

Fireste, dupa putine zile am mers din nou la parintele Paisie si i-am 
istorisit despre cele intamplate. S-a bucurat. A ras! 

- Te-a tratat Hristos cu o „prajiturica" din cofetaria Lui, mi-a zis. 
Apoi m-a privit in ochi: 

- Exista si placinte, mi-a spus si a zambit bucuros. 

Eu simteam insa ca toate aceste lucruri minunate mi se intamplasera 
prin rugaciunile sale. El se ruga pentru mine. Rugaciunea sa era pricina 
pentru care se revarsau asupra mea aceste daruri duhovnicesti. 

„MICILE" HARISME ALE BATRANULUI 

Darurile sunt felurite, dar acelasi Duh. Si felurite slujiri sunt, dar acelasi 
Domn. Si lucrarile sunt felurite, dar este acelasi Dumnezeu Care lucreaza 
toate in toti. 

(I Cor. 12,4-6) 

Parintele Paisie avea multe harisme duhovnicesti. Cele mai inalte 
dintre ele erau greu de priceput pentru oamenii obisnuiti. De obicei, ele erau 
intelese si pretuite dunovniceste de catre monahii ortodocsi inaintati pe 
calea lui Hristos. Pentru noi, restul, se aflau atat de sus fata de posibilitatile 
noastre personale, meat nu le puteam percepe, si ne ramaneau astfel 
necunoscute. 

Avea insa si unele harisme duhovnicesti pe care multi le percepeau. De 
pilda, batranul cunostea cine erau oamenii care veneau sa-l viziteze, ce 
gandeau, ce problema li preocupa si care era solutia ei. 



La inceput eram impresionat de aceste harisme. Mai tarziu, Tntrucat se 
manifestau atat de des, zilnic, le acceptam ca pe un element firesc al vietii 
noastre. 

Candva, simtindu-ma stanjenit tntrucat mi se parea ca 11 obosesc, s-a 
intors si mi-a zis: 

- Nu te necaji, eu stiu cine vine, cum li cheama, ce serviciu au, ce 
probleme, ce gandesc, si toate celelalte... Insa li las sa vorbeasca, sa le 
spuna, ca sa se usureze putin. 

Catre sfarsit imi devenise aproape obisnuinta sa nu-i mai fac cunoscuta 
deloc problema, ci sa merg sa ascult direct raspunsul. 



ele. 



Intamplarile de acest gen sunt foarte multe. Voi evoca doar trei dintre 



Cataiful 



Era in Postul Mare, inainte de Pasti. Ma instalasem singur intr-o chilie 
din padure, la doua ore departare de chilia batranului. incercam sa ma 
indeletnicesc cu rugaciunea. 

Dupa patru saptamani de post si asceza, in timpul rugaciunii am primit 
un atac, o ispita mult mai intensa decat celelalte; m-am temut sa nu patesc 
vreun rau. 

„Oare batranul sa-si fi dat seama?", ma intrebam. „Ei, sigur stie", imi 
raspundeam tot eu. 

insa frica, pe de-o parte, si dorinta mea de a-l vedea, pe de alta parte, 
m-au facut sa hotarasc: „Ma due sa-l vad, asa... pentru siguranta". 

Am pornit deci, pe jos, pe cararile Sfantului Munte, pentru a-l intalni. La 
capatul acestui rastimp de post aspru, mi se ivise de cateva zile dorinta sa 
mananc un cataif. „Unde sa gasesti prajituri in Sfantul Munte?!", ma 
gandeam. „Daca eram la manastire, si daca nu era Postul Mare, poate s-ar fi 
aflat ceva. Dar aici, in padure... poti sa-ti iei gandul!", imi spuneam in sine. 

Aceasta dorinta a devenit insa ardenta inlauntrul meu. Nu ma puteam 
gandi la nimic altceva. Mintea imi era parca focalizata pe aceasta idee. „Ah, 
de-as fi avut un cataif...", si iar de la capat. Ma straduiam sa-mi concentrez 
mintea la cuvintele rugaciunii („Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma"), dar 
nu reuseam mai mult de un minut, doua. Situatia era absolut rizibila, dar 
lupta se dovedea dificila. in felul acesta am mers pe jos cele doua ore. 
Deodata am zarit chiliuta batranului. 

Am redevenit serios. „la sa pun ordine in ceea ce am sa-l intreb, ca sa 
nu-l obosesc peste masura", mi-am spus in sinea mea. intr-adevar, am uitat 
de cataif si m-am umplut de bucurie in asteptarea intalnirii. 

M-am bucurat si mai mult cand am ajuns la poarta din spate a curtii si 
am vazut ca nu mai era nimeni. 11 voi avea pe parintele Paisie numai pentru 
mine, intreg al meu! Ce noroc! 



Am tras clopotelul si am asteptat alaturi, ca sa ma recunoasca. 
Batranul a facut un zgomot inauntru, ca sa-mi dau seama ca este in casa. A 
intarziat putin. Brusc, a deschis putin usa, a scos capul incet-Tncet, 
strengareste, si m-a privit cateva clipe; a inceput sa rada si a inchis usa la 
loc. 

11 asteptam, deci, sa iasa. De aceasta data a iesit serios. Cu un aer 
oficial. Aveam destule zile de cand nu-l vazusem. li sorbeam chipul cu nesat. 
Tinea amandoua mainile intinse inainte. A inceput sa le miste in sus si in jos. 
Deodata l-a apucat rasul si s-a oprit. Apoi a redevenit serios si a continuat sa 
paseasca incet-incet, cu ifos protocolar. isi tot misca mainile in sus si in jos, 
ca sa-mi atraga atentia. Tinea ceva in ele. Eu eram mai jos si nu puteam 
vedea. 

A ajuns langa mine. Cu greu isi stapanea rasul. isi cobora putin cate 
putin mainile si, de indata ce incercam sa ma uit la ce tinea, le ridica repede 
mai sus de capul meu. 

Radeam. Am inceput sa ne jucam, eu straduindu-ma sa vad ce tine, iar 
el coborand si ridicand mainile. Eram bucurosi. 

Le-a coborat brusc si... ce sa vad? Pe o farfurioara de cafea - mult 
ravnitul cataif insiropat! M-am pierdut... 

- Hai, mananca-l repede, sa nu vada cineva si sa se sminteasca, mi-a 
spus razand. 

Am intrat in curte, am luat cataiful si, impreuna cu el, mi-am primit si 
lectia. 

„Mai, prostule", imi ziceam in gand, „batranul cunoaste pana si cea 
mai neinsemnata dorinta a ta, si daca ti se intampla ceva duhovnicesc, daca 
ar exista vreo primejdie duhovniceasca, tocmai el sa nu stie? A cunoscut 
pana si pofta ta dupa prajitura, si sa nu simta lupta ta duhovniceasca?", ma 
intrebam rusinat. „De altfel, cum ai scapat de atacurile demonilor? Esti 
ridicol daca socotesti ca de tine s-au temut si au luat-o la fuga asa de 
repede. Si-a pus batranul umarul, intr-un chip duhovnicesc, si te-a acoperit 
cu rugaciunea sa, prostule, chiar daca tu nu ti-ai dat seama". Acestea si 
altele asemenea cugetam, in vreme ce maneam cataiful. 

Parintele ma privea cu dragoste. Mi-a dat si o mica scatoalca peste 
cap, din acelea „duhovnicesti", care imi faceau mare placere. M-am rusinat, 
desigur, sa-l intreb cum ajunsese cataiful la chilia sa, intr-o asemenea 
perioada... M-am temut de raspunsul pe care as fi putut sa-l aud. 

Astfel, cu aceasta gluma, batranul mi-a dat o foarte serioasa lectie 
duhovniceasca. inlauntrul sufletului meu s-a inradacinat si s-a adancit 
increderea in persoana lui. Era un povatuitor duhovnicesc neinselat. Marea 
sa iubire se manifesta si printr-o imensa grija fata de fiii sai duhovnicesti. 
Prin harul lui Dumnezeu, distantele geografice se anulau si batranul 
cunostea ce se petrece in sufletul fiecarui fiu al sau. 

Jeep-ul si bicicleta 



Alta data, cuprins de lenevie, am inceput sa ma gandesc ca ar fi bine 
sa plec din Munte si sa ma intorc in lume, la tot confortul material de rigoare. 
„imi voi lua o bicicleta sa fac plimbari pe tarm, si un Jeep, ca sa plec in 
excursii la munte", ma gandeam. Fiindca aceste ganduri incepeau sa ma 
preseze, si fiindca se adaugasera si alte probleme, mi-am zis ca ar fi oportun 
sa-l intalnesc pe batran. 

Am mers la chilia sa, dar nu era acolo. M-am gandit sa tree si pe la o 
chilie vecina, unde avea obiceiul sa se mai duca uneori. 

l-am vazut de departe. Parintele Paisie, sezand pe o buturuga afara, in 
curte, citea, iar ceilalti - in picioare -ascultau cu atentie. Erau absorbiti. Am 
inaintat si m-am oprit la vreo trei-patru metri departare, ca sa nu-i deranjez. 
La un moment dat, batranul s-a oprit din lectura, a ridicat capul, m-a privit si 
mi-a spus: 

- Bun venit! Cu ce ai sosit? Cu Jeep-ul sau cu bicicleta? 

Ceilalti monahi au ras, socotind ca glumeste. Eu insa am inteles ca Tmi 
cunostea gandurile. M-am rusinat si ma gandeam: „De ce n-am mai avut eu 
un pic de rabdare?". 

Apoi a continuat lectura si mi-a facut semn sa ma apropii ca sa ascult. 
Erau insemnarile cuiva care fusese mai inainte adventist si care dezvaluia 
vicleniile organizatiei „Turnul de veghe". 

S-a intors zambind si mi-a spus cu subinteles: 

- De ce n-ai mai avut un pic de rabdare? 
A ras, m-a privit si a continuat: 

- Ca sa ajungi inainte de a se termina lectura, ai venit repede-repede 
cu Jeep-ul si cu bicicleta? 

Am inteles ca imi urmarea gandurile. M-am rusinat. 

Am inceput cu totii sa radem... Bineinteles, pentru motive diferite. 
Ceilalti n-au banuit nimic din ceea ce se intamplase intre mine si batranul. 

Scrisoarea 

Un prieten din America avea de infruntat niste probleme foarte 
serioase. Era cunoscut parintelui Paisie de multi ani. A trimis o scrisoare 
urgenta unui monah din Sfantul Munte, cu rugamintea de a merge la 
parintele Paisie sa-l intrebe despre doua-trei probleme concrete, si sa-i 
raspunda apoi telefonic. 

intr-adevar, acest monah s-a dus fara intarziere la chilia parintelui. 
Batranul i-a deschis indata si, fara sa piarda timpul, i-a spus: 

- la si scrie, ca nu cumva sa uiti. 



Si a inceput sa-i raspunda la scrisoare, inainte ca celalalt sa apuce sa-i 
spuria vreo vorba despre ceva: nici din ce motiv a venit, nici cine l-a trimis, 
nici ce continea scrisoarea. 

Batranul era chiar nelinistit si, inainte de a raspunde la intrebarile 
prietenului, a zis: 

- Spune-i sa se intoarca repede, cu primul avion. 

Masonii i-au hotarat moartea. Hotararea a fost deja luata, acum cauta 
doar prilejul potrivit. 

Povestiri ale unor cunoscuti de-ai mei 

Batranul primea scrisori din toata lumea. Saculete intregi. Fireste, se 
afla in imposibilitatea de a raspunde. Erau atat de multe! Cunostea insa ce 
cuprindeau scrisorile, si le raspundea tuturor in chip miraculos, solutionand 
problemele prin rugaciune. 

sn Un cunoscut ajunsese in mari incurcaturi prin implicarea sa in 
Miscarea Scientologica. 11 intalnisem la parintele Paisie. Mai tarziu, pe cand 
se confrunta cu o mare dificultate, a trimis o scrisoare batranului si i-a cerut 
ajutorul. Problema s-a rezolvat absolut miraculos. O marturisea, mai tarziu, 
amicul insusi: „...acesta a fost un mare dar de la parintele Paisie". 

sn O cunostinta de la Universitate, feminists convinsa, cu totul 
instrainata de Hristos si de Biserica Sa, avea de infruntat, impreuna cu 
familia, serioase probleme sociale si economice. Hotarase chiar sa se 
sinucida. 

„Am auzit undeva despre batranul; m-am apucat atunci si i-am 
expediat o scrisoare. Nu cunosteam adresa. Am scris atat: P. Paisie, Sfantul 
Munte. TDaca e sa mearga - merge. ..t', m-am gandit. 

N-a trecut mult timp si au incetat certurile in familie, ne-am linistit intre 
noi. Cand mi-am dat seama, am fost uimita. De atunci am inceput sa ma 
interesez si sa-L caut pe Hristos", a marturisit ea. 

sn Era un om a carui meserie consta in comercializarea filmelor 
pornografice. Castiga multi bani. 

Mi-a spus el insusi povestea lui: 

„Auzisem despre parintele Paisie si mi-am zis: TO sa merg sa-i spun eu 
vreo doua calugarului, sa ma tina mintelt'. M-am dus, asadar, impreuna cu 
alti doi amici, pentru prima data acolo. Batranul ne-a primit pe toti trei in 
curte. 

- Sedeti, ne-a spus, sa aduc ceva sa va tratez. 

Eu cautam prilejul sa-l iau peste picior. l-a tratat mai intai pe ceilalti doi 
si, indata ce a ajuns in fata mea, a intors farfuriuta si a azvarlit prajitura in 
noroi. 



- Mi-a cazut, a zis. Nu conteaza, ia-o si mananc-o. 
M-am simtit jignit. 

- Cum, sa o mananc .cu noroi? 

- Dar ce, tu nu-i servesti pe oameni cu noroi? mi-a raspuns aspru. 

M-am pierdut, eram naucit. M-am ridicat si am plecat! A doua zi m-am 
dus din nou. Mi le-a spus pe toate mult mai detailat de data asta. Mi-a fugit 
pamantul de sub picioare. TCe sa fac?t', l-am intrebat. TMai intai de toate sa 
termini definitiv cu aceasta... treaba, apoi vino sa stam de vorbat'. 

M-am intors in Tesalonic. Am inchis magazinul si am inceput sa caut un 
serviciu nou. Dupa o luna m-am intors la parintele si l-am gasit. Mi-a spus ca 
trebuie sa ma spovedesc, si m-a pus intr-o randuiala duhovniceasca". 

Omul era deja foarte schimbat. Era acum un crestin fericit si 
constiincios. 

Sunt nenumarate astfel de intamplari. Multi oameni le-au trait. Deseori, 
cand mergeam la batranul si asteptam sa ne vina randul pentru a ne primi, 
se gasea cate cineva sa relateze o asemenea experienta personala. Daca le- 
arn aduna pe toate laolalta, ar rezulta o carte uriasa. 

„METODA" INVATATURII BATRANULUI -DUHUL SFANT 

La inceputul relatiei noastre duhovnicesti, parintele Paisie imi vorbea 
foarte putin. Cuvintele sale nu aflau in sufletul meu loc prielnic pentru a rodi. 

De aceea, la inceput a cautat sa creeze un astfel de loc in sufletul meu. 
Cum a facut-o? Prin rugaciunea sa. Rugaciunea care izvora din inima sa 
neprihanita producea minuni. 

Prin rugaciunea lui, asadar, dobandeam eu trairi si experiente 
duhovnicesti. Oriunde m-as fi aflat - in Sfantul Munte, in Tesalonic sau in 
India - simteam rugaciunea lui rasfrangandu-se asupra mea si acoperindu- 
ma cu o negraita dulceata si bucurie. Cateodata mi se intampla chiar si in 
vis, iar prezenta rugaciunii sale era atat de intensa meat ma trezea. 

Alteori semana cu o adiere suava, inmiresmata. Cateodata de scurta 
durata, cateodata mai indelungata. Era o infinita diversitate. intotdeauna 
insa partea rationala ramanea in planul secund. Mai intai se petreceau 
„evenimentele duhovnicesti". Sufletul invata, cunostea in profunzime, iar 
apoi ratiunea, ca o buna slujitoare a lui, se straduia sa ordoneze, sa explice, 
sa exprime in ganduri si cuvinte aceste taine pe care sufletul le traia. 

Dar ce inteleg cand spun ca rugaciunea batranului ma invata? Ce 
inseamna „rugaciunea lui"? 

Era gandul lui care se indrepta spre mine? Era sufletul sau care venea 
si se atingea de al meu? Nu cumva exista inca ceva, o alta prezenta, o alta 
persoana, o alta putere? Ce se intampla, exact, in aceste clipe minunate? 



Cine poate cu adevarat sa raspunda la aceste intrebari in toata 
adancimea si largimea lor? Doar cineva care s-ar afla la masurile 
duhovnicesti ale batranului. Eu voi vorbi numai pana acolo unde am trait, 
pana acolo unde evenimentele mi-au ingaduit sa inteleg. 

Calitatile sufletului parintelui Paisie depaseau firea umana in sensul ei 
obisnuit. Sufletul sau era unit in chip desavarsit cu Duhul Sfant, cu Hristos, 
cu Dumnezeu. 

Isi curatise deplin sufletul de mizeria spirituals, de intunericul 
duhovnicesc, de mocirla patimilor (adica mandria, egoismul, iubirea de 
stapanire, iubirea de argint, iubirea de placere, slava desarta, lenevia, 
lacomia pantecelui s.a.m.d.). Prin efortul acesta, legat nemijlocit de 
participarea permanenta la Tainele Bisericii Ortodoxe, si mai ales la Sfanta 
impartasanie, parintele Paisie 11 purta inlauntrul sau pe Hristos, pe Duhul 
Sfant, pe Dumnezeu. Era purtator-de-Dumnezeu: unde se afla parintele 
Paisie, acolo Se manifesta Duhul Sfant, Dumnezeu. 

Astfel, fagaduinta pe care lisus Hristos le-a facut-o tuturor ucenicilor 
Sai din toate veacurile (Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu 
ramane intru Mine si Eu intru el - loan 6, 56) era o realitate zilnica pentru el. 

Aceasta potenta, pe care o au toti crestinii ortodocsi, parintele Paisie o 
adusese la stadiul ultim, acela de act. Cu alte cuvinte, o transformase, la 
capatul unor mari osteneli, din posibilitate in realitate. 

Ceea ce parintele Paisie nazuia in sufletul sau, Duhul Sfant implinea. 
Ceea ce sufletul sau atingea, primea atingerea Duhului Sfant. 

Cunostinta batranului era cunostinta Duhului Sfant, aflat din belsug in 
sufletul sau. Cand stateai alaturi de el, simteai stralucirea Duhului Sfant 
revarsandu-se peste tine, transfigurandu-te. Atunci cand ma aflam departe 
de el, vointa batranului, exprimata in rugaciunea sa, devenea un canal prin 
care se transmiteau in sufletul meu energii dumnezeiesti. Puterea batranului 
era Hristos, Care locuia inlauntrul sau. 

Batranul lucra cu Dumnezeu, si Dumnezeu locuia inlauntrul sau. 

De aceea cred ca insusi harul lui Hristos, Duhul Adevarului, Duhul Sfant 
m-a invatat, prin rugaciunile parintelui Paisie. 

De altminteri, aceasta propovaduieste si Evanghelia. 

Era profetit de catre prorocii Vechiului Testament, cu secole inainte de 
a Se arata Domnul lisus Hristos, ca Dumnezeu va trimite Duhul Sau 
oamenilor in vremea intruparii lui Hristos. Domnul le-a amintit aceste profetii 
iudeilor, zicand: Scris este in proroci: „Si vor fi toti invatati de Dumnezeu" 
(loan 6, 45). 

Mai tarziu, adresandu-Se ucenicilor, Hristos le-a zis: inca multe am a va 
spune, dar acum nu puteti sa le purtati. lar cand va veni Acela, Duhul 
Adevarului, va va calauzi la tot adevarul (loan 16, 12-13). 



Si, inainte de jertfa Sa pe cruce din iubire pentru intreaga omenire, 
vorbindu-le ucenicilor Sai intristati, a spus: Si Eu voi ruga pe Tatal Meu, si alt 
Mangaietor va va da voua ca sa fie cu voi in veac, Duhul Adevarului, pe Care 
lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste; voi 
11 cunoasteti, ca ramane la voi si in voi va fi! (loan 14, 16-17). 

Dupa ani de zile, infatisandu-le activitatea sa celorlalti crestini, 
Apostolul Petru povestea: Si cand am inceput eu sa vorbesc, Duhul Sfant a 
cazut peste ei, ca si peste noi la inceput. Si mi-am adus aminte de cuvantul 
Domnului, cand zicea: loan a botezat cu apa; voi insa va veti boteza cu Duh 
Sfant. Deci, daca Dumnezeu a dat lor acelasi dar ca si noua, acelora care au 
crezut in Domnul lisus Hristos, cine eram eu ca sa-L pot opri pe Dumnezeu? 
(Fapte 11, 15-17). 

In cele din urma, daca Dumnezeu nu-Si pune mana Sa, in chipul stiut 
de El, mai mult sau mai putin vadit, atunci li este cu neputinta omului sa 
descopere adevarul, sa ajunga si sa ramana credincios pana la sfarsit lui 
lisus Hristos, unicul mantuitor al omenirii. Noi trebuie sa cerem tocmai 
ajutorul lui Dumnezeu. 

Lucrurile pe care le invata intr-o clipa harul dumnezeiesc, Duhul Sfant, 
sunt adanci si necuprinse, astfel meat ele nu incap in cuvinte omenesti, si 
nici macar in ratiunea omeneasca limitata care a creat aceste cuvinte. 

Cea dintai lectie importanta este ca exista Duhul Sfant. Aceasta o 
traiesti, este de domeniul evidentei. Exact asa precum stii ca exista lumina 
soarelui, pentru ca o vezi, precum stii ca focul incalzeste, pentru ca o simti 
pe pielea ta. 

Diferenta consta in faptul ca evidenta Duhului Sfant, atunci cand 11 
traiesti pe viu, este de mii de ori mai izbitoare. 

Tot asa precum atunci cand cineva, vazand obiectele lumii materiale cu 
ajutorul - sau mai degraba din pricina - luminii soarelui, dobandeste in 
acelasi timp si o cunoastere si o experienta a luminii insasi, exact in acelasi 
fel, atunci cand cineva cunoaste taina lumii duhovnicesti prin Duhul Sfant, 
dobandeste totodata si o cunoastere si o experienta a Duhului Sfant insusi. 

Este dificil sa-i explice cineva unuia care s-a nascut orb ce inseamna 
Jumina", ce inseamna „a vedea". De oricata elocinta ar dispune, el li va 
putea transmite extrem de putine date individului orb. insa, daca printr-o 
operatie reusita va izbuti sa-l faca sa vada, atunci nu mai trebuie sa-i explice 
nimic. Cel care mai inainte fusese orb, cunoaste acum el insusi. Are o traire 
si o experienta personala. Acum cunoaste fara explicatii rationale, care se 
dovedesc de prisos si chiar obositoare. 

In chip asemanator se intampla si cu Duhul Sfant. 

Cel ce trupeste este orb isi cunoaste orbirea sa, caci li aude pe ceilalti 
oameni vorbind despre lumina, culori, soare, zi, noapte. Din toate acestea isi 
da seama ca se petrece in aceasta viata ceva foarte important, pe care insa 
el nu este in stare sa-l cunoasca. 



Noi, cei orbi duhovniceste, ne aflam intr-o situatie mai dificila. Nu 
cunoastem ca suntem orbi duhovniceste, astfel meat sa ne cautam cu 
ardoare tamaduirea. Este tocmai motivul pentru care cei mai multi dintre noi 
ne astupam urechile, ne inchidem sufletul fata de Hristos, Care ne vorbeste 
despre lumea duhovniceasca si despre viata vesnica. Traim si murim in 
Tntunericul nostru duhovnicesc, fara a cunoaste vreodata Lumina lumii, pe 
Duhul Sfant, pe Dumnezeu. - 

Desigur, exista trepte diferite ale participant noastre la aceasta Lumina 
a lumii. Contemplarea luminii necreate este considerate a fi cea mai inalta 
culme duhovniceasca. Odata, intrebat de mine despre acest subiect, 
parintele Paisie mi-a relatat o experienta de-a sa: 

„Eram la chilie (este vorba despre Chilia lui Ipatie, mai sus de 
Katunakia - n.a.). Ma rugam, cand am vazut lumina necreata. La un moment 
dat, cand ea s-a retras, am privit in jurul meu si mi s-a parut ca e 
semiintuneric. „0 fi apus soarele", imi zic. Ridic ochii si... ce sa vad? Soarele 
se afla pe mijlocul boltii. Era luna iulie, toiul verii, si mie mi se parea 
semiintuneric. Mi se adaptasera ochii la cealalta lumina. Ca sa-ti dai seama 
cat de intensa a fost...". 

Reaua mea intentie mi-a creat o multime de pacate personale, care 
deschisesera un adevarat abis intre mine si Dumnezeu. Rugaciunea 
batranului, avand ca „material" mila lui Dumnezeu, „cladea" podul peste 
abisul pacatelor, prin care primeam darurile iubirii lui Dumnezeu. 

MAREA BINECUVANTARE 

Cu cat un eveniment are o mai mare incarcatura duhovniceasca, cu 
atat este mai dificil sa vorbesti despre el. Nu exista cuvinte, nu exista sensuri 
lingvistice care sa-l poata exprima. De asemenea, nu exista experiente sau 
imagini analoge din lumea materiala in care traim, astfel meat sa poata face 
cineva apel la o cat de slaba comparatie. 

Apostolul Pavel spune despre aceasta: ...a auzit cuvinte de nespus, pe 
care nu se cuvine omului sa le graiasca (II Cor. 12, 4). Adica a auzit, a trait, a 
inteles - cu puterea lui Hristos - lucruri pe care nu-i sta in puteri omului sa le 
exprime prin cuvant. 

Intr-o dupa-amiaza ma dusesem in curtea din spate a batranului, si am 
simtit in aer o mireasma deosebita. 

- Parinte, ai ars tamaie? l-am intrebat. Mi-am rotit privirile in stanga si 
in dreapta, incercand sa localizez sursa miresmei. Nu era nimic. Ma aflam 
intr-un spatiu deschis. 

- Miroase frumos? m-a intrebat linistit batranul. 

- Da, parinte, minunat! am raspuns in timp ce ma asezam langa el. 

Ma obisnuisem deja cu aceste intamplari neobisnuite, inexplicabile, 
care se petreceau in jurul chiliei si persoanei batranului, asa incat am 
renuntat si de data aceasta la alte comentarii si intrebari. Mi-am amintit de 
sfatul pe care mi-l daduse in trecut: 



„Nu trebuie sa dai importanta acestor intamplari, nici sa te preocupi 
mult de ele, caci exista primejdia sa te amageasca Diavolul. Daca o 
intamplare este de la Dumnezeu si tu o treci cu vederea din precautie 
duhovniceasca, atunci Bunul Dumnezeu va gasi o modalitate mai evidenta 
pentru a-ti vorbi". 

Asadar, am uitat repede evenimentul, fiind captivat de interesantele 
discutii cu parintele Paisie. 

Intr-un sfarsit, m-am ridicat sa plec. M-am aplecat sa-i sarut mana, 
nadajduind sa-mi dea vreo scatoalca „duhovniceasca" si astfel sa-mi umple 
de bucurie si pace mintea si inima. intr-adevar, asa s-a intamplat. 

Ajungand la usa din spate si fiind singuri, cuprins de o dorinta brusca, i- 
am luat mana si i-am sarutat-o. Batranul radea. Era bucuros. Eu ma aflam 
deja in acea „betie cumpatata". 

A inchis. El era pe dinauntru, eu afara, ceva mai jos. imi spunea glume 
despre „cofetaria" lui Dumnezeu. Eu ma bucuram, si in acelasi timp ma 
sfiiam mult. Nu voiam sa plec, sa ma dezlipesc de langa el. Unde sa ma due? 
Mi-era atat de bine in apropierea lui! 

Si-a pus amandoua mainile pe capul meu si si-a ridicat o clipa ochii 
spre cer. Un rau duhovnicesc s-a revarsat atunci inlauntrul meu. Ramasesem 
fara grai. Eram atat de plin de viata! Cata pace! Cata luminal Cata bucurie! - 
iar acestea sunt cuvinte foarte sarace. Rusinat, mi-am ridicat ochii si l-am 
privit. Avea o bucurie sobra. Si-a intins mana si a rupt o crenguta din tufa 
alaturata. Ma lovea alintator peste cap. Valuri-valuri se revarsa peste mine 
harul. Asa 11 simteam, ca pe un rau dezlantuit. Desi eram eu insumi, deplin 
constient de ceea ce ma inconjura, in acelasi timp ma „imbatasem" de Duh. 

Aceste lucruri s-au intamplat dintotdeauna in Biserica lui Hristos, dupa 
cum se intampla si in zilele noastre. 

lata ce spune in Evanghelie Sfantul loan inaintemergatorul, Botezatorul 
lui Hristos: Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine 
este mai puternic decat mine; Lui nu sunt vrednic sa-l due incaltamintea; 
Acesta va va boteza cu Duh Sfant si cu foe (Matei 3, 11). 

In multe randuri Hristos fagaduise sa 11 dea pe Duhul Sfant, 
Mangaietorul, celor ce vor crede in El, ca sa-i calauzeasca la tot adevarul. 
intr-adevar, in ziua Cincizecimii Dumnezeu Se uneste cu oamenii in Duhul 
Sfant: Si li s-au aratat, impartite, limbi ca de foe, si au sezut pe fiecare dintre 
ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant (Fapte 2, 3-4). 

Mai tarziu, iata ce se intampla prin Apostoli: inca pe cand Petru graia 
aceste cuvinte, Duhul Sfant a cazut peste toti cei care ascultau cuvantul 
(Fapte 10, 44). 

lata si alt exemplu: Iar apostolii din lerusalim, auzind ca Samaria a 
primit cuvantul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru si pe loan, care, 
coborand, s-au rugat pentru ei, ca sa primeasca Duhul Sfant. Caci nu Se 
pogorase inca peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezati in numele 



Domnului lisus. Atunci isi puneau mainile peste ei, si ei luau Duhul Sfant 
(Fapte 8, 14-17). 

Sunt astazi incredintat ca un dar asemanator am trait si eu atunci, cu 
rugaciunile batranului Paisie. 

Nu-mi amintesc cum am plecat de la usa batranului. imi aduc aminte 
insa ca am urcat intr-un suflet cararea catre Sfanta Manastire Kutlumusi. Pe 
drum imi scosesem puloverul, astfel meat am intrat in manastire numai intr-o 
flaneluta. Monahii erau rigurosi in ceea ce priveste vestimentatia. Nimeni 
insa nu mi-a spus nimic. 

Ma priveau cu intelegere si uimire. Si-au dat seama ce mi se intampla. 

Parintele A. a suspinat si mi-a zis: „Ah! Unii se ostenesc, iar altii 
primesc binecuvantari!". Am ras, bucuros de gluma sa plina de bunatate. 

Acest har a ramas asupra mea multe zile si era foarte intens. Am 
experiat aceasta stare vreme de aproximativ o luna. Aveam in adanc pace si 
liniste, bucurie si satisfactie. Mi se transfigurasera pana si trasaturile fetei, 
miscarile, cuvintele. Dupa zece zile m-am dus la alta manastire. indata ce m- 
a vazut, un ieromonah a exclamat: „lata un vizitator „ plin de har!"". 

Tngerul pazitor 

Dupa mult timp mi-am amintit un alt eveniment, pe care 11 uitasem de 
indata ce se consumase. Mi se intamplase in chiar ziua aceea in care am 
plecat de la usa batranului, in locul unde cararea trece printre chiparosi, 
aproape de curte. 

Imi amintesc ca m-am aflat deodata in fata unui tanar frumos de 16-17 
ani, imbracat intr-un vesmant de pret, asemanator cu eel de diacon. Stateam 
la o distanta de un metru unul fata de celalalt. Era foarte frumos. De o 
frumusete imaculata. Ca o floare de camp. Fara nimic trupesc, provocator - 
asa cum de multe ori se arata a fi frumusetea oamenilor. 

Nu mai tin minte nici cat timp, nici despre ce am vorbit, insa pe tot 
parcursul conversatiei am stiut in sufletul meu cu claritate ca era inger. 
tngerul meu pazitor, indata dupa aceea am uitat cu desavarsire intamplarea. 

Mai tarziu, cand mi-am amintit, am mers la parintele Paisie si i-am 
povestit. A ras! „Pe atunci erai inca prune duhovnicesc, dar acum, ca te-ai 
copt nitel, a ingaduit Dumnezeu sa ti-o amintesti", mi-a spus el. 

Din nefericire insa, ma purtam tare necugetat. Aceste bogate daruri imi 
erau repede furate. Aveam buzunarele gaurite... De cate ori ieseam in lume, 
ma lasam tarat in multe pacate, risipind uriasele daruri si ajungand chiar mai 
sarac decat la inceput. 

Batranul nu s-a indignat din pricina mea, si nici nu s-a descurajat. De 
fiecare data cand ma intorceam cu cainta, ma apuca, ma ridica, ma curata, 
ma tamaduia, ma „imbraca" iarasi boiereste in pietre scumpe (v. Luca 15, 
22), si astfel ma trimitea inapoi in lume. 



De cate ori nu s-a intamplat aceeasi trista istorie? De cate ori! Ma 
purtam atat de des ca un lipsit de minte si nemultumitor... Dar niciodata 
batranul nu si-a imputinat sau marginit darurile duhovnicesti... Aceasta era 
darnicia sa! 

sn ...pentru ca Dumnezeu este iubire (I loan 4, 8) 

sn ...pentru ca iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin 
Duhul Sfant, Cel daruit noua (Rom. 5, 5) 

sn Iubirea desavarsita alunga frica (I loan 4, 18) 

&n Sa cunoasteti iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunostinta (Efes. 
3, 19) 

Inainte vreme, nimeni nu ma iubise cu adevarat pentru ceea ce sunt. 
Toti ma Jubeau" pentru un motiv. Domnisoarele ma „iubeau" in masura in 
care socoteau ca am un chip sau un corp frumos. Dar daca in urma unui 
accident m-as fi ales cu vreo invaliditate, oare n-as fi ramas aceeasi 
persoana? Totusi, nici una dintre ele n-ar fi ramas langa mine. Nici una nu ma 
iubea adevarat. Nici una nu iubea acel miez adanc al fiintei mele, cu alte 
cuvinte - pe mine insumi. Nici una dintre ele nu cultiva o relatie cu mine, ci 
numai cu trupul meu. 

Prietenii de ce ma iubeau? Pentru minte, pentru idei, pentru sarm, 
pentru cunostinte? Daca nu eram la Universitate, n-as fi ramas aceeasi 
persoana? Daca ma loveam la cap si mi se ingreuia mintea, n-as fi fost 
acelasi? Cine m-arfi iubit atunci? Nimeni. 

Nici chiar dragostea parintilor mei nu se arata a fi una cu totul curata. 
Era umbrita de niste asteptari, de anumite dorinte de rasplata in viitor. 
Dincolo de dragostea fireasca, ma iubeau si pentru o seama de motive 
precise. Pentru ca eram inteligent, pentru ca eram un elev bun, pentru ca 
urma sa-i ingrijesc la batranete. 

Dar nu exista nimeni care sa ma iubeasca pentru ceea ce eram? Curat, 
fara nici un interes, fara sa astepte vreo oarecare rasplata? Nu avea 
importanta daca eram destept sau prost, frumos sau urat, bun sau rau. in 
spatele tuturor acestor lucruri superficiale existam eu, sinele meu adevarat. 
Voiam ca cineva sa ma iubeasca pur si simplu, numai pentru ca existam. Sa 
iubeasca miezul adanc al fiintei mele, nu fardurile sociale. 

Am inceput asadar sa ma dispensez de toate aceste „podoabe". Mai 
intai hainele. Am inceput sa ma imbrac urat, fara gust. Prietenii au fost 
repede dezamagiti, nu putini dintre ei s-au maniat chiar de aceasta 
schimbare si s-au indepartat de mine. 

Am realizat cu uimire cat de false si de superficiale erau relatiile mele 
cu cei din jur. Chiar si cei mai apropiati prieteni ai mei incepusera sa se 
poticneasca. Eram insa hotarat sa merg pana la capat. Sa arunc de pe mine, 
sa ma eliberez de orice lucru superficial, mincinos. Sa ma dezgolesc cu 
desavarsire pe mine insumi, pana la a ramane fiinta curata, pura. 



Doar atunci as fi cunoscut cine sunt aceia care ma percep real si 
profund: cei care ar fi continuat sa ramana alaturi de mine numai si numai 
pentru ceea ce sunt. 

Ei bine, n-a ramas nimeni... M-am aflat absolut singur. Intr-o solitudine 
fiintiala. Nimeni nu m-a urmat in profunzime. Detectasem centrul fiintei 
mele, miezul sinelui meu, dar... ramasesem singur. Mi-ar fi fost usor sa ma 
intorc la o viata superficiala. Stiam sa joe aceste roluri de mic copil. Puteam 
juca din nou rolul indragostitului, al prietenului, al fiului. Dar nu voiam. O 
data ce descoperisem centrul fiintei mele, intentionam sa ma ocup de mine 
insumi. Voiam sa imi cunosc sinele. Calamitatea falsei constiinte de sine imi 
produsese suferinta. Aceasta suferinta a distrus falsul idol frumos pe care 11 
faurisem inlauntrul meu. 

Suferinta se dovedea un bisturiu ascutit. Taia adanc si imi despartea 
carnea de oase. Falsul de adevar. Exista in interiorul meu multa minciuna 
care trebuia expulzata. Chirurgul era hotarat. Operatia trebuia sa aiba loc. In 
caz contrar, nu exista nici o sansa de salvare. Durerea era focul care mistuia 
minciunile. 

In acea vreme am trecut printr-o mare durere. Sufeream mult si 
profund. Simteam oasele zdrobindu-mi-se. Sufletul imi ramasese incremenit 
si terifiat. imi simteam mintea gata sa se sparga in mii de bucatele. 
intampinam mari dificultati in a-mi pastra facultatea de a rationa. Nu puteam 
dormi... Mi-era teama sa ma culc. indata ce ma rapea putin somnul si imi 
slabea controlul ratiunii asupra simtirii, atunci din sufletul meu, ca dintr-o 
imensa rana insangerata, se revarsa deodata un rau de cumplita durere, 
amenintand sa-mi dizolve intreaga fiinta. Ma trezeam speriat, silindu-ma sa- 
mi stapanesc grozava durere. Ma temeam ca, neputand rezista suferintei, 
innebunirea va fi un proces inevitabil. 

Faceam eforturi intense si perseverente de a-mi explica aceasta 
durere. Ma straduiam sa aflu cauza ei. Era oare lipsa iubirii, a adevarului? 
Viata mea desarta? Cautam cu zbucium arzator raspunsul. Sa existe oare 
iubire adevarata in lume? Nu cumva cautam imposibilul? 

Am mers la parintele Paisie si mi-am deschis inaintea lui adancurile 
inimii. Asteptam cu agonie raspunsul. Atunci mi-a spus: 

„Omul merita sa fie iubit numai pentru ca este chipul lui Dumnezeu. Nu 
are importanta nici daca este bun sau rau, virtuos sau pacatos. -Omul merita 
sa fie iubit pentru ceea ce este. Hristos a iubit si S-a jertfit pentru oameni 
pacatosi, destrabalati: N-am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la 
pocainta (Marcu 2, 17). in acest fel trebuie sa-i iubim pe toti, fara deosebire. 
Asa precum soarele rasare pentru toti, inteligenti si prosti, buni si rai, frumosi 
si urati, astfel si iubirea noastra trebuie sa fie ca si iubirea lui Dumnezeu, 
care seamana cu soarele si se indreapta fara deosebire catre toate fapturile 
Sale". 

Am gasit alinare. Cei putin era cineva de acord cu mine. Cineva ma 
intelegea... Ce mangaiere! Acest cineva era parintele Paisie. 

M-am intors acasa. Durerea... durerea, insa! Cateodata nu rezistam si 
ma trezeam noaptea plangand. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!". Un 



strigat mut iesea din launtrul meu. Numai atat: „Dumnezeul meu, 
Dumnezeul meu!". Ma izbeam cu capul de perna, cufundat intr-o cainta 
adanca. Pe toate le facusem atat de gresit, atat de stramb... in aceste nopti 
infricosatoare luptam deznadajduit pentru intreaga mea viata. 

S-a intam plat intr-o seara. Eram singur in apartament. Ma rugam, cand 
am simtit ca Se apropie de mine. Nevazut, dar atat de prezent. Imaterial, dar 
atotputernic. De neajuns, dar atat de aproape. 

S-a atins de mine, dar nu la suprafata, ci in adancul meu. Pana la 
marginea fiintei mele. M-a umplut, S-a revarsat in mine. S-a unit cu mine atat 
de strans, meat am devenit una. Nimic nu se poate uni atat de mult cu 
altceva. M-a imbatat. Ardeam ca focul. Trupul imi era o adevarata vapaie. 
Voiam sa ma deschid cu desavarsire. Nici un colt al sufletului sa nu-mi 
ramana ascuns. Oricat de urat si de murdar ar fi fost. Voiam ca toate sa fie 
cunoscute si vadite. Marturiseam si imi dezveleam toate cele strambe si 
murdare, toate rautatile mele... Doream cu ardoare sa viziteze fiecare colt al 
sufletului meu. Pe de alta parte, ma simteam atat de nevrednic, atat de 
nepotrivit sa coexist cu El. Am cazut cu fata la pamant. Voiam sa ma mistui 
in beton... 

Era o lubire uriasa, necuprinsa. Venea de pretutindeni. Din nemarginit. 
Ea le tinea pe toate. Era puterea care tine totul. Toate isi luau puterea 
existentei din aceasta lubire. Toate isi perpetuau existenta datorita ei. 

Voiam sa incetez sa mai traiesc. Voiam sa ma pierd, sa ma dizolv. Nu 
indrazneam sa exist si sa ma unesc cu ea. Eram nemiscat. Ea se apropia de 
mine. Izvorand din Cel ce exista dintotdeauna, aceasta lubire se raspandea 
catre toti, strabatand toate. 

La aceasta lubire se raspunde numai cu o iubire identica. Nimic mai 
putin. Trebuie sa vrem, sa indraznim sa iubim in acelasi mod. Numai acest 
lucru este vrednic de El, de Izvorul lubirii, de Hristos. 

Tocmai pentru ca ma iubea, ma lasa sa ma apropii de El, si ma curata, 
ma tamaduia desavarsit de toate durerile si ranile. 

Ma tragea lin, statornic, sigur, din intuneric la lumina, din mizerie la 
curatie, din nefiinta la fiinta. imi daruia o existenta mai intensa, mai 
adevarata, mai vie. Nu pentru ca avea nevoie de mine, ci pentru ca era 
lubire. 

Nu numai ca ma iubea... Era insasi lubirea. 

Ma cuprinde acelasi sentiment al neputintei de a exprima cele 
inexprimabile. Cat timp a durat? Nu stiu. Noaptea a inceput, tot noaptea s-a 
terminat. Ce influenta a avut asupra mea? Mi-a vindecat durerea, mi-a intarit 
mintea, a facut sa dispara primejdia, a raspuns tuturor framantarilor si 
cautarilor mele. Am aflat chiar infinit mai mult. Mi-a daruit o cunoastere 
traita, sigura, inalienabila. Influenta ei continua pana astazi. 

Am cunoscut asadar ca firea omeneasca, fiecare dintre noi, are prin 
conlucrarea lui Dumnezeu putinta de a naste in inima sa o astfel de iubire. 
Daca o face, se preschimba ontologic, se indumnezeieste! 



Putini o fac intr-adevar. Dar tuturor le sta in putere. Noi, cei multi, ne 
lenevim, ne temem, ne preocupam de lucruri neinsemnate. Suntem deplin 
vinovati pentru o asemenea atitudine. 

Aceasta este dragostea duhovniceasca pe care o naste Duhul Sfant in 
sufletul omului. Aceasta 11 face pe om partas dumnezeiestii firi (II Petru 1, 4). 

Aceasta lubire este nesfarsit mai inalta decat oricare iubire omeneasca. 
lubirea materna este neinsemnata in fata ei. Aceasta lubire este 
atotputernica. Nimic nu-i poate sta impotriva. Aceasta lubire infrange 
moartea, biruieste legile firii. Aceasta lubire este cea care a pus lege tuturor 
lucrurilor, este taina totului: ...pentru ca Dumnezeu este iubire (I loan 4, 8). 

Parintele Paisie avea inlauntrul sau o astfel de iubire pentru toti 
oamenii, pentru toate fapturile, pentru intreaga creatie. In acest fel ma iubea 
si pe mine. Aceasta iubire a sa a devenit suportul vietii mele. Pe aceasta 
iubire ma voi sprijini pana la moarte. Pe ea m-am putut sprijini cand eram in 
India. Atata vreme cat exista cineva care 11 iubeste in acest chip, de ce sa se 
teama omul? Numai de sine insusi, poate. 

Cateodata batranul obisnuia sa „blesteme" razand: „Sa va arda 
Dumnezeu cu iubirea Lui!". Multi o intelegeau metaforic. Eu cunosteam ca se 
exprima cu maxima rigoare. Rugaciunea sa mi-a daruit si aceasta experienta. 

Si, daca eu am smuls aceasta experienta din mila lui Dumnezeu, 
pentru rugaciunile batranului Paisie, deoarece aveam nevoie de ea ca sa 
raman in viata, au existat, insa, exista si vor exista oameni care au dobandit 
aceasta culme a culmilor prin lupte personale, prin vrednicia lor personala. 

Un astfel de om este Sfantul Simeon Noul Teolog, monah din 
Constantinopol (949-1022 d.H.). Rareori sfintii vorbesc atat de evident, atat 
de deschis despre experientele lor „in Hristos". lata cum descrie Sfantul una 
dintre experientele sale de acest fel: 

„[lubirea] se afla deodata iarasi in mine, cunoscuta, intreaga. 

Si o vazui In mijlocul inimii mele 

ca un luminator, ca un disc al soarelui. 

Fiind in afara de toate fapturile, 
este totodata impreuna cu toate. 
Este foe, este si stralucire, 
se face si nor al luminii, 
dar este si soare. 

Mi-a dezgolit mintea 

de simtirea lumii 

si m-a imbracat in vesmantul 

simtirii spirituale. 

Astfel, m-a despartit de cele vazute 

si m-a unit cu cele nevazute. 

Si mi-a daruit sa vad 

pe Cel necreat si sa ma bucur de El. 



Si am fost unit cu Cel necreat, 

cu Cel nestricacios si fara de inceput, 

cu Cel de toti nevazut. 

Caci aceasta o face iubirea" 

PARTEA A TREIA - INTRE DOUA TRADITII SPIRITUALE 



INTALNIREA CU SWAM I YOGAMUKANANDA 

In acea perioada viata mea era influentata de multi factori. O puternica 
inraurire avea rugaciunea batranului, pe care o simteam in diverse momente 
ale zilei sau ale noptii revarsandu-se pasnic peste sufletul meu tulburat, 
daruindu-mi o oaza de bucurie in adanca mea durere si o anumita limpezime 
si liniste in torentul gandurilor. Simteam mangaierea unei puteri care ma 
intarea, si dobandeam incetul cu incetul o nadejde care ma tinea departe de 
impas si de autodistrugere. 

De cealalta parte, nu contenisem cu vechile mele obiceiuri rele, care cu 
anii devenisera patimi ce-si intinsesera in sufletul meu radacini adanci si 
viguroase. Ma duceau de nas. 

incercam sa umplu golul din viata mea cu lucruri materiale si cu 
filosofii, dar acest gol se marea, iar agonia se intetea... Creierul depunea 
eforturi febrile pentru a afla raspunsuri si solutii. Carti, multe carti... Multa 
lectura, multa reflectie. Filosofii, doctrine, muzica, tehnica... dar nici un 
rezultat, nici o dezlegare, nici o iesire. 

Batranul imi arata nenumarate lucruri. Lucruri mari si minunate. 
Lucruri esentiale si inaltatoare. Nu-mi vorbea prin cuvinte, ci imi daruia trairi. 
Atingea sufletul meu cu sufletul lui, ne lega iubirea sa dulce, arzatoare, si imi 
daruia ochii sai duhovnicesti ca sa-i vad inima, ca sa vad in general. 

Astfel a inceput sa se destrame treptat norul dens care ma invaluia. 
Lumea mi se descoperea intr-o tainica adancime si bogatie. Viata dobandea 
sens, iar cunoasterea existentei acestor lucruri era un alt fel de placere. O 
placere adevarata care nu se sfarsea, care devenea tot mai adanca si mai 
intensa, care, atunci cand se retragea, lasa in urma bucurie, iar nu tristete. 
Aceasta era placerea duhovniceasca. 

De atunci si pana astazi, am pastrat aceasta inclinatie catre 
contemplarea tainei. Norii, pasarile, soarele, copacii, stancile, animalele, 
marea, oamenii, intreaga lume mi se descoperea ca o taina necuprinsa. Iar 
cea mai mare si mai intima taina era sinele meu insusi. Mi se parea atat de 
minunat si atat de necunoscut... Ce ascundea lumea? Ce ascundea sufletul? 
Intuiam ca acestea sunt lucrurile esentiale si voiam sa le cunosc. 

Simteam ca toate se afla sub un control anume. putere ascunsa, 
nevazuta, le stapanea. Rebel si anarhist in conceptii cum eram pe atunci, 
voiam sa scap de acest control, de aceasta putere. 

Sufeream si multe alte influente in afara de cele ale batranului. Viata 
mea destrabalata ma expunea acestor influente. Interesul meu pentru 



ocultism, ezoterism, magie „alba", yoga, zen, buddhism, s.a.m.d., nu se 
diminuase. N-aveam deloc un punct de vedere clar asupra tuturor acestora. 
Mi se pareau importante, datatoare de speranta, capabile la randul lor sa 
reveleze posibilitatile vietii adevarate. Fagaduintele erau multe si mari... Le 
dadeam crezare. 

Desigur, batranul ma avertizase: 

„Uite, copilul meu, exista doua puteri in lume: Dumnezeu si Diavolul. 
Depinde cu cine se inrudeste cineva. Eu sunt cu Dumnezeu, cu Hristos. 
Acestia cu cine sunt? Are si Satana oarecare putere. Face si el oarece minuni. 
Era arhanghel, si isi pastreaza puterea de arhanghel, tocmai pentru ca 
Darurile lui Dumnezeu sunt neclintite. 

Dumnezeu l-a plasmuit pe arhanghelul Lucifer si l-a Tmpodobit cu toate 
virtutile si cu multe puteri. Acesta s-a pervertit insa pe sine. Datorita 
mandriei, a dat o rea intrebuintare libertatii pe care i-a daruit-o Dumnezeu, si 
a cazut astfel din starea sa ontologica si din locul sau din cer: Am vazut pe 
satana ca un fulger cazand din cer (Luca 10, 18). A cazut si a devenit Diavol. 
A cazut, si din lumina a devenit intuneric. A plasmuit pentru prima data 
rautatea si minciuna. De aceea Hristos il numeste tatal minciunii (loan 8, 44). 
inainte de caderea lui Lucifer nu exista nicaieri in cosmos rautate: Dumnezeu 
le-a creat pe toate bune foarte (Fac. 1,31). 

Diavolul li uraste pe oameni pentru ca sunt meniti comuniunii cu 
Dumnezeu in vesnicie. Acum el se lupta ca sa-l desparta pe om de 
Dumnezeu cu orice chip, prin minciuna, ratacire, viclenie, cugete, fapte; sa-l 
indeparteze de lumina si sa-l aduca la intuneric, anume in stapanirea lui. 
Exista oameni care au intrat in slujba Diavolului. Prin ei savarseste Satana 
diferite false minuni". 

Mai auzisem toate aceste lucruri, dar nu le crezusem. Nici nu le 
respingeam, nici nu le acceptam. De aceasta data ele veneau din partea 
unui om atat de bun si de bland, meat mi-era greu sa le pun la indoiala. 
Fusesem martorul atator lucruri minunate savarsite de el, vazusem la el 
atatea puteri, atatea cunostinte, atata sfintenie, meat nu puteam sa-i ignor 
parerea. Ezitam. 

Exista, de cealalta parte, punctul de vedere conform caruia toti suntem 
una. Toate religiile conduc la acelasi Dumnezeu. Toate drumurile due la 
aceeasi destinatie. Bineinteles, fiecare se straduieste sa faca o reclama mai 
mare propriului sau „magazin". Yoghinii pretindeau ca cea mai inalta cale 
este yoga si le gaseau neajunsuri celorlalti. Masonii aveau ceva de obiectat 
despre restul, recomandandu-se in fmal pe ei insisi ca fiind mai intelepti si 
mai buni. Magii „albi" sustineau ca ei se muleaza mai bine pe structura 
sufleteasca a omului apusean si ca yoga este pentru orientali. Punctul asupra 
caruia pareau toti sa ajunga la consens era acela ca Biserica este o institutie 
moarta, stupida, o fosila vrednica de mila care nu poseda cunoastere, 
putere, viata. in general, insa, isi adaptau punctul de vedere in functie de 
discutie si de circumstanta. Urmareau cu atentie ce camasa ideologica este 
la moda si o imbracau pe aceea. Desigur, n-am depistat din prima instanta 
aceste tertipuri prozelitiste, desi s-ar fi cuvenit sa fiu mai vigilent. Eram insa 
lipsit de orice viclenie in tot acest tavalug. Surprinzator, dar asa s-a 
intamplat. 



Plimbandu-ma odata prin padure, ca sa-mi alin durerea si sa pun ordine 
in gandurile mele, sa trag o concluzie dupa toate cele intamplate, m-am 
intins putin la radacina unui pin. 

Atunci ceva m-a invaluit brusc si m-a cuprins in Tntregime. Am pierdut 
cu desavarsire contactul cu lumea exterioara. Nu vedeam, nu auzeam, nu 
mai simteam nimic din cele ce se petreceau in padure. Nu stiu daca aveam 
ochii inchisi sau deschisi. 

Vedeam o singura imagine... o femeie frumoasa cu par lung si negru, 
imbracata intr-o haina lunga, cafenie. In locul ochilor avea doi pesti de argint, 
de marimea ochelarilor. Era impresionant de frumoasa. In cateva clipe a 
disparut la fel de brusc. 

Am continuat sa raman intins si sa ma gandesc. Nu ma nelinistisem. 
Am inteles ca era un mesaj din ashram. 

Zilele precedente, spre exemplu, simtisem in timp ce paseam pe 
bulevardul Tsimiski cum cineva incerca sa inoculeze de la distanta in sufletul 
meu dorinta de a merge la ashram. Am atribuit faptul lui Shivamurti, femeia 
care intemeiase in Grecia ashramul yoghin. Nu ma supusesem insa acestei 
provocari, intelegand foarte bine ca dorinta imi fusese Jmplantata" din 
afara, ceea ce imi provocase chiar o criza de furie. 

De data aceasta era totusi ceva intens, astfel meat m-am hotarat sa 
merg. Din curiozitate? Stiu si eu?... Mi-am zis pur si simplu sa merg. N-am 
stat pe ganduri prea mult. Socoteam ca o voi scoate la capat cumva. 

Intr-una din zilele urmatoare m-am dus. Am urcat cu automobilul pana 
la vila din Panorama, acolo unde era adapostit pe atunci ashramul. Ziua era 
scaldata in soare si gazonul uscat. in curtea din spate sedea Shivamurti 
impreuna cu o swami (calugarita yoghina) indianca. Vizitatoarea straina era 
bruneta, frumoasa, cu par scurt. Ceilalti locatari ai ashramului se preumblau 
in jurul lor, la o oarecare distanta. Cautau prilejul de a o cunoaste si de a 
convorbi cu acea swami indianca, pe care o considerau foarte inaintata 
spiritual. 

Datorita multelor mele relatii cu oamenii, stiam sa fiu oricand agreabil 
si plin de umor. Asa se face ca m-am pomenit glumind: 

- Te-am cautat in cer si te-am gasit pe pamant. 

Indianca s-a aplecat si a intrebat-o pe Shivamurti, in engleza: 

- Ce a spus? 

l-a explicat... Pe Shivamurti cautam sa o aflu cand am urcat. 

Fata de Shivamurti nu Tncercam nici simpatii, nici antipatii. O 
demitizasem din prima clipa cand o vazusem. Descinsesem pe atunci in 
acelasi ashram, dornic sa o intalnesc. Toata multimea astepta cu nerabdare 
iesirea ei din camera. Mi se parea putin prostesc comportamentul lor. Cei mai 
multi erau tineri. A iesit brusc din camera, cu un aer extrem de impozant. Ca 



o imparateasa care iesea sa fie slavita de supusi, in vreme ce le impartea 
darurile si bunavointa ei. Doar ca ea era cea care avea mai multa nevoie de 
admiratia lor. Mi-a parut un teatru jucat prost. Ea mi-a aruncat o privire 
piezisa. N-am raspuns cu rolul admiratorului, precum astepta atat asistenta, 
cat si ea insasi. Am schitat o privire fugara si am continuat sa ma ocup cu 
ciornele mele. 

Alta data mi-au facut „cinstea" de a-mi propune sa o conduc pe 
Shivamurti la aeroport cu autoturismul meu, avand astfel „marea ocazie de a 
fi ajutat de aura marii yoghine". Am gasit un pretext si am refuzat. Se juca 
de-a stapana. Era insa urat, ca orice astfel de joe. Eu nu voiam sa o incurajez 
prin coparticiparea mea. As fi devenit si eu responsabil in felul acesta. 

Trecusem cu o oarecare frecventa pe la ashram, intrucat ma interesau 
anumite cunostinte si opinii de-ale lor. La aceasta se rezuma legatura mea cu 
ashramul si cu conducatoarea lui. 

M-am asezat asadar alaturi de cele doua femei cu destula degajare, de 
vreme ce nu eram angrenat - precum ceilalti - in vreo relatie de tip superior- 
subaltern, dascal-ucenic. Am inceput discutia, insa in chip ciudat, conversand 
nu cu Shivamurti, ci cu indianca. Shivamurti s-a marginit sa traduca atunci 
cand intampinam dificultati cu engleza. Am discutat mult timp, fapt care a 
starnit invidia si curiozitatea celor din jur. 

Evident ca indianca socotise semnificativ salutul meu. Ne-am spus 
multe. l-am destainuit cateva din lucrurile care mi se intamplasera, 
nedumeririle mele despre cine sunt, despre ce se intampla in lume, despre 
vedenii si despre alte evenimente neobisnuite legate de batranul Paisie. 

- A sosit ceasul sa-ti afli gurul tau, mi-a raspuns. 
Eu aveam astfel de nedumeriri inca de la 5 ani. 

- Cum este cu putinta ca un copil sa incerce asemenea nedumeriri? m- 
am mirat eu. 

- Din vietile mele anterioare, a venit raspunsul. 

Aici ne-am poticnit. M-am gandit la batranul, la monahi... Ei socoteau 
aceasta conceptie o mare eroare. Nu exista vieti anterioare. Potrivit 
invataturii ortodoxe, omul are numai inceput, nu si sfarsit. Este nemuritor, 
dar are un inceput. Din chiar momentul conceperii sale, se creeaza o 
persoana noua care va exista vesnic. Dupa moarte se distruge trupul, iar 
sufletul ramane constient ca persoana, si asteapta invierea mortilor, cand noi 
toti ne vom redobandi inapoi trupurile. Aceste trupuri vor semana cu trupul 
lui lisus eel inviat. Trupuri proslavite, vesnice, nestricacioase, neatinse de 
boala, foame, sete, somn. Trupuri care stapanesc materia si legile ei. Trupuri 
duhovnicesti. Precum trupul lui Hristos, care trecea prin usile incuiate, care s- 
a inaltat la ceruri, care a primit viata prin inviere. Cel intai nascut din morti S- 
a facut Hristos, si Lui li va urma intreaga omenire, de la primul om, Adam, 
pana la ultimul. Vom deveni dumnezei prin har, prin puterea lui Dumnezeu si 
prin buna noastra intentie. Nu putem dobandi indumnezeirea prin trufasele 
eforturi care se sprijina pe puterile omenesti. indumnezeirea este darul iubirii 
lui Dumnezeu, Cel ce nu S-a rusinat sa Se faca asemenea noua, pentru a 



redeschide calea pe care omul o inchisese. Este darul lui Hristos, Dumnezeu- 
Omul, Care ne numeste frati ai Sai: Oricine va face voia Tatalui Meu Celui din 
ceruri, acela imi este frate si sora si mama (Matei 12, 50). 

Si Lucifer a ravnit indumnezeirea. S-a straduit sa ajunga Dumnezeu 
prin furt si a devenit... Diavol. Asemenea si Adam in Rai, tot catre 
indumnezeire nazuia. Dar a voit sa o dobandeasca fara Dumnezeu, calcand 
legile lui Dumnezeu, si s-a distrus pe sine. Din nemuritora devenit muritor, si 
a tras in caderea lui insasi firea omeneasca. Astfel, firea umana si-a pierdut 
slava si puterea, si a ajuns sa fie stapanita de Diavol, de sfatul caruia a 
ascultat. M-am gandit la toate acestea intr-o fractiune de secunda. 

- De ce monahii sustin ca voi sunteti cu Diavolul? 
am intrebat. 

- Acestia nu cunosc, se afla intr-un plan inferior. 

- Nu! Nu! am raspuns. Nu se afla intr-un plan inferior. Ei cunosc foarte 
multe lucruri. 

II aveam in minte pe batranul Paisie. El luase de mana un paralitic din 
nastere si 11 facuse sa mearga imprejurul chiliei. Pecetluise cu semnul crucii 
un bolnav de cancer la piept (caruia i se extirpasera trei sferturi din plamani 
si doctorii spuneau ca va muri in doua saptamani) si 11 facuse sanatos. Imi 
dezvaluise amanunte din viata mea pe care eu insumi le uitasem. Ma 
instiintase fara gres despre nenumarate lucruri ce urmau sa se intample in 
viitor. Hranea ursi din mana. intreaga natura 11 asculta. Se intalnea si 
convorbea cu sfinti, cu ingeri, cu Preasfanta Fecioara. Ajungea in locuri 
extrem de Tndepartate fara sa calatoreasca, iar in clipa urmatoare se afla 
iarasi la coliba lui. Dar nici macar toate acestea la un loc nu ma faceau sa 
strig „Nu!"... Era altceva, mai adanc, mai ascuns: batranul era teofor. 11 purta 
pe Dumnezeu inlauntrul sau. in inima sa, in sufletul sau. in jurul sau se 
revarsa harul lui Dumnezeu, pe care fiecare dintre noi 11 percepea la diverse 
intensitati si adancimi. Lui i se aplicau cuvintele lui Hristos: Daca Ma iubeste 
cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal meu 11 va iubi, si vom veni la el si vom 
face locas la el (loan 14, 23). Dumnezeu isi facuse Jocas" in inima 
batranului. Cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa (loan 
15, 5). Roadele batranului se revarsau asupra miilor de oameni care 11 
vizitau. Fiecare povestea apoi, cu recunostinta, propria sa experienta. 

Toate aceste lucruri existau inlauntrul meu, dar nu le aveam limpezi in 
minte, nici nu le constientizam ca acum. Ele m-au determinat sa strig „Nu!". 

- Nu exista Dumnezeu si Diavolul. Ne aflam dincolo de bine si de rau. 
Ce este raul? Ce este pacatul? a staruit ea. 

- Cand ranesti, indurerezi, constrangi, ucizi pe vreun om sau pe tine 
insuti, acesta este pacat, am raspuns. 

Discutia s-a oprit la acest dezacord. Ne-am ridicat si ne-am despartit. 
Eu am intrat in vorba cu niste cunoscuti de-ai mei. Ramasesem la un 
moment dat singur, cand s-a apropiat de mine iarasi indianca, pe numele sau 
Yogamukananda. 



- Tu cu cine esti? m-a intrebat direct. 

- Eu sunt dincolo de bine si de rau, i-am raspuns ironic. 
A devenit foarte serioasa. 

- Daca ar exista numai Dumnezeu si Diavolul, tu cu cine ai merge? m-a 
intrebat, privindu-ma intens. 

- Calugarii spun ca voi sunteti cu Diavolul! am zis. 

- So, what? (Si, ce?) a raspuns ea. 

Raportat la context, raspunsul este echivoc. Poate insemna „Si ce daca 
zic asta calugarii?", sau „Si ce daca suntem cu Diavolul?". Insa modul de 
adresare nu sugera o simpla intrebare, ci se voia o invitatie si o provocare in 
acelasi timp. O recunoastere si un indemn la intovarasire. Exista de altfel si o 
atractie erotica intre noi (sa o pun oare pe seama Tantreil). 

„Uite, suntem cu Diavolul si petrecem bine! Smecheria noastra! Vino si 
tu! Ce este, ce s-a intamplat? De ce ti-e frica?" 

Acesta a fost mesajul de ansamblu pe care l-am primit eu prin canale 
non-verbale. Din pozitia trupului, din privire, din timbrul vocii, din simtirea 
sufletului. 

Nu stiu in ce mod anume, dar lucra deja asupra sufletului meu. Un val 
de dorinta a navalit pustiitor asupra mea si ma provoca, ma impingea sa 
raspund: „Sunt cu Diavolul". 

Am fost socat, m-am pierdut cu firea din pricina acestei navaliri 
neasteptate. incercam cu disperare sa-mi pastrez echilibrul ratiunii sub acest 
val al dorintei care era aproape sa ma inghita. in acelasi timp, traiam o 
experienta absolut inedita pe care ma straduiam sa o inteleg, sa aflu ce mi 
se intampla de fapt. Exista si o imensa uimire fata de manifestarea acestei 
puteri a ei. „Deci, are ceva puteri!", m-am gandit. „Trebuie sa fiu atent cu 
ea". Se intamplau multe lucruri simultan, brusc. Sedea in fata mea si ma 
privea cu maxima concentrare. Devenise toata o privire. 

Am reusit sa-mi stapanesc aceasta pornire irationala a sufletului, sa nu 
cedez si sa spun ceea ce aveam cu adevarat in minte. 

- Sunt cu Dumnezeu, am raspuns. 

Voiam sa continui, dar fata i s-a intunecat instantaneu. Era manie? 
Amenintare? lira? N-am apucat sa disting, caci s-a schimbat brusc si a plecat 
fara sa spuna un cuvant. De atunci n-am mai vazut-o... 

Ceea ce as fi spus in continuare, daca n-ar fi plecat atat de 
intempestiv, era „But I like rebels, all my life I was a rebel" („Dar imi plac 
rebelii, toata viata am fost un rebel"). 



Socotesc ca aceasta fraza descrie intru totul starea mea din acea 
vreme, si aici se afla explicatia faptului ca am continuat sa ma preocup de 
aceste lucruri si am facut calatoria in India. 

Mai tarziu am aflat si alte detalii despre Yogamukananda. Fusese de la 
o varsta foarte frageda discipola a unui mare guru. A calatorit in intreaga 
lume, cutreierand din ashram in ashram, tinand conferinte si lectii despre 
yoga. socoteau foarte inaintata. Era dintre discipolii apropiati ai lui 
Satyananda. Se bucura de aceeasi faima si in ashramul central al miscarii, 
din Mongyr (India), dupa cum aveam sa ma conving personal cateva luni mai 
tarziu, cand am mers acolo. A sustinut conferinte si diverse cursuri si in 
Grecia. 

MIND CONTROL 

„Nu tot ce straluceste este aur..." 

Cu ani de zile inainte de a-l cunoaste pe parintele Paisie, luasem 
contact cu Mind Control prin intermediul unei carti cu acelasi nume, pe care 
mi-o daduse o verisoara de-a mea. Jose Silva, un mexican sarac si destept, 
descoperise o metoda prin care se puteau valorifica puterile ascunse ale 
mintii. Aplicand asupra sa aceasta metoda, el a devenit super-bogat, 
fondator si conducator al unei organizatii mondiale avand drept scop 
popularizarea acestei metode in intreaga lume. Astazi aceasta organizatie 
are filiale si in Grecia. Membrii platesc o cotizatie pentru conferintele 
regulate, se organizeaza in asociatii si se straduiesc sa atraga un cat mai 
mare numar de noi membri la conferinte. 

Din punct de vedere stiintific, metoda se bazeaza pe emisia de unde 
electromagnetice a creierului. Mai precis, creierul emite un anumit tip de 
unde atunci cand individul se afla in stare de veghe, alt tip atunci cand 
doarme adanc, alt tip atunci cand doarme usor, cand se afla intre somn si 
veghe. Acest ultim tip de unde au fost botezate „unde alfa", considerandu-se 
asadar ca in aceasta stare, intre somn si veghe, creierul se afla pe „nivelul 
alfa". 

Initiatorii metodei sustin ca in momentul in care creierul se afla pe 
nivelul alfa, atunci are mai multe „puteri", sau poate valorifica mai bine 
potentele sale. Astfel au elaborat o tehnica, numarand in sens invers de la 
10 la~ 1, prin care, constient, individul poate cobori la nivelul alfa oricand 
doreste, fara a fi nevoie sa doarma. Cand cineva se afla la acest nivel, isi 
poate folosi puterile ascunse ale mintii. 

Toate aceste enunturi au fost ambalate intr-o terminologie stiintifica si 
sunt prezentate ca „stiinta". in cadrul cursurilor adresate incepatorilor, nu se 
face nici cea mai mica aluzie la yoga sau misticismul oriental. Dimpotriva, 
este exploatata ilicit perceptia occidentala asupra stiintei, psihologiei 
s.a.m.d. Numai penetrand cineva organizatia poate depista treptat tainicele 
interconexiuni. Cand un individ ajunge sa prezinte incredere, cand devine 
unul dintre ei, „de-al lor", atunci li vor indica aceste vase comunicante. 

Atunci va recunoaste ca aceasta „noua descoperire" a lui Jose Silva nu 
este nimic altceva decat vechea metoda de autohipnoza pe care o foloseau 



vechii egipteni, dar o folosesc si actualii hindusi, buddhisti si toata gama de 
propovaduitori ai misticismului oriental. 

Difera numai vitrina, modul de servire, paravanul, invesmantarea 
intregului demers cu hainele stiintei apusene. Tinta o constituie atragerea 
celor care admira si crediteaza stiinta. 

Se intelege ca in perioada aceea nu cunosteam toate aceste lucruri. 
Este si motivul pentru care, atunci cand am aflat ca se organizeaza o 
conferinta introductiva despre „Metoda Jose Silva" la Societatea de Studii 
Macedonene, am mers plin de interes. Am audiat toata prezentarea. Existau, 
desigur, elemente care imi aminteau de yoga, insa destul de vag, iar aceasta 
Tntrucat posedam totusi anumite cunostinte despre yoga. Cineva care nu 
avea nici o astfel de tangenta n-ar fi putut nici macar sa banuiasca ceva. 

Mi se ivise o nedumehre, fapt pentru care i-am adresat la sfarsit 
urmatoarea intrebare profesoarei care vorbise: 

- Mintea omeneasca, prin natura si constructia ei, are un mod firesc de 
a functiona. Astfel, ea se afla la nivelul alfa numai atunci cand omul doarme, 
deci pentru o perioada limitata de timp in decursul celor 24 de ore. 
Dumneavoastra ne propuneti sa intervenim in acest proces spontan, natural, 
si sa intreprindem o schimbare, o inlocuire. Ne propuneti efortul de a ramane 
pe nivelul alfa cat mai mult timp posibil. Cum putem sti daca acest lucru nu 
este periculos? Cum putem fi siguri ca aceasta constrangere a firii nu va da 
nastere unui dezechilibru, unei vatamari trupesti sau sufletesti? Cum ne 
edificam asupra impactului pe care 11 va avea asupra sistemului nostru 
nervos, spre exemplu? Vatamarea poate sa nu se manifeste imediat. Creierul 
are niste parametri de rezistenta, dar atunci cand se opereaza o fortare 
sistematica, de ani de zile, a functional lui firesti, ce se va intampla in 
asemenea conditii? De unde putem sti ca va rezista? 

- Nu te teme, noi stim! a raspuns. 

Doar atat!... Trebuia adica sa cred in ei si in cunostintele lor. 

N-am primit un raspuns stiintific concret. Un cercetator, un fizician, un 
medic, arfi adus o dovada experimentala, rezultate statistice. Spre exemplu, 
cutare medicament sau cutare metoda a fost aplicata pentru atata timp unui 
grup, iar apoi au fost examinati membrii grupului si s-a constatat asta si 
asta. Au fost depistate cutare efecte pozitive, respectiv cutare influente 
negative, etc. etc. 

Acesti oameni nu numai ca nu vehiculau elemente stiintifice, validate 
prin experienta, dar nu practicau nici macar un mod de gandire stiintific. 
Totul se rezuma la cateva „incredintari" linistitoare: „Nu te teme, stim noi ce 
facem, ai incredere in noi". 

Cata incredere poate investi cineva intr-un om neinstruit? De pilda, li 
poti incredinta motocicleta, automobilul, casa sau - fie! - chiar si contul tau 
din banca. Dar este oare intelept sa-i incredintezi „in alb" creierul tau, 
activitatea mentala, echilibrul tau sufletesc? 



Eu n-am urmat atunci seminariile, ci abia doi ani mai tarziu. impins de 
uriasul meu egoism, voiam sa ma disting de oameni, sa-i depasesc cu orice 
rise. Mi se promitea ca voi fi ajutat sa dobandesc puteri „ascunse", sa-mi 
valorific intregul potential al mintii si, in felul acesta, sa-i surclasez pe cei din 
jur, sa-mi pot rezolva cu usurinta problemele zilnice, sa-i pot „ajuta" pe 
ceilalti oameni, adica sa ma aflu intr-o pozitie superioara lor. 

Toate aceste patimi, mizeria sufleteasca, erau inconstiente, inspirat 
mascate de lozinci frumoase precum „progres spiritual", „cautarea 
adevarului", „ajutorarea omenirii", „redescoperirea gnozei mistice" s.a.m.d. 
Daca se adauga in calcul plictisul si golul vietii zilnice lipsite de Hristos, 
singuratatea si dorinta de a intalni oameni, in special de sex opus, atunci pot 
fi intelese cateva dintre mobilurile care li imping pe oameni, inconstient de 
cele mai multe ori, sa ia parte la astfel de miscari. 

Asadar, la doi ani de zile dupa primul contact cu ei, si la cateva luni 
dupa intalnirea cu Yogamukananda, ma aflam la Majestic - o cafenea pe 
malul marii unde obisnuiau sa se adune studentii - cand m-a intalnit un 
oarecare cunoscut si mi-a spus ca merge sa participe la prima lectie a 
seminarului despre Mind Control. Am hotarat sa-l insotesc. 

Seminarul se desfasura intr-o sala de conferinte de la Electra Palace, 
unul dintre cele mai luxoase hoteluri din Tesalonic, in piata Aristotel. Urma sa 
dureze patru-cinci zile, iar participarea costa jumatate din bursa lunara a 
unui student. M-am intalnit cu profesorul si i-am spus ca nu dispun de banii 
necesari. M-a primit gratuit. 

in acea vreme citeam cartile lui Omraam Mikhael Aivanhov, un fel de 
mag „alb". Prima zi a seminarului a decurs linistit si toti erau satisfacuti. La 
sfarsit am cautat prilejul sa ma intalnesc in particular cu profesorul. 

Era un om la vreo 40-45 de ani, suplu, cu o constitutie atletica. Numele 
sau era Paul Grivas. Era cipriot de origine, eleno-american la a doua 
generatie, si locuia in New York. Ne-am simpatizat reciproc. Vorbea foarte 
bine greceste. 

- Apartii Fratiei Albe Universale? I-am intrebat. 

- Sper ca da, a raspuns. 

Am continuat discutia. Cand a constatat ca citisem si cunosteam 
destule lucruri legate de yoga, mi-a spus ca si el este yoghin. M-am mirat 
putin, caci nu-mi imaginasem niciodata un yoghin imbracat in costum. 

- Eu practic Kriya Yoga si I-am avut maestru pe Paramahamsa 
Yogananda. Aici lucrez ca sa scot ceva bani. 

Pe mentorul lui II cunosteam dintr-o carte a sa. citisem pe vremea 
cand eram student in anul I. imi dorisem si eu sa-l intalnesc candva. Am 
continuat discutia si am descoperit ca Paul era un yoghin avansat. I-am 
marturisit: 

- Simt ca tot ceea ce fac ma schimba; faptele mele, cuvintele, 
gandurile ma influenteaza profund in interior, imi transforma sufletul. Nu stiu 



cum trebuie sa traiesc. Nu stiu catre ce trebuie sa ma indrept. imi cizelez 
sinele in fiecare zi, dar fara un plan, fara un model, ci in virtutea hazardului. 
Nu-i indicat sa continui asa, dar nu stiu cum. 

- Data viitoare cand am sa vin in Grecia, in primavara, peste sase luni, 
vom petrece o zi impreuna. De data asta nu am timp. 

- In primavara eu voi fi in India, am raspuns. 

M-am mirat atat de raspunsul pe care i l-am dat, cat si de rapiditatea 
cu care evoluase relatia noastra. Am inteles ca, intr-o maniera necunoscuta 
mie, Paul ma influentase. 

Astazi pot conchide ca ma supusese unei usoare hipnotizari. 

In rastimpul celor doi ani care trecusera de la prima conferinta 
desfasurata la Societatea de Studii Macedonene, 11 cunoscusem pe parintele 
Paisie. inmagazinasem inlauntrul meu, asadar, cateva experiente ortodoxe, 
crestine. 

In ziua a doua a seminarului ma aflam in salonul hotelului, asteptand 
reluarea discutiilor. Din aceasta zi urma sa inceapa adevarata instruire- 
initiere. „Oare e bine ce fac?", m-am intrebat, gandindu-ma la toate cele pe 
care mi le spusese parintele Paisie. 

„Parinte, daca ceea ce fac e un lucru rau, impiedica-1! Nu ingadui sa se 
intample", l-am rugat launtric. 

Au sosit apoi cunoscutii, cateva domnisoare, si am uitat cu desavarsire 
de rugaciunea pe care o facusem. 

Seminarul a demarat. Am inceput rostind cu putere OM, sunetul 
„sfant", conform invataturii hinduse, pentru a se „purifica" atmosfera de 
influente spirituale nedorite. 

Seminarul continua, dar elevii mai vechi au inceput sa devina indispusi. 
in pauze, murmurele si agitatia cresteau. Eu nu puteam intelege ce se 
petrecea. II simpatizasem pe Paul si imi displacea sa aud cuvinte impotriva 
sa. 

Paul insa, precum s-a dovedit mai tarziu, incepuse sa ma suspecteze a 
fi cauza dificultatilor. Dupa pauza, a redeschis seminarul cu cateva anecdote, 
pentru a destinde atmosfera. In timp ce spunea anecdotele, plimbandu-se 
prin multime, ma supunea diferitor teste psihosomatice. Spre exemplu, imi 
intindea brusc mana, ca sa vada cum voi reactiona. Absolut spontan, fara sa 
ma gandesc, am raspuns pozitiv; l-am prins strans de mana. Mi-a facut trei- 
patru astfel de teste si, in final, mi-a facut unul despre care citisem intr-o 
carte de psihologie. Atunci mi-am dat seama ca se indoieste de mine, ca 
verifica raportarea mea emotionala fata de seminar si fata de persoana sa. 

M-am mirat, caci eram realmente intr-o stare pozitiva. De altfel, am 
reactionat la toate testele pozitiv. 



S-a hotarat sa continue initierea. Atmosfera devenise calda si amicala. 
Era un bun profesor. Procesul de instructie progresa gradat, cu exercitii tot 
mai complexe. Dupa o jumatate de ora de exercitii, elevii mai vechi au 
inceput din nou sa se agite. Murmurau intre ei. 

Aceasta tensiune n-a intarziat sa erupa. S-au ridicat doi-trei dintre ei si 
au Tnceput sa protesteze deschis: 

- Exista sau nu exista protectie spirituala la acest seminar? intrebau ei 
provocator. 

Pentru elevii mai noi, sensul acestei intrebari era greu de reperat. Ce 
sa insemne „protectie spirituala"? Sa ne protejeze de ce anume? Exista 
vreun pericol de care trebuie sa ne protejam? Cine ne ameninta si cine ne 
protejeaza? La toate aceste intrebari, veteranii raspundeau cu jumatati de 
cuvinte. Subliniau insa faptul ca de aceasta data existau intruziuni de ordin 
spiritual si ca situatia devenise astfel critica, spre deosebire de sedintele 
precedente. 

Seminariile s-au intrerupt pentru o zi. Paul a anuntat ca vom continua 
seminariile cu Maria, o veche eleva a sa, intrucat el personal nu mai poate 
continua. 

Atunci mi-a strafulgerat in minte acest gand: „Ce am cerut eu de la 
parintele Paisie? Nu l-am rugat sa impiedice initierea, daca este un lucru rau? 
Sa fi intervenit batranul?...". Nu eram sigur. La mijloc puteau fi nenumarate 
alte cauze. 

Am hotarat sa continui, rugandu-ma in acelasi timp lui Hristos si 
cerandu-i batranului ca, daca acest seminar este un lucru rau, sa mi-o arate 
inca si mai limpede. 

Dupa intreruperea de o zi, Maria, care urma sa continue seminariile in 
locul lui Paul, a sosit din Atena. Era o tanara in jur de 30 de ani, simpatica, 
blond-castanie. Initierea s-a derulat fara impedimente pentru ceilalti. Mie, 
insa, au continuat sa mi se intample evenimente neasteptate. 

Spre exemplu, la un oarecare exercitiu, in timp ce tineam cu totii ochii 
inchisi si ne aflam cufundati in nivelul alfa, sau, mai exact, in stare de 
autohipnoza, schitam in mintea noastra imaginile pe care ni le sugera Maria. 

Ea alesese dinainte aceste imagini si le prezenta una dupa alta, fara 
intrerupere, exact ca la cinematograf. 

Astfel, fiecare dintre noi avea in minte o succesiune permanenta de 
imagini controlate. 

Brusc, in timp ce executam linistit indicatiile, s-a petrecut ceva 
asemanator unei intreruperi a „filmului", ca o interventie din exterior. 

In loc sa vad ceea ce dicta Maria, am vazut un demon. Avea un chip 
urat si viclean, codita si coarne. Afisa un aer glumet. Inspira mai curand o 
dispozitie prietenoasa fata de mine. Nu era amenintator, nici dusmanos. 



Am fost surprins de intamplare. Ce putea fi creatura aceea? Ce voia de 
la mine? Imaginea a durat cateva secunde, dupa care am continuat 
exercitiul. Nimeni n-a banuit nimic. Pe parcursul exercitiilor, demonul mi-a 
reaparut in mai multe randuri, de fiecare data in alt chip. 

La sfarsit am hotarat sa-i cer lamuriri Mariei. Dupa terminarea cursului, 
ne-am asezat amandoi intr-un capat al salonului si i-am descris cele 
intamplate. 

- Despre ce poate fi vorba, care este parerea ta? am intrebat. 

M-a ascultat cu atentie, fara nedumeriri sau obiectii. A admis intocmai 
evenimentele, spunandu-mi ca asemenea lucruri se intampla frecvent in plan 
spiritual. A inceput apoi sa-mi vorbeasca despre maestrul ei care traia in 
Franta. Mi-a spus ca o ajutase mult, dar ca-l plateste atat de scump meat 
este nevoita sa munceasca 12 ore pe zi, fara a mai socoti si seminariile de 
Mind Control, isi intalneste maestrul de patru-cinci ori pe an, si li da aproape 
toti banii pe care-i are. Atat de costisitoare li este relatia cu el... 

Din cate mi-am dat seama, maestrul ei urma asa-numita „cale a 
omului siret", era discipol al lui Gurdjieff. 

lanara se arata a fi inteligenta, terminase Dreptul, calatorise mult. N- 
am putut intelege relatia ei cu profesorul francez. Practic, ea li daruia toti 
banii pe care-i castiga intr-un an. Foarte comercial vedea lucrurile acest 
maestrul Parintele Paisie era exact contrariul. Cauta mereu sa dea, nu sa 
primeasca. Impartea toate darurile sale duhovnicesti copiilor sai. In dar ati 
luat, in dar sa dati, le-a spus Hristos ucenicilor Lui (Matei 10, 8). 

Maria socotea yoga ca fiind o cale inferioara fata de a sa. li gasea chiar 
si erori. O folosea insa conjunctural. Cat despre seminariile de Mind Control, 
ele erau adresate incepatorilor, avand un caracter introductiv. Daca cineva 
dorea sa progreseze, trebuia sa-si gaseasca un maestru propriu. Cam 
acestea erau conceptiile ei. 

I-am pus din nou aceeasi intrebare: 

- De ce mi-a aparut demonul? 

A zambit cu simpatie si mi-a spus: 

- Se pare ca celulele tale au o astfel de polarizare meat 11 atrag. 

Cu alte cuvinte, sustinea ca eu as avea o oarecare „inrudire organica" 
cu Diavolul. Am deschis gura plin de uimire: 

- Bine, zic, atunci lui Hristos de ce I s-a aratat? 
A ramas incremenita. 

- Pui intrebari dificile, mi-a spus si s-a indepartat. 



Am simtit ca urmarise doua lucruri: primul, sa ma puna in contact cu 
maestrul ei; al doilea, sa-mi induca ideea ca as avea o oarecare rezonanta cu 
demonii, si sa ma determine sa privesc pozitiv acest lucru. 

Seminariile erau foarte aproape de sfarsit, incepusem sa ma framant. 
Pozitia Mariei, aparitia demonului, nu erau oare tocmai implinirea rugamintii 
pe care i-o adresasem parintelui Paisie? Nu-i cerusem ca „daca acest 
seminar este un lucru rau, sa mi-o arate inca si mai limpede"? 

Dupa un timp, l-am intrebat pe batran daca auzise rugaciunea mea si 
daca imi daduse „mana de ajutor". A zambit si m-a mangaiat cu multa 
dragoste: - Te-as fi lasat fara ajutor, bre? a raspuns. 

Se presupunea ca dupa aceste seminarii dobandiseram anumite 
aptitudini. Spre exemplu, puteam diagnostica de la distanta bolile de care 
sufera un om. Se presupunea ca aveam puterea de a vindeca boli. Utilizam 
inclusiv celebra sfera de cristal, asemanatoare celei pe care o folosea 
vrajitoarea Magica de Spel in „Micky Mouse" al lui Walt Disney, invatasem si 
noi sa prevedem viitorul cu ajutorul cristalului... eel putin asa se 
presupunea... 

Se mai presupunea ca aveam capacitatea de a ne „programa" viitorul. 
Astfel, atrageam spre noi evenimente care doream sa ni se intample (de 
pilda, sa gasim un serviciu bun, sa devenim bogati - asa precum facuse, de 
altfel, si Jose Silva, inventatorul metodei) sau evitam evenimente neplacute 
(vreun accident, vreo nenorocire s.a.). 

Cata vreme eram impreuna cu profesorii, incercarile noastre se soldau 
cu succese. Dar aceste lucruri nu pot fi stabilite cu exactitate, astfel meat 
ramane intotdeauna loc de indoiala. Se pot oferi o multitudine de explicatii. 

Am decis asadar sa pun la incercare metoda. M-am gandit sa-mi fixez 
drept scop implinirea unor evenimente improbabile. Mi le-am „programat", 
deci, pe urmatoarele doua: sa obtin, in viitor, livretul militar fara sa execut 
stagiul; si, ca totul sa fie inca si mai improbabil, m-am „vizualizat" pe mine 
insumi, cu barba lunga si plete, imbracat civil, ridicandu-mi livretul de la 
Marele Stat Major al Armatei. Scenariul unor asemenea evenimente era 
neverosimil in conditii normale. 

Dupa patru-cinci ani de zile, mi-am ridicat livretul de la Marele Stat 
Major al Armatei; eram imbracat civil, cu barba lunga si plete, si 
„executasem" cea mai mare parte a stagiului undeva in strainatate, absolut 
legal. 

Am ales apoi un nou test, pe termen scurt. Cu un an de zile in urma, 
cunoscusem o tanara. Era atat de ostila fata de mine, meat evita sistematic 
sa ma intalneasca. 

Toate eforturile mele de a-i smulge o intalnire erau mereu zadarnicite. 
Ma respingea cu maxima intransigents. N-o vazusem de un an de zile. Am 
„programat" sa se petreaca improbabilul. Am folosit „metoda" si am cerut sa 
caute ea sa ma gaseasca, fara ca eu sa misc macar un deget. Am Jucrat" la 
aceste doua „programe" aproximativ o saptamana. 



Dupa zece zile, domnisoara respectiva, care mai inainte nu-mi putea 
suporta nici simpla prezenta, cauta acum - prin intermediul cunoscutilor - 
prilejuri si pretexte de a se apropia de mine. Nu m-am aratat catusi de putin 
interesat, ci chiar am incercat ostentativ sa ma tin departe de ea. 

In final, printr-o cunostinta comuna, m-a invitat la ea acasa. N-am 
raspuns. La scurta vreme, mi-a adresat aceeasi invitatie. Nu i-am dat curs 
nici de data aceasta. Apoi m-a contactat telefonic ea insasi, rugandu-ma sa 
merg pentru ca ar avea - chipurile! - sa-mi dea ceva. 

M-am umplut de uimire! Ce sunt oare lucrurile acestea? Tin de 
domeniul magiei? Cine „pregateste" evenimentele de dragul meu? Nu cumva 
demonii? Nu cumva au dreptate calugarii cand spun ca astfel de oameni 
lucreaza cu Diavolul? De ce mi-au dat aceste puteri? Ma iubesc? N-o cred! 
Care sa fie pretul ce trebuie platit in schimb? Nu cred ca asemenea puteri se 
dau fara un pret. Cine slujeste pe cine? 

In urma unei concentrari cu scop „tamaduitor", am depistat o boala a 
tatalui meu. Tntrebandu-I despre ea, mi-a confirmat toate predictiile. Astfel 
de evenimente aveau sa devina atat de frecvente, meat mi-ar fi aproape 
imposibil sa le relatez pe toate. Cert este ca am sfarsit prin a ma speria si, in 
cele din urma, am renuntat definitiv sa mai utilizez metoda. 

Astazi ma feresc de orice legatura cu astfel de „puteri". Cu cat mai 
intens recurge cineva la aceste „metode", la aceste „tehnici", cu atat mai 
mult se indatoreaza si se inrobeste pe sine celui care se ascunde in spatele 
lor. Se autocondamna la o incalculabila nenorocire. Sfarseste prin a ajunge o 
victima eterna a Satanei. 

Cat timp traieste, omul are permanent la indemana posibilitatea de a 
se elibera din aceasta abominabila tiranie, daca cere ajutorul lui Hristos. 

Mie imi lipseau insa pe atunci cunostinte elementare despre aceste 
chestiuni. Se ingramadeau in mintea mea o sumedenie de mituri, rataciri, 
fantezii, astfel meat paseam pe calea vietii ca un pui de gaina ametit. 

„TRAS DE PAR" CATRE SFANTUL MUNTE 

Asadar, in ciuda experientelor mele din Sfantul Munte, in ciuda 
legaturilor mele cu parintele Paisie, o data revenit in lume m-am readaptat 
vertiginos vechiului mod de viata. In afara de yoga, isi facusera acum loc in 
viata mea si tehnicile de Mind Control. 

La un moment dat am inceput sa constientizez, destul de vag, ca nu 
merg bine. Traiam intr-un soi de zapaceala. Am hotarat sa fac o noua vizita in 
Sfantul Munte, sa-l intalnesc pe batranul Paisie. 

In ajunul plecarii am pus ceasul desteptator sa sune, ca sa prind 
autobuzul dis-de-dimineata. M-am trezit tarziu. Desteptatorul se stricase!... 
Dupa cateva zile am hotarat sa plec intr-o marti. Luni seara a venit un 
prieten din Atena, si planurile s-au contramandat din nou... Am decis ca plec 
joi. Miercuri seara s-a intamplat sa fiu insa nevoit sa dorm in alta parte... 
Toate aceste „coincidente" incepusera sa ma irite. 



„Punct", mi-am zis, „Duminica dimineata voi pleca negresit. Sambata 
nu ies nicaieri, tocmai ca sa previn orice complicatie". Ei bine, in chiar acea 
seara de sambata a venit la mine acasa o prietena care a insistat sa mergem 
la plimbare, caci se simtea rau si avea nevoie de companie si mangaiere... 

Intr-o dupa-amiaza ma aflam la un prieten care incepuse si el sa 
mearga regulat in Munte. l-am povestit cele intamplate si am conchis: „Daca 
nu da batranul o mana de ajutor, nu ma vad mergand". Indata, in chiar acea 
clipa, am simtit o pace plina de prospetime pogorandu-se asupra mea, in 
vreme ce prietenul incepuse deja sa-mi spuna: 

- Dormi aici in noaptea asta! Te trezesc eu dimineata, cand plec la 
serviciu. 

- N-am bani, nici haine, i-am raspuns. 

- sa-ti dau eu, ba chiar iti dau si rucsacul meu, a zis. 

Intr-adevar, am dormit acasa la el, iar in dimineata urmatoare am luat 
autobuzul spre Munte. 

In tot acest rastimp, inclusiv de-a lungul somnului, acea pace atat de 
reconfortanta stapanea inlauntrul meu. Era ca si cand as fi avut in suflet un 
tovaras intim. Abia dupa plecarea autobuzului a inceput sa se destrame 
acest simtamant. Stiam ca parintele Paisie daduse inca o data o mana de 
ajutor. M-a „tras de par" si m-a descurcat din hatisurile lumii. 

In sfarsit, am ajuns si l-am gasit. M-a prins in brate cu multa grija si 
delicatete, propunandu-mi sa gazduiesc la un ascet cunoscut de-al sau. 
„Pana te vei linisti putin. Vei veni sa ma vezi oricand voiesti. Vei invata si 
pictura acolo", a adaugat. M-am invoit, asadar, si am mers. 

„PORTARITA" 

Pasii mei catre crestinism erau nesiguri. Batranul ma trimisese sa stau 
temporar la un ascet. Acesta traia singur intr-o casuta, in padure. Era 
necesara o ora de mers pe jos, pe carari deseori blocate de crengi, pentru a 
ajunge in locul de unde s-ar fi putut cumpara ceva. Exista o mica gradina pe 
care o ingrijeam in fiecare dupa-amiaza. Era multa liniste! Aproape nici un 
om. O data pe saptamana venea un parinte „vecin" pentru Dumnezeiasca 
Liturghie. Alteori ascetul slujea singur, si astfel petreceam cate 15 zile fara 
sa intalnim vreun om. 

Intre noi ne vedeam foarte putin peste zi. ora dimineata, cand 
citeam cu voce tare din cate o carte patristica in timp ce ascetul picta, si 
vreo doua ore dupa-amiaza, in gradina; urma apoi indata masa si slujba 
pavecernitei. 

Imi petreceam timpul citind despre ortodoxie. Texte scrise in adancul 
veacurilor, avand o vechime de pana la o mie sapte sute de ani; texte mai 
recente, datand de acum trei-patru sute de ani; in fine, texte ale unor 
oameni care murisera in urma cu cativa ani. Toate despre ortodoxie. Scrise 
de asceti, de oameni incercati in nesfarsite osteneli si lupte duhovnicesti, 
care la capatul unei vaste si nemijlocite experiente personale, dobandisera 



cunoastere duhovniceasca. Si tocmai in virtutea acestei cunoasteri extrem 
de inalte, vorbeau despre om, despre ce se ascunde in sufletul si in mintea 
lui, despre taina si maretia lui, dar si despre caderea lui. 

Vorbeau despre Dumnezeu, despre cum 11 cunosteau, cum 11 simteau, 
cum 11 vedeau, cum traiau impreuna cu El, cum 11 pierdeau, cum 11 aflau din 
nou - tot mai aproape, tot mai limpede, tot mai intim. 

M-a impresionat identitatea punctelor de vedere si a trairilor unor 
oameni pe care li desparteau chiar si o mie cinci sute de ani, spre exemplu. 
Eram foarte uimit. 

- Aceasta este traditia ortodoxa, imi spunea ascetul - el insusi un 
veritabil isihast. Deseori li ceream sa-mi clarifice diverse nedumeriri. 

Imi limpezea nenumarate lucruri, caci era purtatorul viu al unei traditii 
vii: traia in acelasi mod si avea aceleasi experiente ca si ascetii secolelor 
anterioare, de la Acelasi Hristos. lisus Hristos, ieri si azi si in veci Acelasi este 
(Evrei 13,8). 

Traiam in rugaciune, in studiu patristic si in lupta duhovniceasca. Le 
mai amestecam din cand in cand, si incepeam sa practic diferite exercitii 
yoghine, meditatii si celelalte. Exista in sufletul meu o ferventa inclinatie 
catre magie, si ea se manifesta sporadic in aceste practici. Dincolo de 
aceasta, exista insa o intensa viata launtrica. Pe cat de linistita si de rutinata 
era viata noastra exterioara, pe atat de prodigioasa era cea sufleteasca, cea 
launtrica. In exterior nu se intampla nimic, dar inlauntrul sufletului se 
petreceau nenumarate evenimente de maxima intensitate. Ciocniri, 
razboaie, lupte, angoase, rascoliri, tulburari, dupa cum si daruri 
dumnezeiesti: experiente ale harului dumnezeiesc, simtirea in trup a lui 
Dumnezeu, deschiderea mintii si intelegerea adanca a scrierilor patristice, 
sete arzatoare de cuvant dumnezeiesc, desavarsita dispozitie pentru 
rugaciune, cunoastere de sine insuflata de sus, dulceata sufleteasca si 
trupeasca, dor dupa Dumnezeu, lacrimi dulci si zdrobire de pocainta. 

Scriam poezii de slava, de cantare si de dragoste catre Dumnezeu si 
catre batranul Paisie care, prin rugaciunea sa, mi-a daruit putinta de a trai 
toate aceste lucruri. 

Prin ajutorul sfintilor, traversam frecvent asemenea experiente care ne 
aduceau liniste, bucurie, putere, curaj si vointa de a continua acest fel de 
vietuire istovitor, dar atat de roditor. Sufletul se adancea, coborand pana in 
abis. Apoi se inalta, atingand si cerul. Cunostea lucruri pe care nu le percep 
cele cinci simturi si traia intr-o realitate pe care numai el o poate atinge. 

Printre nenumaratele experiente coplesitoare pe care le-am trait in 
aceasta stare sufleteasca, memoria mea distinge una inca si mai aparte. Se 
apropia ziua de 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. Intreg Sfantul 
Munte se afla in sarbatoare, de la un capat la celalalt. „Gradina Maicii 
Domnului" (cum mai este numit Athosul) o cinstea si o slavea cu nespusa 
bucurie pe ocrotitoarea sa, Preacurata Fecioara. 

La toate manastirile se faceau privegheri in cinstea Maicii Domnului. 
Nu exista monah, nu exista om care sa nu ia parte la acest praznic. Ne-am 



pregatit si noi sa coboram la manastirea de care apartinea chilia noastra, 
pentru a participa la priveghere. 

Inca din data de 13, ma cuprinsese un razboi infricosator pentru 
micimea masurilor mele duhovnicesti. Pentru parintii sporiti, el s-arfi dovedit 
probabil o gluma. Pentru mine insa, era ceva peste puteri. Brusc, mintea mi 
s-a umplut de ganduri. Altfel spus, daca intr-o zi obisnuita mi se derulau prin 
minte doua-trei ganduri pe minut, spre exemplu, deodata s-au cumulat o 
suta - doua sute de ganduri! Se succedau cu o viteza formidabila, exercitand 
o presiune insuportabila asupra mintii. Am cazut astfel prada unei foarte 
grave stari de confuzie. Mai mult, toate aceste ganduri erau rele, urate, cu 
un accentuat substrat negativ, si toate imi propuneau sa nu merg la 
priveghere. M-am pierdut, nepricepand ce se intampla cu mine. Situatia 
putea fi asemanata cu aceea in care un oarecare guraliv, viclean, rautacios si 
perfid, iti vorbeste incontinuu la ureche, comentand cu mare patos toate cele 
din jurul tau - oameni si situatii, fara sa-ti lase nici eel mai mic ragaz pentru 
a-l contra si a ordona lucrurile intr-un cadru logic. Te bombardeaza fara 
intrerupere, pricinuindu-ti dureri de cap si secatuire sufleteasca. 

lar daca acest calomniator ar fi un om in carne si oase, atunci fara 
indoiala ca te-ai indeparta de el si te-ai linisti dupa un oarecare timp. Ce 
poate face insa cineva cand nu poate scapa de aceasta gura rea, urata, 
flecaritoare? Cand aceasta stare te urmareste pana si in pat, fara incetare, 
uneori vreme de trei-patru zile incontinuu? La aceasta se adauga si faptul ca 
ma confruntam pentru prima data cu astfel de stari. Era un razboi mental. Un 
razboi al gandurilor, precum 11 numesc monahii ortodocsi. 

Imi dadeam seama ca nu mai sunt eu Tnsumi. Am incercat sa ma 
impotrivesc. M-am straduit sa alung tot acest noian de ganduri. Nici un 
rezultat. Mai mult, ele sporeau in intensitate. Ai fi zis ca le iritasem. Am 
perseverat in rugaciune. Aveam sa intampin insa o si mai acerba rezistenta, 
astfel meat foarte repede am cedat neputincios si, incovoiat, m-am oprit. 

Eram dezarmat. Nu ma puteam impotrivi! Aproape ca nu credeam ca 
ceea ce mi se intampla poate fi real. 

Batranul a inteles totul dintr-o simpla privire. 

- S-au adunat albinele, mi-a spus el zambind. la sa vedem, vei putea 
dovedi rabdare? 

Intr-adevar, aceste ganduri erau precum albinele, caci „intepau" si... 
durea. 

In noaptea din ajunul privegherii n-am putut dormi, caci raul continua 
si rugaciunea mea se derula mecanic, fara participare launtrica. 

Dimineata mi-a adus o cumplita migrena, datorata lipsei de somn care- 
mi imputinase puterile. Mi se parea ca intreg creierul este pe cale sa mi se 
dezintegreze din pricina succesiunii rapide si a presiunii gandurilor. 

Dupa-amiaza am coborat la manastire, unde ni s-a cedat o camera 
pentru a ne odihni cateva ore inainte de marea slujba. M-am intins, asadar, 
insa n-am putut sa-mi linistesc mintea. 



La priveghere, am intrat in biserica deja epuizat; iar pe masura ce 
oboseala crestea, starea mi se inrautatea. Un parinte vecin, care venea 
deseori la chilia noastra pentru liturghie, monah venerabil, experimentat si 
inaintat in cele duhovnicesti - precum imi spusese batranul - s-a apropiat 
zambind de strana in care ma prabusisem. Ne indrageam reciproc, astfel 
meat m-am bucurat sa-l vad. 

- Ce e, cum merge lupta? a intrebat. 

- Greu, parinte, i-am raspuns. 

M-am aplecat sa-i sarut mana, dar si-a tras-o inapoi si mi-a dat o 
scatoalca de alint peste cap. A fost de-ajuns pentru ca toata starea mea 
launtrica sa se schimbe. Ce s-a intamplat? Cum s-a spulberat furtuna? Cum 
s-au imprastiat norii? Cum s-a facut o astfel de liniste? Ce bucurie si usurare 
erau acestea? Cum s-au mistuit toate gandurile intunecate intr-o clipita? Ce 
scatoalca sa fi fost aceea? Ce putere dumnezeiasca salasluia in acea mana? 

Am ridicat capul, bucuros, si l-am privit plin de fericire. 

- Hai, sa mergem sa cantam putin, mi-a spus, si l-am urmat bucuros la 
strana. Am sezut unul langa altul si am cantat Maicii Domnului. Ma simteam 
atat de usurat, atat de minunat, atat de dulce alaturi de el... Am fost 
adapostit pentru un scurt rastimp sub aripile sale duhovnicesti. Intre cantari 
mi-a spus: 

- Nu te teme, te ispiteste Diavolul. Nu are putere. Ce mi-a facut mie 
astazi!... Dimineata ziceam rugaciunea pe siragul de matanii, asezat. Mi-a 
adus un somn atat de domol... dar mi-am venit repede in fire, dandu-mi 
seama ca incearca sa ma insele, batandu-si joe de mine. Am navalit asupra 
lui sa-l alung si a fugit. in timp ce fugea l-am intrebat de unde este. „Din 
Iconio, din Iconio", a strigat si s-a facut nevazut. Era asadar din Asia Mica. 

Aveau multe temple idolatre acolo. M-am ridicat apoi si l-am auzit cum 
urla din padure: ba ca o fiara, ba ca un pore, ba ca tot felul de alte 
salbaticiuni. O face doar ca sa ne infricoseze si sa incetam rugaciunea. Insa 
nu are putere, ne sperie doar in chip mincinos, de departe. Dumnezeu 11 tine 
legat. Nu-I lasa liber, caci altfel ne-ar omori, ne-ar sfasia de vii. Nu te teme, 
ne ocrotesc Preasfanta Fecioara si Sfintii. 

Cum as fi putut sa ma mai tern? inotam intr-un adanc de bucurie! Nu- 
mi dovedise putin mai inainte batranul puterea sa duhovniceasca? Nu ma 
scapase de aceasta urgie? Nu-I alungase departe de mine pe Diavol? Eram 
bucuros pentru ca Dumnezeu imi descoperise inca un monah adevarat. 
inaintand privegherea, s-au asezat si alti oameni intre noi, astfel ca m-am 
despartit de batranul calugar. Am dus privegherea pana la capat fara 
probleme. 

Dupa slujba ne-am odihnit, iar dimineata, cand m-am trezit, am aflat ca 
batranul Sava - acesta li era numele - plecase din manastire catre chilia sa 
isihasta. Noi urma sa stam si la masa, iar apoi sa mergem pentru vecernie la 
manastirea Iviron, ca sa ne inchinam icoanei Maicii Domnului Portarita, 
potrivit dorintei mele. 



Indata ce m-am trezit, nenorocirea a revenit, mai salbatica, mai 
agresiva. Acum insa stiam ce mi se intampla si Tl dispretuiam oarecum pe 
Diavol, dupa rusinea pe care o patise de la batranul Sava. 

Pe masura ce maintain pe drumul catre Portarita, razboiul crestea. Ce 
furtuna neasteptata era aceasta? Ganduri salbatice, blasfemiatoare, viclene, 
poruncitoare, navalind unul dupa altul cu putere si repeziciune: „Scoala-te! 
Pleaca! Acum! indata! Nu te duce la Portarita\ intoarce-te inapoi!". Nu-mi mai 
puteam stapani mintea. Singurul lucru pe care 11 doream era sa se mai 
potoleasca intensitatea acestui iures, sa-mi reziste mintea care era deja pe 
punctul de a se dezintegra. Sufeream ingrozitor. Eram extrem de posomorat. 
Daca nu s-ar fi intamplat cele cu batranul Sava, as fi cedat gandurilor si as fi 
plecat departe de Portarita, departe de batranul care ma gazduia, departe de 
Sfantul Munte. Am ales insa solutia rabdarii si am continuat drumul invaluit 
in aceasta intunecare. Cu mare greutate puteam gandi coerent, fie si vreun 
lucru simplu, de pilda: „Unde mi-am pus lanterna?" sau „Hai sa-mi iau 
pulovarul". in mintea mea era o aglomerare asfixianta. 

Cand am ajuns la manastire, majoritatea oamenilor veniti pentru 
praznic plecasera. Putinii vizitatori ramasi se aflau impreuna cu monahii in 
biserica pentru slujba vecerniei. Paseam prin biserica afundat in bezna unei 
chinuitoare confuzii si dureri. M-am oprit in fata icoanei Portarita. Era o 
icoana mare, de aproximativ 1,5 metri inaltime, ferecata in aur, impodobita 
cu multe pietre scumpe si alte ofrande de pret. Era cea mai vestita icoana 
facatoare de minuni din Sfantul Munte. 

Ma aflam la cativa metri in fata ei. Nici nu-i auzeam pe cantareti, nici 
nu-i percepeam pe cei de langa mine. Mintea imi era cotropita, incapabila de 
a reactiona. In zapaceala aceea launtrica, ochii mi-au cazut pe icoana. 
„Maicuta mea, ajuta-ma!", am ingaimat cu un urias efort. 

intr-o fractiune de secunda, exact asa cum apasa cineva intrerupatorul 
si aprinde lumina, s-a petrecut o schimbare inlauntrul meu. Mintea mi s-a 
curatit cu desavarsire. Nu numai ca s-a oprit tot potopul de ganduri urate, 
dar au disparut pana si gandurile normale. Mintea mea nu mai functiona. 
Facultatea cugetatoare se volatilizase. Exista insa altceva, un alt tip de 
facultate, un nou mod de a percepe, de a simti, de a exista. Un mod de 
cunoastere non-mental. liniste si o pace adanca imi stapaneau mintea, 
intr-o adevarata si desavarsita isihie. 

Am vazut deasupra capetelor noastre un nor stralucitor, alb, diafan. 
Vederea lui imi metamorfozase intreaga minte. Aceasta lumina era nespus 
de curata, de sfanta, de plina de bunatate si putere, cu totul opusa starii 
mele duhovnicesti. Eu imi vedeam toata mizeria morala. Izvora din mine un 
miros insuportabil. Eram exact contrariul a ceea ce era acel nor. Cum se 
indupleca oare sa se apropie de mine? Mi se parea de neinteles. Cum putea 
ingadui cu atata bunavointa mizeria mea? Dragostea si gingasia pe care mi 
le arata ma copleseau pana la extaz. Aproape ca imi doream sa se 
indeparteze, caci mi se parea cu totul nepotrivit si chiar urat sa ne aflam 
impreuna. Revarsa asupra noastra din belsug negraite daruri duhovnicesti. 
Miruri frumos mirositoare, duhovnicesti, se pogorau peste mocirla sufletului 
meu in care clocotea rautatea. Un fir de par ma mai despartea de moartea 
duhovniceasca si, iata, mi-a fost daruita viata... 



Privelistea acestui lucru minunat nastea dintr-o data in sufletul meu 
cunoastere, intelegere, tamaduire, putere, cainta, recunostinta, iubire, 
respect, bucurie, intristare pentru pacate, nadejdea vietii vesnice. 

Gasesc zadarnica orice stradanie de a schita oricat de vag aceasta 
nespusa bogatie de viata. Aproape deznadajduit de neputinta mea, ma 
opresc aici. 

Cat timp a durat aceasta stare, nu stiu. Era ca si cand as fi patruns 
deodata in taramul existentei vesniciei, trupul meu aflandu-se totusi sub 
influenta timpului. imi amintesc ca, atunci cand am iesit din biserica la 
terminarea slujbei, traiam inca efectele acestei extraordinare schimbari. 

L-am intalnit pe ascet si am inceput sa urcam spre chilie. Starea 
precedents venirii la slujba, acea ispita teribila, m-a cuprins din nou, astfel 
meat mi-am pierdut coerenta gandurilor si a cuvintelor. 

Uitasem ce mi se intamplase in biserica. imi aminteam numai ca se 
petrecuse ceva important, dar nu mai retineam ce anume. 

- Ceva s-a intamplat in biserica, parinte, dar nu pot sa-ti spun pentru ca 
nu-mi amintesc. 

M-a privit nedumerit si a atribuit straniile mele cuvinte ispitei prin care 
treceam - „albinelor" care se adunasera, asa meat nu s-a mai preocupat de 
acest lucru . 

Incet-incet lucrurile au reintrat in matca lor fireasca. M-am intors la 
starea pe care o numim „normala", dar am uitat cu desavarsire acea 
intamplare. Ea avea sa-mi revina in minte putin cate putin, dupa multe luni 
de zile. Abia dupa mai bine de un an mi-am putut-o reaminti limpede. Se 
pare ca Dumnezeu, pentru pricini numai de El stiute, a adus uitarea, si a 
ingaduit sa-mi amintesc despre toate atunci cand am avut cu adevarat 
nevoie. 

Dupa mai multi ani, l-am intrebat pe un batran pustnic atunci cand I- 
am vizitat la chilia sa: 

- Ce a fost, parinte, norul acela? 

Dupa ce m-a ascultat cu atentie, mi-a raspuns: 

- A fost harul Maicii Domnului. 

COIFUL DUHOVNICESC 

Deci iara le-a vorbit lisus zicand: Eu sunt Lumina lumii; eel ce Tmi 
urmeaza Mie nu va umbla in intuneric... 

(loan 8, 12) 

Experienta acestui razboi mental - razboiul gandurilor, o mai facusem 
deseori, dar nu atat de intens. 



A doua oara cand am avut de infruntat un razboi fulminant, identic 
celui din intamplarea cu Portarita, a fost atunci cand mi-am propus sa optez 
decisiv intre ortodoxie si yoga. Hotarasem sa fac un efort sistematic de a 
studia comparativ texte si puncte de vedere avizate, atat ortodoxe cat si 
yoghine. Am adunat carti si reviste din amandoua partile, mi-am cumparat 
un caiet gros si am inceput transcrierea metodica si compararea celor doua 
puncte de vedere. Dispuneam deja si de un bagaj de experiente personale 
pe care le acumulasem din amandoua partile. 

Exista Dumnezeu? Cine este Adevaratul Dumnezeu? Care este 
adevarata religie? Toate religiile, toate „caile" due la Acelasi Dumnezeu 
Adevarat, sau exista numai o singura religie, o singura cale ce conduce la 
adevar, la Dumnezeu? 

Acestea erau intrebarile carora incercam sa le raspund printr-un 
asemenea demers. Nu exista pe intreg cuprinsul vietii omenesti Tntrebari mai 
serioase decat acestea. Calitatea vietii unei persoane depinde de raspunsul 
ei practic la aceste tntrebari. Pozitia sa, punctele sale de vedere asupra 
acestor teme li vor influenta profund atat personalitatea, cat si evenimentele 
vietii. Este suficient sa remarcam cat de diferita este viata unui ortodox de 
cea a unui ateu, a unui musulman sau a unui hindus. Cat de diferit se 
confrunta ei cu oamenii, cu viata, cu lumea inconjuratoare. 

Nu inaintasem mult in acest demers al meu, cand am primit din nou un 
atac mental. Mii de ganduri salbatice, strivitoare, dezlantuite, mi-au umplut 
mintea, intocmai precum in ziua cand plecasem sa ma inchin Portaritei. 
Dobandisem deci o mica experienta, fapt pentru care m-am hotarat sa 
„lupt", in incercarea de a depasi de unui singur acest impas. 

Foarte repede m-am incredintat insa de slabiciunea mea 
duhovniceasca. Ametisem cu totul, neputand opune nici o rezistenta. Am 
renuntat la orice stradanie. Mi-am adus aminte de batranul Sava, de 
parintele Paisie, de icoana Maicii Domnului Portarita. Ascetul care ma 
gazduia fie n-a socotit de folos, fie n-a putut pur si simplu sa ma ajute. 

Dupa trei zile de rabdare, istovit, epuizat trupeste si sufleteste, am 
ajuns Tmpleticindu-ma la chilia batranului Paisie. Soarele se ascunsese si 
aproape ca se lasase intunericul. Batranul era singur in curte, pregatindu-se 
pentru privegherea de noapte. 

A zambit indata ce m-a vazut. 

- Cum mai merge curajul? a zis razand. 

M-am bucurat vazandu-l, si am mai prins putin curaj. 

- Ah, parinte, nu mai pot, nu mai rezist! am raspuns, izbutind in 
zapaceala aceea sa zambesc cu ultimele resurse. 

S-a apropiat razand. 

- Sezi sa punem lucrurile in ordine, mi-a spus si mi-a dat o mica lovitura 
peste cap. 



Raul parca ar fi fost chiar in clipa aceea taiat cu cutitul! intreg 
tavalugul acela de ganduri rele s-a oprit instantaneu! 

Dar n-a fost numai atat. Mintea mea n-a revenit imediat la starea ei 
fireasca, ci a fost purtata undeva mai departe, undeva mai in adanc. 

Traiam o mare bucurie, linistita, profunda, plina de pace. Un alt Dun se 
unise cu mintea mea si imi impartasea cu nespusa bunatate cele pe care El 
le avea din insasi firea Sa. 

Mi-e teama sa-l rostesc numele! Ma rusinez, mi se strange inima 
vorbind despre aceasta. A fost harul lui Dumnezeu? A fost Mangaietorul? 
Pentru aceasta Hristos L-a numit „Mangaietor"? intr-adevar, cat de mult m-a 
mangaiat! As fi primit cu mare bucurie sa mai tree o data prin aceeasi stare 
cumplita, ba chiar prin alta si mai rea, daca as fi stiut ca la sfarsit 11 voi intalni 
pe El! 

M-am jenat sa vorbesc explicit despre aceasta. Am intrebat doar atat: 

- Parinte, ce mi se intamplase mai inainte? 

- Ei, te-a ispitit dracusorul! Nu te teme, e lupta! Cand ti-e greu, sa ma 
lasi sa trag si eu un glont, sa te ajut. Sa zici rugaciunea. Sezi, sa-ti aduc si un 
„coif duhovnicesc", a spus razand. 

S-a ridicat, a intrat in casa si mi-a adus un fes cafeniu. 

- L-a uitat aici cineva care acum a plecat din Sfantul Munte. 

A binecuvantat fesul de trei ori cu semnul crucii si mi l-a pus pe cap 
razand: 

- la sa vad... Te-ai facut soldat frumos! Acum nu se vor mai apropia de 
tine gandurile. Au sa loveasca in coif si au sa ricoseze. in timpul razboiului, 
toti ofiterii strigau la noi sa purtam casca. Fii atent numai sa nu-l pierzi! 

M-a sarutat parinteste pe frunte. Ma iubea nespus, iar bucuria mea nu 
cunostea margini. Parintele meu era atat de puternic si de bogat 
duhovniceste! Vrajmasul era nimic inaintea sa. Fara nici o stradanie, printr-o 
simpla scatoalca, l-a facut sa o ia la fuga! Ce motive aveam acum sa ma mai 
tern? Daca lucrurile s-ar fi inrautatit din nou, as fi venit la parintele Paisie si 
razboiul s-ar fi sfarsit indata. O incredere adanca si o pregnanta stare de 
netemere s-au nascut inlauntrul meu. 

Se inserase. Coplesit de iubire, am plecat. La usa din spate, batranul 
mi-a spus razand: 

- Voi fi mereu atent; ori de cate ori au sa te chinuiasca, voi trage cate 
un glont. 

In realitate, el purta intreaga greutate a luptei mele duhovnicesti, caci 
eu eram lenes si fricos. 



Cat timp am purtat coiful duhovnicesc pe care mi l-a daruit batranul, n- 
am suferit nici un atac din partea gandurilor. Mintea mea isi aflase pacea si 
odihna. insa, cu toate ca fusesem prevenit, pana la urma am pierdut fesul. 
Parintele nu mi-a mai daruit altul, desi i-am cerut. Ma ajuta acum in alt mod. 

L-am mai vizitat pe batran in nenumarate randuri. Mi-a dat si alte 
asemenea mici lovituri care m-au umplut de har dumnezeiesc. Le asteptam, 
le doream de fiecare data cu insufletire. impartea adesea binecuvantari 
duhovnicesti in acest chip, de multe ori chiar in fata lumii care li umplea 
curtea. Cine si cati intelegeau ce se ascundea in spatele acestor mici 
scatoalce? Cred ca multi. Unii primeau mai mult, altii mai putin har. 

N-am putut sa aflu de unul singur raspuns la intrebarile despre 
Dumnezeu, despre lume, despre om. Am vazut din experienta ca adevarul nu 
se cucereste usor. Daca omul nu este ajutat duhovniceste de catre 
Dumnezeu, li este cu neputinta sa se apropie de adevar. Pentru aceasta a 
venit Hristos pe pamant, ca sa-i ajute pe oameni sa deosebeasca lucrurile 
importante de cele neimportante, adevarul de minciuna. Eu, Lumina am 
venit in lume, ca tot eel ce crede in Mine sa nu ramana in intuneric (loan 12, 
46). 

Este adevarat ca Hristos 11 iubeste si 11 ajuta pe om; nu numai prin 
invatatura Sa, pe care a pastrat-o in Biserica pe care a intemeiat-o, ci si 
personal, pe fiecare dintre noi in parte, ori de cate ori li cerem ajutorul in 
rugaciune. 

Avem insa si un vrajmas extrem de abil, care ne razboieste pe ascuns, 
fara sa se deconspire, astfel meat nu percepem existenta lui, spre a ne putea 
lua masuri de paza. El se straduieste sa creeze confuzie in mintea oamenilor, 
sa-i deturneze catre conceptii gresite despre viata, despre lume, despre 
Dumnezeu. Face toate eforturile pentru ca noi sa nu constientizam niciodata 
potentele reale ale firii noastre omenesti, anume accederea la viata vesnica 
si la indumnezeire prin harul lui Hristos. 

In invatatura Sa, Hristos ne-a atras de multe ori atentia asupra acestui 
vrajmas. L-a numit Diavol, pentru ca stramba lucrurile, Satana, pentru ca se 
impotriveste adevarului, ucigas de oameni, pentru ca se bucura de 
distrugerea omului: el (Diavolul), de la inceput a fost ucigator de oameni si 
nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste 
minciuna, graieste dintru ale sale, caci mincinos este, si tatal minciunii (loan 
8,44). 

Asadar, acest ucigas de oameni, tatal minciunii, ne lupta pe ascuns - 
atunci cand nu-i cunoastem existenta - si la aratare - cand suntem avizati in 
privinta lui. Puterea lui sta in neatentia si in lenevirea noastra. El nu are 
asupra noastra o putere reala, ci se straduieste sa exploateze neputintele 
noastre. Hristos l-a zdrobit prin jertfa Sa pe cruce si prin invierea Sa. Diavolul 
este biruit o data pentru totdeauna, in ciuda eforturilor sale continue de a 
lucra raul. Pe atunci insa nu cunosteam aceste mari adevaruri. 

LAMURIRE 

Nu voiam sa cad prada amagirii inca o data in viata mea. Cu toate 
evenimentele minunate pe care le traversasem alaturi de parintele Paisie, 



ma indoiam de el. Nu credeam totusi in explicatiile pe care le dadea. Era 
posibil ca el sa vada lucrurile intr-o maniera strict personala, iar realitatea sa- 
I depaseasca. Nu excludeam posibilitatea ca el sa detina numai o parte a 
adevarului, si sa existe si alte parti de adevar in alte sisteme de gandire si in 
alte religii. Poate ca ma lasam influentat prea mult de puternica sa 
personalitate, de mediul Sfantului Munte in general. Daca m-as fi indepartat, 
daca mi-as fi impus o oarecare distanta, poate ca as fi privit lucrurile in mod 
diferit. 

Am hotarat, asadar, sa ofer sanse egale si yoghinilor hindusi. li 
cunoscusem, desigur, inainte de a-l intalni pe parintele Paisie, dar nu 
mersesem niciodata in India, in „epicentrul" religiei lor. Am decis, prin 
urmare, sa plec si sa traiesc impreuna cu ei, sa ma amestec printre ei, sa-mi 
deschid sufletul dinaintea lor, asa cum procedasem si in cazul monahilor 
ortodocsi. 

Pentru a evita orice fel de influenta din afara si a-mi pastra nealterata 
echidistanta, am scos simbolic de la gat cruciulita pe care o facuse cu 
mainile sale parintele Paisie si am plecat in India animat de cele mai bune si 
mai sincere intentii. in realitate, credeam ca yoga mi se potriveste mai bine. 
Socoteam ca si acesta este un drum catre Dumnezeu. Am trait asadar in 
India luni de zile in diverse ashramuri, impreuna cu swami si gurusi. 

In felul acesta, am ajuns sa acumulez experiente din amandoua partile. 
Le-am putut compara calitatea si provenienta. A avut loc o adevarata 
confruntare in sufletul meu. 

A fost oare lipsita de pericole aceasta atitudine a mea? Nu, ci 
dimpotriva, m-am primejduit mult. N-am putut razbi cu puterile mele. Am 
fost ajutat, sau mai degraba salvat, prin interventiile lui Dumnezeu, Care, 
dincolo de problemele mele duhovnicesti, mi-a rezolvat si multe dificultati 
practice ale vietii de zi cu zi. 

Daca nu m-ar fi ajutat Dumnezeu, m-as fi distrus in intregime. 

PARTEA A PATRA - VIATA MEA IN INDIA 



INDIA 

Geografic, India se infatiseaza ca o intindere colosala: aproximativ cat 
jumatate din Europa. Exista deserturi, precum si paduri tropicale. Exista vai 
nemarginite si munti gigantici. Cel mai inalt lant muntos din lume, Himalaya, 
acopera tot tinutul nordic. 

Pe o asemenea intindere, clima traverseaza toate treptele. 
Termometrul ajunge la temperaturi extreme, atat peste zero (in sud), cat si 
sub zero (in nord). Clima tropicala, cu ploi, vegetatie bogata, caldura 
insuportabila in sud, dar si continentala, cu ghetari si zapezi abundente in 
nord. Exista, fireste, multe diferente sau variatiuni locale. Rasele care 
populeaza acest teritoriu sunt din cele mai diverse. In sud se evidentiaza 
caracteristicile negroide, cu nasuri turtite, buze groase si pielea foarte 
inchisa. Mai sus, trasaturile indo-europene, cu nasuri drepte, fete bine 
conturate, degete lungi, incheietura mainii fina, pielea relativ deschisa. In 



nord domina trasaturile mongoloide, cu pometi ascutiti, ochi oblici si pielea 
neagra-rosie-galbena. Asadar, un veritabil amestec de rase. 

In prezent, fiecare religie are deja acolo milioane de discipoli. in 
general, s-a raspandit printre necunoscatori impresia ca toti locuitorii ar fi 
hindusi. Aceasta parere este departe de realitate. Exista foarte multi 
musulmani, crestini, buddhisti, sikhi, hindusi, precum si o impresionanta 
multime de secte, izvorate atat din hinduism, cat si din celelalte religii. 
Rivalitatea religioasa este ferventa, cu nenumarate confruntari sangeroase si 
cu mii de victime, atat in trecut cat si in zilele noastre (sunt edificatoare in 
acest sens confruntarile dintre musulmani si hindusi din timpul lui Gandhi, 
sau cele dintre sikhi si hindusi astazi). Termenul „confruntari" nu este poate 
eel mai adecvat, intrucat avem practic de-a face cu adevarate razboaie, dat 
fiind ca victimele sunt de numarul miilor, iar conflicted se intind pe 
indelungate perioade de timp. 

Limba care se vorbeste cu predilectie este... engleza! Nu doar turistii, 
ci si indienii comunica intre ei in engleza. Dialectele sunt atat de numeroase 
si atat de diferite, meat bastinasii nu se pot efectiv intelege. Spre exemplu, 
locuitorii din sudul Indiei nu-i pot intelege pe cei din nord, astfel meat se vad 
nevoiti sa foloseasca limba engleza. 

Faptul ca un asemenea teritoriu gigantic - atat geografic, cat si sub 
aspectul populatiei - s-a putut uni intr-un singur stat, este demn de uimire. 
Se intelege insa ca vorbim despre un stat care se confrunta cu multe 
probleme; la putin timp dupa ce a luat fiinta, s-au desprins din el doua mari 
parti, Bangladeshul si Pakistanul, situatie care creeaza si astazi frecvente 
tulburari. 

Englezii sunt cei care au construit retelele de poduri si cai ferate pe 
intinderile nesfarsite ale tarii. Mai ales reteaua de cale ferata este 
remarcabila din punct de vedere al organizarii, al diversitatii si al 
posibilitatilor programului. Multi straini sunt peste masura de impresionati. 
Englezii au creat, de asemenea, un bun serviciu postal care functioneaza 
eficient pana astazi. in sfarsit, tot ei au dat si limba, care se utilizeaza in 
prezent pe toata suprafata tarii. Cu aceste trei mijloace importante au reusit 
sa „coaguleze" imensul teritoriu. Nu-mi sta in intentie sa-i laud pe englezi, 
care urmareau propriile avantaje si actionau autoritar si interesat, dar 
aceasta este realitatea. 

Ca popor, sau mai bine zis ca locuitori ai acestui tinut, caci nu pot fi 
socotiti o natiune omogena, indienii manifesto pana astazi un covarsitor 
sentiment de inferioritate in fata albilor. Se simt important atunci cand 
poarta conversatii sau intretin vreo relatie oarecare cu un alb. Desi epoca 
coloniala s-a sfarsit, eel putin la aratare, totusi in sufletul lor se simte inca 
aceasta vasalitate. Ea se exprima pana si in miscarile si privirea lor. Multi 
indieni cultivati cu care m-am intalnit fie si numai pentru o jumatate de ora 
Tmi cereau sa le las un semn, o scrisoare, ceva care sa certifice ca avusesera 
un contact cu un alb, cu un apusean, lucru ce le-ar fi crescut „actiunile" in 
mediul lor. 

Un medic indian, in varsta de aproape 60 de ani, apartinand unei clase 
sociale bogate, a fost atat de satisfacut de prezenta mea atunci cand l-am 
vizitat in cabinetul sau, meat mi-a tot prelungit sederea prin diverse discutii 



politicoase de interes general si, vrand sa ma convinga de faptul ca avea 
relatii cu albi, ceea ce pentru indieni este simbolul unui anumit prestigiu 
social, a scos cu grija si mi-a aratat o scrisoare pe care i-o trimisese un 
student oarecare din Europa in urma cu doi ani. Adaptat structurii sufletesti a 
indienilor, acest gest se traduce astfel: „Sunt important, sunt o personalitate, 
nu sunt un nimeni". 

Complexul acesta de inferioritate le este cultivat prin teribila 
discrepanta economica dintre ei si albi, prin influenta cinematografului - 
unde albii sunt prezentati ca super-oameni - si prin coplesitoarea 
suprapopulare, care zdrobeste persoana. Sunt atat de multi! Se pierd in 
multime. 

Albii se disting intotdeauna. Cu exceptia pietei din New Delhi si a 
aeroportului din Bombay, in orice alt loc deveneam tinta tuturor privirilor. 
Odata, calatorind impreuna cu un englez pentru cateva zile, ne-am oprit intr- 
un oras sa cascam gura in fata unei case superbe. Instantaneu ne-au 
inconjurat 30-40 de indieni, care ne priveau cu uimire de la 2-3 metri 
distanta. Prietenul a ras si a inceput sa-i mane precum ciobanul oile - fara 
nici o exagerare! Se supuneau oricarui semn. Eram stanjenit de aroganta 
englezului, dar si de pasivitatea indienilor. Acest complex de inferioritate 
coexista cu o agresivitate mocnita, nascuta din invidie. Nu sunt straini de 
aceste probleme psihologice nici cei cultivati, nici cei varstnici, nici yoghinii 
avansati. Totusi, nu se manifesto agresiv decat atunci cand sunt in grupuri. 

imi amintesc ca, odata, la Benares, am avut o disputa cu un riscar. Ne 
transportase cu bicicleta si li platisem un pret bun, insa voia mai mult: eram 
turisti, albi, aveam bani... trebuia sa platim inzecit. Desigur, noi plateam 
intotdeauna mult mai mult decat indienii, dar ei pretindeau inca si mai mult. 
Asa se intampla mereu: desi la inceput ne invoiam la pret, in final cereau mai 
mult. Aceste animozitati devenisera pentru noi rutina, astfel incat pastram o 
atitudine calma si intransigents, fara sa cedam. 

Riscarul despre care vorbeam, dupa ce a facut asadar obisnuitele 
mofturi, ne-a injurat si a plecat amenintandu-ne in limba lui. Dupa cateva 
ceasuri l-am intalnit din nou pe un alt drum, avand chef de cearta si cerand 
ajutor impotriva noastra. 

Atunci am vazut venind in fuga de pe o straduta ingusta doi-trei 
oameni de varsta mijlocie, agitandu-si mainile amenintator si scrasnind din 
dinti, fiind urmati de niste indivizi dubiosi pregatiti sa incite la incaierare. 
Surprinsi de turnura evenimentelor, am ramas nemiscati, descumpaniti. 

Insa mirarea a crescut cand acest buluc amenintator s-a apropiat la doi 
metri de mine: brusc, toate amenintarile si incercarile de intimidare s-au 
oprit. Ura si dorinta de razbunare s-au stins ca un fum. Stateau in fata mea si 
ma priveau incremeniti, putin rusinati. Aceasta intorsatura dadea situatiei o 
nota hazlie, meat mi-a venit sa rad. Ne-am privit si apoi mi-am vazut de 
drum, in vreme ce unii mai strigau jumatati de cuvinte, ca sa nu ramana cu 
totul de rusine. 

Pana astazi ma intreb ce se intamplase de fapt. A fost complexul 
indienilor fata de albi? A fost frica in fata vechilor stapani? Nu cumva m-a 
ocrotit vreo rugaciune a batranului Paisie? 



INTALNIREA LA BENARES 

Am pornit de la New Delhi spre Benares („Varanassi", cum li spun 
indienii). Am luat bilet la vagon de dormit, clasa a ll-a. Vagonul era plin pana 
la refuz; ca peste tot in India, oamenii erau intotdeauna multi. Se crease o 
Tmbulzeala de nedescris. Teama de hoti ma obliga sa-mi folosesc incaltarile 
drept perna. Era o frumoasa pereche de bocanci care putea constitui o mare 
ispita pentru cei din jur. inca nu ne obisnuiseram cu mizeria 
inspaimantatoare si nu maneam decat fructe protejate de coaja (banane, 
avocado, papaya) si paine cumparata de la un magazin de lux din New Delhi 
(invelita intr-o punga de hartie, ne dadea falsa impresie ca scapase de 
roiurile de muste). 

Seara, dupa ce a incetat trecerea continua a micilor vanzatori de fistic, 
ceai si alte diverse maruntisuri, si dupa ce controlorii de bilete au incuiat 
vagonul si am ramas numai cei care aveam paturi rezervate, ne-am desfacut 
asternuturile si ne-am destins putin. Pe patul de vis-a-vis se afla o 
„apuseana". Nu-i cunosteam nationalitatea, dar ne simteam compatrioti cu 
toti occidentalii. Aceste diferente, care in Europa par izbitoare si importante 
(intre un grec si un german, de pilda, sau intre un englez si un francez), acolo 
se estompau in fata teribilei diferente politice, economice si religioase dintre 
noi si indieni. 

Acolo toti eram „occidentali", adica bogati, cultivati, bine hraniti, 
umblati prin lume. Dar aveam totusi sentimentul saraciei si al mizeriei 
indienilor. Ne puteam intelege. Aveam trairi comune; cantecele pe care le 
ascultam, scriitorii pe care li iubeam, cultura rock pe care ne-o insusisem cu 
totii, ideologia comuna, toate acestea depaseau granitele nationale. Eram 
tineretul contemporan al Apusului, hipioti... semanam mult. 

M-am bucurat de prezenta vecinei de vis-a-vis. Era frantuzoaica si se 
numea Kiki. Calatorea singura. Va fi simtit probabil o oarecare siguranta 
alaturi de noi. Dupa primele priviri disimulate, cercetatoare, ea a facut primul 
pas. Era precauta, dar excursia a durat trei zile si doua nopti, astfel ca am 
avut timp sa ne cunoastem si sa ne apropiem mai bine de ea, ajutandu-ne 
mult sa depasim problemele zilnice de comportament in relatia noastra cu 
indienii. 

Apa, al carei gust si miros erau cumplite, reprezenta o mare problema. 
Nu exista nicaieri vreo garantie a calitatii ei. Multi turisti se imbolnaveau de 
diaree sau hepatita, desi facusera in prealabil o sumedenie de vaccinuri. 
Solutia am gasit-o storcand lamai in plosca cu apa. Mirosul si gustul urat erau 
astfel mascate si credeam, intr-un anumit fel, ca o dezinfectam. Fireste, era 
mai mult o amagire de sine. Am trecut plosca de la unul la altul pana ce am 
ajuns la Benares. 

Seara, in tren, cand se opreau discutiile, ma straduiam sa-mi pun 
oarecare ordine in minte. Sa-mi explic evenimentele, sa aflu raspunsuri la 
intrebarile care ma adusesera in India. 

Rugaciunea pe care batranul o facea pentru mine nu ma lasa sa-l uit. in 
India mi-l aminteam deseori, insa gandul la el nu era o simpla amintire a unei 
persoane iubite oarecare. Nu era asa precum imi aduceam aminte de parintii 



mei sau de prietena mea. Era substantial mai mult. Ceva foarte intens si 
profund, o traire care se derula in prezent, nu in amintire. Simteam fulgerator 
o iubire umplandu-mi inima si revarsandu-se in intreaga mea fiinta. O 
delicatete imbratisandu-ma, o pace sprijinindu-ma. Cred ca, intr-un mod pe 
care numai Dumnezeu si batranul 11 stiau, sufletele noastre ajungeau la o 
atingere ontologica. Trupurile ne erau despartite de distante uriase, insa 
sufletele erau unite de o nemarginita iubire. lubirea lui. Era atat de aproape 
de mine! Era atat de adevarat! Era atat de tainic, atat de simplu! Plangeam 
deseori cand simteam iubirea sa. Inima mi se inmuia, fiind inundata de 
tandrete; 11 iubeam, insa stiam ca iubirea mea nu era decat o reflexie opaca 
a iubirii sale. Asemeni soarelui care se rasfrange pe un disc murdar. El era eel 
care ma iubea, iar eu raspundeam prea meschin, mizer, firav, egoist. El ma 
iubea insa enorm, cum nimeni nu m-a iubit vreodata. Nu exista nici un 
termen de comparatie pentru aceasta iubire. Fata de iubirea parintelui Paisie, 
iubirea mamei mele este precum lumanarea alaturi de soare. Aceasta e cu 
adevarat diferenta! 

li trimiteam scrisori, li scriam poezii, 11 sarutam, 11 strangeam in bratele 
mele si, in acelasi timp, 11 respectam nemarginit, ma simteam nevrednic de 
acest dar, eram plin de recunostinta, imi venea sa ma ascund de rusine 
pentru nevrednicia mea, insa nu voiam sa-l pierd niciodata. imi doream sa fiu 
impreuna cu el pentru totdeauna, desi acest lucru parea cu neputinta 
datorita urateniei mele launtrice. 

lubirea sa era covarsitoare. Ea depasea legile duhovnicesti, 
rascumpara cu largime de suflet toate lipsurile mele, lua asupra sa 
neajunsurile. Era totdeauna gata sa patimeasca in locul meu fara sovaire, 
fara nici o micsorare a ravnei sale. Dovedea o iubire fierbinte, navalnica, 
neasemuita, care se daruia cu totul zidirii si sporirii mele duhovnicesti. 

Fara nici o exagerare, acest lucru mi s-a intamplat in fiecare zi a sederii 
mele in India. Mi se intampla si in Grecia, dar in India a fost o stare de fapt 
zilnica. 

Cu toate acestea, problema mea inca persista: Unde se afla adevarul? 
Yoga ma atragea foarte puternic, cu filosofia ei, cu practica ei, cu 
misterioasele ei fenomene suprafiresti. Totul, mirajul necunoscutului, gustul 
aventurii, „exoticul" chestiunii, marile fagaduinte cu care eram momit, toate 
acestea exercitau o puternica atractie asupra mea, iar eu aveam in jur de 25 
de ani, eram indraznet, iubitor de pariuri riscante, lipsit de discernamant si 
de intelepciune. 

Astazi ma mir eu insumi de usurinta cu care am putut fi sedus de 
falsele lor teorii. Ma lasasem ametit de „tehnicile" lor - dovedind astfel 
nerecunostinta, indoiala, putinatate de credinta - dupa ce traisem cu toate 
simturile mele darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu mi le facuse prin 
rugaciunile batranului! Pe atunci nu-mi dadeam seama. Nesimtirea mea 
sufleteasca ma impiedica sa constientizez comportamentul meu vinovat. 

Prima dupa-amiaza am dedicat-o unei plimbari solitare de-a lungul 
fluviului Gange. 

In multimea pestrita a indienilor care se perindau sufocant pe malurile 
Gangelui, am remarcat un tanar chipes de eel mult 23-24 de ani, cu ten 



inchis si par deschis, sezand in pozitia lotusului - una dintre cele mai 
frecvente asane ale yoghinilor. Era linistit si rupt de multime. Tacerea sa in 
mijlocul larmei dezlantuite, nemiscarea lui in contrast cu acea viermuiala 
haotica, dezinteresul sau fata de presiunea grijilor cotidiene, 11 scoteau in 
evidenta. 

L-am depasit cu indiferenta. „inca unul care vrea sa fie in centrul 
atentiei", m-am gandit. „Aici si-a gasit sa mediteze? Nu mai erau alte 
unghere linistite?". Mi-am continuat plimbarea pe sub uriasele cladiri, pe 
treptele templelor, pe malurile Gangelui. Cersetorii, cu galetusele lor, 
yoghinii saddhu (asceti care traiesc din cersit) complet goi, familiile 
pelerinilor ce se scaldau in Gangele eel „sfant", micii vanzatori care zbierau 
popularizandu-si produsele (de obicei ceai), grupurile de hipioti care faceau 
baie si fumau tsilum impreuna cu indienii, culorile fantastice ale apusului pe 
Gange, toate acestea m-au acaparat desavarsit intr-o plimbare de multe 
ceasuri. 

Imi amintesc ca m-am asezat la o cafenea improvizata sub cerul liber 
dintr-o rogojina intinsa pe patru pari, ridicata pe scarile de piatra ale unui 
templu idolatru. in timp ce-mi beam ceaiul cu lapte, vecinul mi-a oferit tsilum 
- un amestec de hasis pe care 11 aprindeau si 11 ofereau de jur-imprejur, 
fiecare vecinului sau. Era un obicei comunitar, precum oferirea unei tigari in 
Europa. Toti fumeaza hasis in chipul eel mai firesc, asa cum noi bem vin. 

Dupa cateva ore, intorcandu-ma pe acelasi drum, am ajuns la locul 
unde-l vazusem pe tanarul saddhu. Era inca acolo! Am fost cu adevarat 
impresionat. Stiam ce inseamna sa stea cineva ceasuri intregi in pozitia 
lotusului, intrucat practicam si eu exercitii de mobilitate. Eram experimentat 
si agil, aveam si o Centura oarecare la Kung- Fu, si totusi nu puteam zabovi 
mai mult de un sfert de ora in aceasta pozitie. 

Asadar, m-am oprit pentru putina vreme undeva in apropierea 
tanarului, ca sa-l urmaresc. Dupa doua-trei minute s-a ridicat si s-a indreptat 
catre mine, care ma aflam langa locul unde-si lasase lucrurile. Chipul sau 
avea trasaturi frumoase si un aer linistit. Era vopsit pe frunte cu trei linii 
galbene orizontale, simbol al zeului Vishnu, si o bulina rosie, simbol al „Celui 
de-al Treilea Ochi", precum mi-a spus el insusi. Desigur, ceva ma deranja la 
el. Nu credeam cu adevarat in imaginea pe care incerca sa si-o cultive. Mai 
degraba se juca de-a yoghinul, de-a iluminatul, batandu-si joe atat de ceilalti 
cat si de sine insusi. Dar avea, pe de alta parte, si ceva ciudat. Era atat de 
modest imbracat, chiar si pentru conditiile din India, meat am fost uimit cand 
s-a apropiat mai mult si am inteles ca era occidental. 

Numele lui era Pavis. Traia in Germania. Tatal sau era german, iar 
mama persana. Se afla de aproape un an de zile in India. Banii i se 
terminasera si isi pierduse pasaportul. Cu alte cuvinte, i se intamplase tot ce 
putea fi mai rau pentru un apusean. Se arata insa impasibil, lasandu-se in 
grija karmei, cum spunea. Era insa o atitudine pur declarativa, caci in 
realitate stia ca are atuul parintilor sai. „Le pot scrie, si imi vor trimite bani 
intr-o saptamana, daca le-o cer", mi-a zis el. Deocamdata insa prefera sa o 
faca pe yoghinul, pe anahoretul. Nu mi-a cerut bani explicit, dar i-am dat 
cinci rupii. Mai tarziu, aveau sa-l umple de bani prietenele mele H. si N., 
carora le-a fost mila de el. 



Incepusem asadar sa discutam, si a ajuns repede la tema cunoscuta: 
cautarea existentiala prin hinduism si prin yoga, l-am impartasit cateva din 
experientele mele legate de spiritism, hipnoza si Mind Control, i-am vorbit 
despre parintele Paisie si despre o parte dintre dilemele mele. 

El a inceput sa-mi povesteasca despre gurul sau, care avea un ashram 
in Himalaya, unde fusese si el gazduit pentru o saptamana si unde i se 
intamplasera multe lucruri fascinante, de pe urma carora ramasese inca 
uimit si entuziasmat. 

La varsta de 19 ani citisem o carte intitulata „Autobiografia unui 
yoghin" de Paramahamsa Yogananda, care, printre multele lucruri ciudate pe 
care le spunea, se referea si la un oarecare Babaji. Acesta era un yoghin atat 
de sporit meat devenise zeu nemuritor. El li invatase pe oameni yoga. El era 
dascalul dascalilor, „gurul gurusilor". Lua chipul unui om tanar si li se arata 
din timp in timp, peste secole, unor ucenici marcanti. Zbura prin aer, trecea 
prin ziduri, se facea invizibil, vindeca bolnavi, invia morti. intr-un cuvant, era 
una dintre zeitatile hinduismului. 

Cu putin timp inainte de a pleca in India recitisem aceasta carte si i-o 
dadusem si prietenei mele N. spre lectura. Glumeam intre noi, strigand si 
gesticuland: 

- Pe cine o sa gasim in India? 

- Pe Babaji! si rasetele nu mai conteneau. Devenise sloganul 
saptamanii precedente plecarii. 

In India cuvantul „Babaji" are doua sensuri. Unui obisnuit, echivalentul 
lui „domnule" sau „omule", si unui sfant, inalt, venerabil, divin. Este numele 
unui yoghin-zeu ce se reintoarce pe pamant pentru a-i initia pe anumiti 
ucenici foarte sporiti, care vor deveni gurusi ai altor oameni. 

Pavis a continuat asadar istorisirea despre gurul sau, numindu-l Babaji. 
Eu n-am reactionat in mod deosebit, intrucat luasem termenul in sensul lui 
obisnuit. 

Relatandu-mi insa diverse intamplari despre acest guru, am inceput sa- 
I recunosc in el pe marele Babaji. l-am spus: 

- O clipa... Vorbesti despre Babaji? 

- Da, a raspuns. 

- Despre Marele Babaji? l-am intrebat uimit. 

- Da, a raspuns cu emfaza. 

- Cel despre care povestesc scrierile sfinte? am intrebat din nou, spre a 
ma asigura ca nu este la mijloc o neintelegere. 

- Da, mi-a raspuns cu si mai mare emfaza. 
Am ramas siderat! 



- Acum, in zilele noastre, se afla pe pamant, mi-a explicat Pavis, si a 
inceput sa-mi vorbeasca despre cartea „Autobiografia unui yoghin". 

- Am citit-o, l-am intrerupt eu. in Occident toti am aflat despre Babaji 
din aceasta carte. 

Afirmatiile lui Pavis erau absolut uimitoare, asa meat am hotarat 
imediat sa merg spre a ma convinge cu ochii mei si a trage concluziile de 
rigoare, caci pentru aceasta venisem in India, consumandu-ma in nesfarsite 
cautari. imi era imperios necesar sa limpezesc lucrurile. 

- Cum pot sa-l gasesc? 

Mi-a indicat drumul, autobuzul, hotelurile, satul, popasurile, si tot ceea 
ce mai era util de stiut. Ashramul lui Babaji se numea Heracan si se afla sus 
in Himalaya, departe de orice tinut locuit. Ultimele indrumari au fost acestea: 

- Urmeaza raul, si dupa aproximativ 7 kilometri o sa-l intalnesti. insa 
multi pornesc si nu reusesc sa ajunga. Desi cunosc drumul, se ratacesc. 

- De ce, e dificil? 

- Nu, dar pur si simplu nu-i doreste gurul. isi iau calauze dintre localnici, 
si totusi se incurca din nou. Nu sunt capabili sa ajunga acolo. Pe altii, indata 
ce ajung, li alunga inapoi. Pe unii li tine o zi, pe altii o saptamana, pe altii luni 
de zile... In general, pe fiecare dupa valoarea sa... Trebuie sa fie pur eel care 
vrea sa mearga acolo, sa aiba o karma buna, mi-a mai spus. 

Intre timp se inserase bine. Vazandu-le pe prietenele mele plimbandu- 
se prin apropiere, le-am chemat si le-am facut cunostinta cu Pavis, apoi ne- 
am ridicat sa mergem la hotel, dupa ce ne-am dat o intalnire cu totii pentru 
ziua urmatoare. 

Pe drum le-am povestit tot ce auzisem, si interesul lor a crescut brusc, 
insa cand le-am spus ca voi merge sa-l intalnesc pe Babaji, H. s-a aratat 
ezitanta, chiar tematoare. 

In ziua urmatoare, N-a venit cu interesul starnit la maximum, in acelasi 
hotel cu noi (daca se poate numi „hotel" acea mizerabila incinta!), intalnise 
pe cineva care trecuse prin ashramul lui Babaji. Avea chiar o fotografie de-a 
sa, care s-a dovedit capabila sa o faca si pe N. dornica sa-l intalneasca. imi 
vorbea deja despre el cu uimire. 

Cand l-am cunoscut pe individul pe 'care 11 intalnise N., acesta m-a dus 
in camera sa, unde, in fata fotografiei lui Babaji, ardea o candela. I se inchina 
ca unui zeu in viata! M-am mirat. Era o haimana, un anarhist, un apusean 
crescut intr-o societate pseudo-crestina si... devenise deja religios? Ma 
Tntrebam ce se putuse intampla. Ce vazusera oare acesti oameni? Pavis voia 
sa se intoarca in Germania si sa intemeieze o comunitate in cinstea lui 
Babaji, iarcelalalt i se inchina! 

Mi-a adus o fotografie veche de-a sa, facuta cu ani de zile in urma. 
infatisa un tinerel firav, slabut, de 18-20 de ani, aflat in pozitia lotusului, cu 



un corp extraordinar de suplu si cu niste ochi stranii, nefiresc de uriasi. Avea 
o privire extrem de energica, o expresie neobisnuita, inspaimantatoare, as 
spune. intreaga atmosfera din jurul sau convingea ca este o persoana iesita 
oricum din comun. Fetele s-au intalnit din nou cu Pavis, care le-a mai povestit 
cate ceva. N. hotarase sa vina cu mine. H. avea sa ne insoteasca si ea, 
Tntrucat nu voia sa ramana singura. Ne intrebam cuprinsi de emotie: „Ce se 
va intampla oare in aceasta situatie? Vom merge si vom vedea!". 

Am stat la Benares in jur de o saptamana. Pe terasa hotelului se 
adunau hipiotii si mestecau hasis, care se vindea pretutindeni in India la un 
pret derizoriu. Pe terasele invecinate indienii munceau in familii Tntregi, 
confectionand diverse obiecte de artizanat pentru 30 de drahme pe zi. 

Am vizitat mormantul lui Buddha si am cumparat tot felul de suveniruri 
foarte ieftine. Kiki a noastra se cazase la eel mai bun hotel al orasului, care 
dispunea si de restaurant. Acolo ne-am lasat convinsi sa mancam. Era 
oarecum curat. Am fost atat de entuziasmati de mancaruri, meat incet-incet, 
manati si de un apetit remarcabil, am inceput sa mancam la toate 
restaurantele si sa cumparam dulciuri de pe drum. Am achizitionat haine 
indiene si ne-am schimbat vestimentatia si infatisarea. Am renuntat la tinuta 
apuseana. Acum ne integram mai bine printre ceilalti, nu mai eram precum 
musca in lapte. in plus, ne deplasam mult mai lejer. 

Cu Kiki am facut tovarasie zilnica. Ne-am despartit in doar doua zile, 
cand a ramas inchisa in camera ei. Luase opiu si iesea numai la toaleta ca sa 
vomite. Kiki facea comert. Cumpara margele, tesaturi si alte maruntisuri, si 
le vindea in Franta - procurandu-si astfel si banii pentru biletele urmatoarei 
calatorii. in acest rastimp fiul ei se afla in Africa, unde facea exact acelasi 
lucru. Aveau drept scop sa cumpere o proprietate in Brazilia, unde pamantul 
era ieftin. Foloseau zilnic narcotice, de la hasis pana la opiu, cocaina, L.S.D. 

Asemenea noua, era si ea pandita de mari pericole. Am traversat 
cateva situatii limita, pe care insa le-am putut depasi. Cand oamenii sunt 
atat de presati de nevoi si de saracie, cand drumurile sunt ticsite de multimi 
nesfarsite de oameni, cand politia este prezenta foarte rar si doar pe cateva 
artere mai importante, atunci crima devine un fenomen extrem de raspandit. 
Auzeam, de altfel, multe lucruri infricosatoare! Din fericire, n-am patit nimic 
grav. 

CALATORIA CATRE BABAJI -„ZEUL" INTRUPAT 

Nu este usor sa calatoreasca cineva prin India, in general, calatoria 
intr-o tara straina presupune dificultati legate de limba, probleme de 
comunicare, informatii gresite furnizate intentionat de catre unii localnici, fie 
din antipatie fata de turistii „bogati", fie pentru ca se straduiesc sa-i tina cat 
mai mult la hotelul din orasul lor, fie pentru un alt motiv oarecare. 

In India lucrurile erau inca si mai complicate. Aici autobuzele se umplu 
atat pe dinauntru cat si... pe deasupra! Pe acoperis se mananca, se fumeaza, 
se doarme, iar daca aceasta se intampla la „etaj", e lesne de imaginat ce 
inghesuiala cumplita domneste in interiorul autobuzului. 

Cu toate acestea, calatoria pe care am intreprins-o ca sa-l intalnesc pe 
Babaji in Himalaya s-a dovedit una foarte lesnicioasa. in ciuda dificultatilor 



intampinate de-a lungul celor 800 de kilometri, se gasea intotdeauna un om 
care sa ne faca viata „usoara". De obicei era cate un discipol de-al lui Babaji. 

Cand i-am spus prietenei noastre frantuzoaice, Kiki, ca urma sa ne 
remtoarcem la New Delhi, si-a manifestat dorinta de a veni si ea cu noi. Ne- 
am bucurat de pretioasa si agreabila ei companie. Afland ca mergem sa-l 
intalnim pe Babaji, a incercat sa ne avertizeze. Ne-a vorbit despre diferiti 
gurusi care exploateaza cautarile existentiale ale tinerilor. in general, 
atitudinea ei era nu doar circumspecta, ci chiar negativa fata de gurusi. 
Aceasta pozitie nu survenea ca rezultat al unor prejudecati, ci al expehentei 
pe care o acumulasera ea si alti prieteni apropiati de-ai ei. Ne-a povestit 
chiar si cateva patanii de-ale prietenilor sai. lata, pe scurt, una dintre ele: 

O prietena avea un guru care traia undeva in nordul Indiei, insa isi 
formase un grup de discipoli in Europa. Nu era vreun „mare guru", precum 
Rajneesh sau Maharadji, dar avea si el ucenici care li trimiteau scrisori si li 
cereau sfaturi legate de problemele cruciale ale vietii lor. Acesta le 
raspundea si medita pentru ei. Elevii aveau obligatia sa-i trimita regulat bani, 
fapt care li permitea sa nu munceasca si sa traiasca foarte confortabil. 
Aceasta tanara li devenise discipola, si in scurt timp... amanta, pentru cateva 
luni. La capatul acestei perioade, in care a intretinut si relatii sexuale cu el, 
tanara s-a dezmeticit, a sesizat escrocheria, batjocura si exploatarea careia li 
era supusa, si l-a parasit pe individ. S-a straduit apoi sa-i fereasca de 
asemenea capcane pe alti tineri care veneau din Apus sub imboldul unor 
sincere cautari, relatandu-le experienta ei. 

imi inchipui ca tanara respectiva va fi auzit deseori raspunsul pe care si 
noi obisnuiam sa-l dam pe atunci: „Da, exista si astfel de impostori, insa 
gurul nostru nu apartine unei asemenea categorii". De altfel, exista in noi un 
orgoliu camuflat, care se manifesta prin convingerea ca noi nu suntem naivi 
si nu ne putem insela. Ne socoteam capabili sa recunoastem cu usurinta un 
pseudo-guru, li consideram pe cei pacaliti niste simpli ignoranti, lipsiti de 
inteligenta. 

Fetele au incercat de doua ori sa cumpere bilete pentru tren si n-au 
reusit! Aceasta ni se intampla pentru prima data. Cu trenurile nu mai 
avusesem probleme niciodata in trecut. 

A treia oara am mers cu totii impreuna. Nu retin cu exactitate care era 
problema, insa imi amintesc ca asteptam in fata ghiseului, ca functionarul nu 
avea dispozitie sa ne ajute, ca in spatele nostru se formase o coada care ne 
presa, iar noi nu puteam lua biletele. Am iesit din rand si asteptam, 
dezamagiti si enervati. Ramaseseram fara replica! S-a apropiat atunci un 
indian care vorbea bine engleza si ne-a indicat in detaliu ce trebuia sa facem. 

Un sfert de ora mai tarziu, aveam biletele in mana! in discutia de 
multumire care a urmat, acel om ne-a dezvaluit ca si el era discipol al lui 
Babaji, si chiar ne-a dat informatii mai concrete despre autobuzul pe care 
aveam sa-l luam din New Delhi. 

Astfel s-a rezolvat o problema care aparuse acolo unde nu o asteptam, 
solutionandu-se la fel de neprevazut precum se si ivise. 



Am demarat calatoria neintrerupta catre New Delhi. Seara, in somn, ti 
auzeam pe vanzatorii de ceai strigand cu putere in fiecare statie: „Ceai... 
Ceaai... Ceaaai...". Ma aflam intr-o stare de agitatie si de hipersensibilitate 
nervoasa. 

„Sa fie oare chiar Babaji?". Nu excludeam deloc aceasta posibilitate. 
Minunile pe care le vazusem in Sfantul Munte prin batranul Paisie, dar si 
diversele fenomene inexplicabile care mi se intamplasera la Mind Control, 
precum si cele de la cursurile de yoga sau de hipnotiza, instituisera inlauntrul 
meu certitudinea existentei lumii spirituale. Nu ma indoiam catusi de putin in 
aceasta privinta. Totusi, prezenta unui zeu intrupat, asa cum pretindeau 
adeptii lui Babaji, nu era un lucru tocmai usor de acceptat! Pe de o parte, 
parintele Paisie spunea ca in cosmos exista doua puteri, Dumnezeu si 
Diavolul; depinde cu cine lucreaza fiecare. Pe de alta parte, conceptia 
hinduismului postula ca toate puterile au aceeasi sorginte, numai forma 
difera, sursa fiind unica si comuna. Si, bineinteles, hinduismul si in special 
yoga ar fi expresia cea mai adecvata, cea mai pura a adevarului. Cum 
ramanea atunci cu Hristos? 

Monahii yoghini imi raspundeau ca era un mare guru, iar ultimul sau 
ashram s-a aflat in Himalaya, unde si murise, dupa evenimentele din 
Palestina. Alti yoghini II asezau mai sus: Hristos arfi fost una dintre cele noua 
incarnari ale lui Dumnezeu, precum Krishna ori Babaji. 

Apoi, imi aminteam cuvantul pe care mi-l spusese un egumen in 
Sfantul Munte, cu luni de zile inainte de a pleca spre India. Pe atunci nici nu 
planuisem inca sa merg in India. A venit in trapeza, unde luam masa singur, 
si am schimbat cateva cuvinte. La un moment dat, fara nici o legatura cu 
contextul discutiei, mi-a zis ca din senin: „Uite, noi iti spunem ca suntem cu 
Hristos, si cu El vrem sa te unim. Ceilalti cu cine sunt, cu cine vor sa te 
uneasca?". De ce sa-mi fi adresat asa, fara nici o legatura cu restul 
convorbirii, aceste cuvinte? Fusese oare luminat de Dumnezeu? 

Vorbele acelea imi produsesera o impresie puternica si ramasesera 
Tnmagazinate undeva in memorie. Acum, sosise clipa ca ele sa iasa din nou 
la suprafata. Cu adevarat, ce este acest Babaji? Mag? Yoghin? Dumnezeu? 
Avatar? Ce inseamna „mag"? Ce este magul? Prin ce difera el de sfant? 
Minuni face unul, minuni face si celalalt. Cine spune adevarul? De partea cui 
sta dreptatea? Tuturor acestor intrebari trebuia sa le dau un raspuns. De 
altfel, pentru aceasta venisem in India, sa vad lucrurile de aproape si sa iau o 
hotarare. Ma dusesem in Sfantul Munte, iar acum ajungeam in India, tocmai 
pentru a avea acea perspective completa care sa-mi permita sa-mi clarific 
toate nedumeririle in cunostinta de cauza, prin experienta nemijlocita. Voiam 
sa dau fiecarei variante a acestei alternative sanse egale. 

La Delhi am ramas intr-un bungalow langa autogara centrala. Pe 
dinafara arata destul de prezentabil. Era scump, 15 rupii, in vreme ce la 
hotel dadeam 5-6. Ne-am hotarat sa ramanem aici, pana vom porni spre 
Haltvani, un orasel la poalele Himalayei. 

Cand am mers sa cerem cuverturi pentru saltelele mizerabile, 
proprietarul ne-a spus ca vrea 5 rupii pentru una „extra"! Am cedat pana la 
urma santajului. Cand le-a adus, ne-a fost scarba sa le si apucam: erau pline 
de murdarie cleioasa. Ne-am resemnat la gandul ca le vom pune deasupra 



sacilor de dormit. La hoteluri utilizam totdeauna sacii de dormit, datorita 
mizeriei. intindeam sacii pe paturi, si asa ne culcam. Era aproape ca in 
desert: ziua foarte cald, iar noaptea frig. 

La putin timp dupa ce am stins lumina, am auzit-o pe H. zbierand si am 
simtit ceva ca o pisica pasind peste picioarele mele. intre timp cineva a 
reaprins lumina. in camera intrasera cinci-sase sobolani uriasi, cat pisicile, si 
se plimbau peste paturile noastre. Mai mult, nu se speriau deloc; aruncai cu 
ghetele dupa ei, si te priveau indiferenti. in acea noapte am „dormit" cu un 
ochi deschis, incremenit de frica. Puteau sa ne manance vreo ureche sau 
vreun nas. A fost o experienta dezgustatoare! 

In dimineata urmatoare, ne-am dus la autogara centrala. Pretutindeni 
in India intalnesti multimi interminabile de oameni, dar acolo domneau o 
inghesuiala si o forfota de nedescris. Existau multe ghisee, multe peroane, 
iar autobuzele erau inscriptionate numai in hindu (o forma de sanscrita, 
asemanatoare chinezei). Nici vorba de inscriptii in limba engleza. Am 
incercat fara succes sa gasim un birou de informatii. in cele din urma, am 
reusit sa localizam peronul. Dar cum puteam recunoaste autobuzul? 
Autobuzele se succedau intr-un ritm ametitor, unele ajungand cu intarziere, 
unele mai devreme, iar altele chiar fara nici un fel de inscriptie. Si asta era 
departe de a fi totul... indata ce se indrepta vreun autobuz spre peron, cat 
inca se afla in miscare, un buluc de indieni navalea in jurul lui, catarandu-se 
pe geamuri si pe usi si aruncand inauntru boccele cu lucruri. Cand autobuzul 
se oprea, era deja arhiplin... Nu numai inauntru, ci si pe acoperis! Iar eu 
stateam cu bagajul si ma intrebam daca nu cumva acela era autobuzul pe 
care trebuia sa-l luam, in timp ce prietenele mele cautau si ele, intreband in 
stanga si in dreapta. Ni se spusese ca sunt doua-trei autobuze pe zi, astfel 
meat venisem de dimineata tocmai ca sa reusim sa plecam. 

In aceste conditii, insa... ne-am impotmolit. Mi se parea imposibil sa 
patrundem in interiorul autobuzului, de unde se procura si biletul. Dar in 
vreme ce ma gandeam la toate acestea, s-a apropiat de mine un indian si 
mi-a oferit solutia pe tava: ne va lua el cu un taxi pana la o anumita statie 
intermediary, si de acolo, dupa ce intre timp vor fi coborat multi dintre 
pasageri, vom putea continua drumul cu autobuzul. Le-am strigat pe 
prietenele mele. Am intrat sase persoane in taxi si am plecat. 

Pe drum, am aflat in timpul discutiei ca si acest indian 11 intalnise pe 
Babaji. Era discipol de-al sau! 

Intr-adevar, am prins undeva pe traseu ultimul autobuz din acea zi 
catre Haltvani. Era inceputul dupa-amiezii. Am intrat in autobuz, am gasit 
chiar locuri libere, si ne-am desfatat de privelistea Indiei. Langa mine sedea 
un ins de buna conditie sociala. Sub aspectul religiei, era sikh. Un om serios 
si cultivat. Am inceput o discutie din care am aflat multe lucruri despre viata 
sociala a indienilor. Pe parcursul drumului, care a durat multe ore, a fumat de 
doua-trei ori hasis fara ca cineva sa se mire sau sa se arate deranjat. Trecand 
timpul, l-am intrebat la ce ora crede ca vom ajunge la destinatie. „in jur de 
ora 3 noaptea", mi-a spus. Am ramas uimit: inca o data informatiile noastre 
se dovedeau gresite. 

Aveam asadar o problema. Ce vom face intr-un oras necunoscut, printr- 
o multime de vagabonzi, cu toate institutiile si magazinele inchise, cu politie 



practic inexistenta, in vreme ce noi constituiam pentru talhari... o adevarata 
delicatesa. Trebuia sa nu atragem in nici un fel atentia, sa trecem cu totul 
neobservati. De obicei, insa, autogarile sunt filate. Asadar, situatia era 
dificila! Efectuasem cateva plimbari nocturne prin New Delhi si aveam o 
imagine despre viata de noapte in India, in plus, mai erau si cele doua fete 
Tmpreuna cu mine... Ma cuprinsese o foarte accentuata ingrijorare. 

In cele din urma, ne-am dovedit iarasi norocosi. Cand am ajuns, in 
autogara se afla foarte putina lume, iar noi nu cunosteam nimic altceva in 
afara de numele unui hotel; 11 spuneam riscarilor cu biciclete, dar nici unul nu 
parea ca l-ar cunoaste. in final, i-am spus unuia dintre ei numele Babaji si mi- 
a confirmat ca intelege. Ne-a transportat pe niste ulite intunecate si ne-a 
lasat in fata unei case, zicand: „Babaji". 

A iesit un tanar politicos, pe jumatate adormit. Ne-a cerut un pret 
piperat, am acceptat si... ne-am culcat. 

Dimineata am avut ocazia sa discutam din nou cu tanarul, caruia 
prietenele mele i se plangeau din cauza pretului. Era si acesta discipol al lui 
Babaji. Chiar gurul 11 insarcinase cu aceasta indeletnicire, de a le oferi 
gazduire vizitatorilor care veneau cu intentia sa-l intalneasca. „De multe ori", 
mi-a spus, „simt prezenta gurului. Ne viziteaza aici. Exista un miros 
caracteristic atunci cand vine aici." 

Tot de la el am aflat ca gurul aparuse de nicaieri in regiune, ca un tanar 
in jur de 20 de ani; nimeni nu stia de unde venise, nimeni nu-l mai vazuse 
inainte. II descoperisera niste ciobani. De 40 de zile si nopti medita. Cand a 
deschis ochii, o intreaga multime se adunase deja in jurul sau. L-au intrebat 
cine este, iar el a raspuns: „Babaji". Au ras cu totii, fara sa-l creada. S-a 
retras in munti, in vechiul templu, si peste putin timp au inceput sa vina 
yoghini din diferite zone, gurusi de prestigiu care l-au recunoscut dupa 
cateva semne pe care le avea la picioare ca fiind incarnarea lui Babaji, si i s- 
au inchinat. 

Apoi au inceput sa se stranga primii discipoli, iar astazi se impusese in 
toata regiunea, primind multi straini care veneau sa-l vada. Mai tarziu am 
stat de vorba si cu tatal tanarului, care era un fanatic sustinator al principiilor 
hinduismului. 

Mi-a atras atentia faptul ca aveau atarnata intr-un loc foarte expus 
privirilor o icoana reprezentand Bunavestire a Maicii Domnului. Era in stil 
renascentist si 11 infatisa pe inger oferind crinul Maicii Domnului. 

Parea straniu! Sa fi fost vorba de o simpla politete fata de vizitatorii 
apuseni? Nu cumva incercau sa insinueze ca, asa precum s-a intrupat 
Hristos, tot astfel si Babaji este Dumnezeu incarnat? in spatele gestului de a 
expune aceasta icoana am recunoscut din nou conceptia potrivit careia toti 
suntem una. Babaji, Hristos, sunt de fapt acelasi lucru! Eu insa nu eram 
convins in privinta aceasta. Cautam cu asiduitate... 

Oraselul avea o populatie numeroasa. Pentru nivelul Indiei, care este 
suprapopulata, el putea fi insa considerat mai degraba un sat. Un sat aflat 
sus, pe Himalaya. De la el mai departe nu existau mijloace de comunicatie. 
Trebuia sa gasim un mijloc oarecare de locomotie pentru a ajunge cu inca 10 



kilometri mai sus, in munte. Acolo drumul se oprea, si ar fi trebuit sa mergern 
pe jos, pe carare, pana la templul vechi, alti 7 kilometri de-a lungul albiei 
unui rau. 

Am iesit asadar in cautarea unui taxi. Toti cereau preturi exagerat de 
mari! Atunci s-a apropiat de mine un domn la vreo 50 de ani: 

- Mergi la Babaji? a intrebat. 

- Da, i-am raspuns. 

- Vrei sa mergern impreuna? a intrebat din nou. 

- O.K., am raspuns, bucuros de acest neasteptat ajutor. 

Am inceput sa cautam impreuna un mijloc de transport, autoturism sau 
orice altceva. De fapt, el vorbea si eu li tineam companie. Era un om foarte 
bun. Am inteles repede ca eu constituiam o problema. Prezenta mea ridica 
pretul. I-am spus: „N-are importanta, eu si prietenele mele vom plati mai 
mult". N-a acceptat insa o asemenea propunere. 

In cele din urma s-a gasit o camioneta, in interiorul careia ne-am 
inghesuit vreo 10 persoane, si astfel am inceput sa urcam drumul ingust de 
munte. 

Datorita acestui om am gasit camioneta; si el ne-a ajutat tot de dragul 
gurului. 

In felul acesta a fost depasit si ultimul obstacol. Pe toata durata 
calatoriei, ori de cate ori am intalnit vreo problema pe care n-o puteam 
rezolva si care punea serios in pericol insasi continuarea calatoriei, s-a gasit 
mereu cate un discipol al gurului care sa ne ajute cu succes. Acest lucru ne 
impresionase cu adevarat si ne crease o atractie pozitiva fata de Babaji; se 
nastea deja un sambure de entuziasm si de credinta in capacitatile 
„neobisnuite" ale acestui guru. 

HIMALAYA: IN ASHRAMUL „DASCALULUI DASCALILOR" 

Himalaya, eel putin pe versantul urcusului nostru, avea un aspect 
ciudat: foarte multe varfuri mici de dealuri, cu bruste inclinari abrupte, 
alcatuiau impreuna un mare varf. Era ca si cand cineva ar fi luat vreo suta de 
dealuri si ar fi incropit cu ele un munte inalt. 

Printre aceste dealuri presarate cu copaci inalti si rari exista o vale 
formata de aluviunile unui afluent cu o albie foarte larga. Toata aceasta vale 
era inverzita, intesata cu flori frumoase si strabatuta de apele cristaline si 
partial inghetate ale raului. Locul era minunat. 

M-am pomenit asadar impreuna cu prietenele mele pasind pe aceasta 
vale, in compania unor indieni in majoritate necunoscuti. Eram vreo zece 
persoane. Ne-a impresionat frumusetea peisajului, insa mai era ceva care ne 
emotiona in chip neobisnuit. Exista atata intensitate in atmosfera, meat 
simteam intreaga regiune cutremurandu-se. putere indescriptibila, o 
energie extraordinara pe care locul parca nu o suporta; si muntii, in stradania 



lor de a nu se dizolva, pareau ca tremura. Ai fi zis ca te afli in pragul unui 
seism. Aceasta era perceptia mea. Una dintre prietene, cu toate ca-i placeau 
foarte mult peisajele, nu se arata ca de obicei preocupata de fascinanta 
frumusete a locului, nici nu facea traditionalele comentarii entuziaste asupra 
peisajului, ci se predase unei taceri stranii. Mi-am dat repede seama ca-i era 
o teama... vecina cu moartea. 

Starea mea launtrica era una de precautie uimita fata de ceea ce se 
intampla. Ceilalti nu prezentau semne exterioare ca ar fi incercat aceeasi 
senzatie ca si noi. Insa prietena aceasta se tot intorcea mirata si imi spunea: 
„0, dar ce-i aici?!". Era uluita nu de frumusete, ci de acest ciudat simtamant, 
aceasta intensitate strivitoare din atmosfera. Ne impartaseam unul altuia 
stupefactia si curiozitatea. 

Dupa 5 kilometri de mers, la o curba, am zarit in departare ashramul 
Heracan. Era pe varful unui deal, unde se gaseau un vechi templu hindus, 
cateva cladiri vechi si niste constructii recente. Pe coasta abrupta existau 
aproximativ doua sute de trepte de piatra. Raul curgea la poalele dealului. 
Acolo, pe albia raului, se aflau europeni, „occidentali", care lucrau. Adunau 
pietre rotunde de rau si fabricau niste borduri de piatra. M-am mirat, caci 
treaba pe care o faceau nu parea sa aiba vreun sens. 

Langa vale erau zidite o piramida de 5 metri inaltime, un locas unde 
ardea continuu focul, si alte simboluri din piatra. Tot ceea ce citisem in 
diversele carti de ocultism si de magie alba si, in general, toate informatiile 
pe care le acumulasem din acest domeniu vast, toate cate le auzisem... aici 
erau realitate! Am putut recunoaste diferite simboluri magice si felurite 
obiecte al caror uz 11 cunosteam din auzite. Ma strabatea un sentiment 
ciudat. inca de mic copil aveam o inclinatie catre aceste lucruri. La 13 ani, 
gasisem in biblioteca tatalui meu o carte cu paginile netaiate, pe care citind- 
o, am ramas foarte impresionat. Cuprindea si descrierile unor exercitii de 
yoga, pe care le-am practicat frecvent in acea perioada. Manifestam o 
atractie inca neconstientizata catre insingurare, catre ascetism, si socoteam 
ca mi-arfi potrivit sa devin yoghin. imi amintesc ca pe vremea gimnaziului le 
spuneam prietenilor mei: „Stiti ce vreau eu? O camaruta in padure, un blid 
de mancare si timp liber sa ma ocup de mine insumi". Ei bine, iata ca acum 
toate acestea asteptau la picioarele mele. Lucrurile care imi captasera 
dintotdeauna interesul, care ma preocupasera zi de zi si pe care le 
considerasem a fi singurele cu adevarat importante in viata, se aflau 
deodata chiar in fata mea, nu intr-un mod fragmentar sau limitat, ci integral 
si chiar cu supramasura. Ajunsesem la sursa, gasisem esenta! Nu carti cu 
caracter descriptiv, ci fapta. Nu teorii, ci traire! 

Toate cartile care circula in Occident, pornind de la Karl Jung, 
intemeietorul psihiatriei si autorul teoriei subconstientului, continuand apoi 
cu ideile pe care le-a exprimat Herman Hesse, scrierile diversilor yoghini, 
precum Vivekananda si altii mai noi, Yi Jing si textele confucianiste, teoriile 
diferitilor „oameni de stiinta", precum cea a lui Lyall Watson despre 
„supranatural", cartea lui Fritjof Capra „Tao-fizica", Aldoux Huxley cu „Portile 
perceptiei" - „Biblia" hipiotilor anilor '60, textele de magie alba ale lui 
Omraam Aivanhov, bizarele lucrari ale lui Gurdjieff sau ale vrajitoarei Alice 
Bailey, cartile Helenei Blavatsky, intemeietoarea Societatii Teozofice, toate 
aceste opere de aici isi trageau seva. Toti erau influentati de India. India este 
un centru care emite o anumita frecventa, un anumit sistem de conceptii, iar 



centrul Indiei este „ashramul". Dintre toate ashramurile pe care le vazusem 
si de care auzisem, acesta de aici parea diferit. Concentrat, integral! De 
altfel, Babaji era „gurul gurusilor", dascalul dascalilor. 11 recunosteau ca atare 
si alti yoghini pe care aveam sa-i intreb mai tarziu, si care isi marturisisera 
chiar dorinta de a fi primiti candva in ashramul sau. 

Afirm cu absoluta certitudine ca daca n-as fi plecat mai intai in Sfantul 
Munte si daca n-as fi avut acele coplesitoare experiente datorate batranului 
Paisie, as fi ramas definitiv in ashramul lui Babaji si i-as fi devenit discipol. 

Insa acum exista in sufletul meu o oarecare indoiala. Auzisem deja un 
punct de vedere diferit. Un punct de vedere care avea autoritate si putere 
duhovniceasca, insotit fiind de un mare numar de minuni si de experiente 
spirituale distincte de toate cele pe care le traversasem pana atunci prin 
yoga si prin cele asemanatoare ei. Acest punct de vedere era exprimat de 
parintele Paisie, de intreg Sfantul Munte, de intreaga Biserica Ortodoxa a lui 
Hristos de pe tot cuprinsul pamantului. 

Nu-I puteam subaprecia pe batran socotindu-l exponentul unui mod de 
religiozitate inferior, asa cum incercau sa prezinte crestinismul toate 
cercurile influentate de conceptii orientale, caci niciodata in viata mea nu 
intalnisem pe cineva care sa se asemene parintelui Paisie, indiferent cu ce 
alt etalon l-as fi comparat. 

Trairile la care am putut accede prin rugaciunea lui erau cu mult mai 
patrunzatoare, mai intense, mai adanci, mai curate decat orice altceva 
experimentasem cu ceilalti diversi gurusi. Si cunoscusem destui. insa nu-i 
puteam ignora nici pe ei. Ba, mai mult chiar, eram inclinat sa ma alatur lor. 
Am hotarat asadar sa caut moduri de expresie mai apropiate de original. Sa 
vin in India, sa traiesc lucrurile efectiv. Mai mult, pentru a fi cu totul impartial 
si neinfluentabil, inainte de a veni mi-am scos cruciulita pe care mi-o daruise 
batranul si i-am dat-o unei bune prietene de-a mea care crezuse de curand in 
Hristos. A fost un gest simbolic, ca si cand as fi spus: „Acum sa auzim, sa 
traim, sa ne deschidem glasurilor mamei India". 

Ne apropiaseram de poalele dealului unde se afla ashramul si ne mai 
despartea de trepte doar raul, cand multimea ce cara pietrele a inceput sa 
se agite. S-au intors cu totii catre varful dealului, izbucnind in strigate 
puternice: „Bole baba ke tzei!", care insemna, precum am aflat mai tarziu, 
„Sfinte parinte, biruitorule!", strigat de slava si de cinstire. Atunci l-am vazut 
pentru prima oara pe Babaji. A stat putin pe varful dealului. Avea in jur de 30 
de ani, par negru si lung pana la umeri, cantarea cam 140 kg si era malt de 
aproximativ 1, 70 m. Nu pastra nici o asemanare cu baiatul slabut pe care 11 
vazusem in vechea fotografie. Intre timp castigase foarte multe kilograme. 
Era imbracat in stofe scumpe si purta ghete moi de piele aduse din Occident. 

Cobora treptele in graba, cu pasi mari si vioi, primind cu satisfactie si 
naturalete ovatiile multimii. Ca si cand ar fi marturisit: „Da, sunt exact ceea 
ce spuneti! Da, sunt biruitor! Da, sunt sfant!". Doar nu putea ascunde faptul 
ca era stapanul absolut... Nu numai ca-l ascultau neconditionat in orice, dar il 
si venerau. 

Atunci mi s-a intamplat ceva ciudat, o experienta ce-mi amintea de 
sedintele in care eram hipnotizat. Brusc, in timp ce-l priveam coborand 



treptele, mi-am pierdut pentru cateva minute constiinta. Era ca si cum 
propria mea minte ar fi fost pur si simplu azvarlita departe de mine. Pentru 
un oarecare interval de timp, imi pierdusem simtirea sinelui. Nu mai aveam 
constiinta trupului meu, nici a facultatii mele rationale. Parea ca nici n-as fi 
existat. Un mare gol domnea in memoria mea. In acel scurt rastimp eram 
efectiv inapt sa-mi dau seama ce mi se intampla, in ce stare ma aflu, daca 
macar mai exist. Primul gand pe care l-am avut dupa ce mi-am redobandit 
constiinta de sine a fost: „Ce ai, de tot zambesti ca un cretin?", realizand ca 
un zambet larg mi se intiparise pe fata. 

M-am simtit... siluit. Ca si cand cineva m-ar fi constrans sa zambesc, 
fara ca eu sa am o asemenea dispozitie. Simteam ca zambetul larg de pe 
chipul meu era fortat, venea in contradictie cu sentimentele mele. Eram 
stanjenit de acest eveniment, dar pe de alta parte mi se starnise 
curiozitatea. 

Intre timp Babaji coborase dealul, in nesfarsite ovatii, impartind 
porunci si binecuvantari, si se apropiase de vizitatori. Ceilalti i se inchinasera 
deja, si primisera consimtamantul sau de a ramane in ashram. Ramasesem 
eu si cele doua prietene ale mele, insa nu schitam nici o miscare. 
incremenisem de uimire. Nu stiam ce sa fac. Babaji se apropiase la cinci 
metri de mine, si ma simteam cuprins de un tremur. Nadusisem de neliniste. 
Eram acum uluit de fizionomia sa cu totul neomeneasca. Daca cineva mi-arfi 
spus ca ceea ce aveam in fata mea era o iluzie sau un extraterestru, mi-ar fi 
parut mai credibil si m-arfi uimit mai putin. 

Intreaga sa prezenta parea un eveniment supranatural. Privirea lui 
avea o asemenea intensitate, o asemenea putere, o asemenea energie, meat 
eram mai degraba terifiat. Daca mi s-ar fi spus ca o entitate supranaturala 
locuieste in acel trup, as fi subscris fara rezerve. Ma stapanea un amestec de 
spaima, incordare si confuzie. 

Atunci, unul din cei patru-cinci yoghini care 11 inconjurau imbracati in 
vesminte negre si tinand cate o lance cu un trident in varf (simbol al zeului 
Shiva), s-a apropiat de mine, m-a privit drept in ochi si, dilatandu-si pupilele 
la maximum, mi-a spus pe un ton aspru si poruncitor: „Scoate-ti incaltarile si 
inchina-te lui!". Cunosteam aceste siretlicuri de duzina, asa meat, cu toata 
frica mea, l-am ignorat cu desavarsire. M-am apropiat de Babaji, insa nu la 
mai putin de trei metri... Mi se parea ca exista un teribil camp energetic 
imprejurul lui. „Namaste!"... i-am soptit, adresandu-i politicosul salut zilnic al 
indienilor. Mi-a aratat drumul catre ashram. Asadar ne primise. Puteam 
ramane. 

M-am indepartat usurat si am simtit imediat diminuandu-se acea 
tensiune pe care o percepeam in apropierea lui. 

Ma coplesise uimirea. Acest Babaji cu siguranta ca nu era om. Ce 
putere colosala! Era Dumnezeu sau demon? Mag sau sfant? Om sau 
extraterestru? Aceste intrebari constituiau o uriasa problema de constiinta 
pentru mine. 

Era dupa amiaza, si am inceput sa urc treptele abrupte catre varful 
unde se afla ashramul. M-a depasit in fuga un occidental gol-golut, de vreo 
30 de ani, care tremura de frig intrucat tocmai iesise din apele inghetate ale 



raului. Citisem despre prelungitele bai red pe care le fac yoghinii, unite cu 
anumite asane, pentru a stimula o serie de glande hormonale astfel meat sa 
se modifice biochimia organismului. De altfel, tot ceea ce vedeam in jur 
venea sa-mi confirme cunostintele pe care le dobandisem din carti; erau 
lucruri pe care de ani de zile ravneam sa le pun in practica. Domeniul magiei 
si universul yoga aveau pentru mine atunci un sens pozitiv. 

Pe de alta parte, batranul Paisie, Sfantul Munte, experientele mele 
crestine strigau contrariul. Ma avertizau asupra Diavolului care se transforma 
chiar si in inger de lumina pentru a insela. Ma clatinam in indoiala, nestiind 
ce sa cred. Era si motivul pentru care venisem in India. Ca sa inteleg. 

In vreme ce urcam scarile in acea stare de mirare si de nedumerire, am 
simtit apropiindu-se in chip nevazut o fiinta care mi-a adus alinare, linistire si 
sprijin, iar in acelasi timp am auzit foarte limpede in mintea mea un glas 
zicand: Sa nu te inchini la idoli si nici sa le slujesti lor. Eu sunt Domnul 
Dumnezeul tau si sa nu ai alti dumnezei afara de Mine. 

Prima porunca pe care o daduse Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai 
(les. 20, 2-3)! 

In clipa aceea m-a cuprins o asemenea pace si am inteles atat de 
adanc sensul poruncii meat am fost absorbit cu totul de continutul ei, fara sa 
ma mai minunez de modul neobisnuit prin care imi fusese adresata. Astazi 
cred ca a fost vorba de un inger. 

In vreme ce glasul inca rasuna in mintea mea, treptele s-au sfarsit si 
m-am trezit drept in fata unui mic templu hindus, situat in aer liber. Erau 
expuse acolo diferitele zeitati ale panteonului hindus. Unul dintre zei avea 
trup omenesc si cap de elefant, altul se infatisa ca o maimuta cu anumite 
trasaturi omenesti, altul avea sase maini si patru picioare... Un intreg sir de 
astfel de statui erau venerate de catre locuitorii ashramului. M-am intrebat: 
„Daca nici acestia nu sunt idoli, atunci ce sunt?". Faptul constituia pentru 
mine o adevarata revelatie: oamenii acestia erau idolatri in toata puterea 
cuvantului! intocmai precum vechii elini, precum popoarele dinainte de 
Hristos. Am inteles totodata si un lucru pe care mai tarziu aveam sa-l 
nesocotesc in mai multe randuri. Anume ca ortodoxia dadea dovada de 
verticalitate, propovaduind fara echivoc ca nu avem absolut nici o legatura 
de ordin duhovnicesc cu toti acesti inchinatori la idoli. De cealalta parte, 
insa, hindusii se straduiau sa prezinte lucrurile intr-un mod care sugera ca 
toti am fi una si ca exista doar anumiti fanatici ingusti la minte care nu vor sa 
recunoasca acest lucru. imi devenise acum evident ca aceasta afirmatie a lor 
distorsiona realitatea. NU-ul hotarat al crestinilor venea nu din partea 
vreunui oarecare preot sau calugar lipsit de minte, ci fusese pecetluit de 
catre insusi Dumnezeu prin poruncile pe care le-a dat prorocului Moise. La o 
simpla lectura a Bibliei se poate constata ca poruncile fundamental ale 
Vechiului Testament erau orientate impotriva politeismului si idolatriei. De 
altfel, versetele deja amintite sunt ele insele cum nu se poate mai elocvente: 
Eu sunt Domnul Dumnezeul tau (les. 20, 2) si Sa nu ai alti dumnezei afara de 
Mine (les. 20, 3). De ce ascundeau hindusii acest adevar? De ce mistificau 
invatatura de credinta a adversarilor lor? De ce staruiau in a prezenta 
lucrurile denaturat? Despre ce pretinsa identitate vorbeau ei, cata vreme 
existau atat de mari diferente? Ce legatura aveau cu Dumnezeul Vechiului si 
Noului Testament personaje ca Hanuman, cu infatisarea sa de maimuta, sau 



Ganesha eel cu cap de elefant? Toti acestia trimiteau mai curand cu gandul 
catre vechiul panteon, catre Zeus si celelalte cohorte de zei si semizei. Nici o 
legatura cu Unicul Dumnezeu, Facatorul cerului si al pamantului. 

Asadar, pentru a intra cineva in ashram trebuia sa treaca obligatoriu 
prin acest mic templu in aer liber. Nu exista alt drum. M-au oprit si mi-au 
spus sa-mi scot incaltarile si sa strabat descult perimetrul templului, caci 
locul era sfant. inaintand inauntrul templului, mi-a atras atentia o statuie 
neagra si stralucitoare, care intruchipa in portelan un tanar solid, in pozitia 
lotusului. Mai tarziu am aflat ca statuia 11 infatisa pe Babaji si fusese realizata 
de catre discipolii sai din Italia. Era venerata in rand cu celelalte statui din 
templu. 

Oamenii din ashram credeau ca Babaji este zeu, ba chiar Zeul Suprem 
incarnat, drept pentru care i se inchinau in fiecare dimineata si seara. In timp 
ce el sedea lejer la o tribuna, se perindau unul cate unul prin fata lui si i se 
inchinau pana la pamant, aducandu-i totodata si felurite ofrande. parte din 
aceste daruri erau apoi impartite de catre Babaji, insotite de 
„binecuvantarea" lui. Toata aceasta ceremonie dura mai bine de doua ore. 

In diverse locuri ale ashramului era atarnata la vedere fotografia 
picioarelor sale, pe care exista pretentia ca se puteau observa semnele dupa 
care l-au recunoscut ceilalti yoghini, ceilalti gurusi, ca dascal al dascalilor, ca 
un avatar, ca incarnarea lui Babaji. Tot ceea ce vedeam eu era insa doar o 
pereche de picioare grasune, si ma intrebam cate persoane detineau de fapt 
date concrete despre semnele pe care ar fi trebuit sa le recunoasca. Nu eram 
deloc convins ca semnele respective existau neaparat in realitate, ca toata 
istoria aceasta nu era un simplu element de recuzita, menit sa intretina 
credulitatea si entuziasmul. 

La fel de abundent era expus prin incaperi si un desen ce reprezenta 
niste flacari care formau impreuna o inima, cu nuante de rosu aprins si 
portocaliu. Din cate mi-am dat seama, era emblema gurului. 

Instalarea in ashram a insemnat despartirea de prietenele mele. Urma 
sa locuim in corpuri separate. Am remarcat foarte repede ca occidentalii 
alcatuiau eel putin jumatate, daca nu chiar mai mult, din componenta 
ashramului. Exista asadar un oarecare numitor comun. 

S-a impartit mancarea, pe care am servit-o impartiti pe grupuri, iar 
apoi am inceput sa ne adunam intr-o constructie veche cu aspect de hala: 
avea acoperisul sprijinit pe coloane groase si era deschisa pe trei laturi. 

Am fost printre primii care au intrat in acest edificiu. M-au atras 
sunetele a doua mici tobe la care cineva canta kirtan, imnuri religioase 
hinduse. in scurt timp ne-am adunat cu totii si am umplut intreg spatiul, 
stand in picioare unul langa altul. A venit si Babaji cu grupul sau, care parea 
sa fie format intotdeauna din aceiasi cinci-sase yoghini: un fel de nucleu al 
celor mai apropiati discipoli ai sai. M-a frapat faptul ca toti erau occidentali, 
albi. 

S-a asezat la tribuna, iar multimile au inceput sa treaca prin fata lui, sa 
i se inchine si sa-i aduca ofrande. Era atat de iesit din comun meat nu-mi 
puteam lua ochii de la el. Ma cotropisera iarasi aceleasi sentimente ca si 



prima data, numai ca acum ma aflam la 15 metri distanta de el. II priveam 
incercand sa inteleg ce era el in realitate, sa-mi conturez o parere clara 
despre aceasta faptura neobisnuita. Sorbeam fiecare amanunt din miscarile 
lui si fiecare cuvant pe care 11 rostea. Am recunoscut multe din elementele 
despre care citisem in cartile de magie ca fiind utilizate consecvent de catre 
el. De altfel, chiar in spatele lui era atarnat de perete un covor care infatisa 
un munte cu trei creste si un soare de o forma aparte. Mi-am amintit imediat 
ca intalnisem aceasta reprezentare intr-o carte greceasca de ocultism. Era 
simbolul magiei inalte. 

Adorarea pe care i-o aducea fiecare imbraca si forme particulare. 
Oricum, toti erau complet absorbiti de persoana sa. Cei din proximitatea lui 
s-au apropiat in trei randuri de mine indemnandu-ma sa merg si eu sa ma 
inchin. N-am facut-o. Ma straduiam doar sa-l privesc drept in ochi. 

La un moment dat privirile noastre s-au incrucisat. Babaji nu ma privea 
pe mine in mod special. Scrutand insistent sala, ochii sai i-au intalnit pur si 
simplu pe ai mei pentru o clipa. Ei bine, in acea clipa am pierdut contactul cu 
mediul inconjurator, am cazut in „extaz"! Ca si cand pieptul mi-ar fi devenit 
transparent, am vazut prin el propria mea inima in culori vii, in flacari. 

Tot la fel de brusc mi-am si revenit, pastrand insa foarte limpede 
constiinta a ceea ce mi se intamplase. Am continuat sa-l urmaresc, cu atat 
mai impresionat. A venit apoi iarasi cineva care mi-a spus sa merg si eu 
inaintea lui. 

- Bine, si ce sa fac exact? 

- Pai, tot ceea ce-au facut si ceilalti. 

Cu alte cuvinte, sa ma inchin lui. Nu m-am dus. Nu stiam cine este. Ma 
temeam... De ce trebuia, adica, neaparat sa ma inchin? 

In timp ce sedea acolo relaxat, Babaji s-a ridicat deodata si a luat 
pozitia lotusului concentrandu-se cu maxima intensitate, iar ochii sai au 
devenit pregnant scanteietori, asemenea unui carbune negru stralucitor. in 
fata sa se afla un individ care 11 venera cu infinita devotiune, precum o 
dovedeau miscarile sale, intregul sau aspect exterior si inchinaciunile 
repetate pe care i le facea pana la pamant, fara nici o sovaire. li oferea si 
nenumarate daruri de mare valoare. 

Atunci Babaji si-a atintit ochii asupra lui cu putere. Omul si-a strans 
mainile la piept si si-a lipit picioarele, devenind ca un stalp. in acelasi timp a 
inceput sa tremure si sa topaie pe loc intr-un mod cu totul suprafiresc, lasand 
impresia ca ar avea arcuri sub picioarele imobile. Mai mult, incepuse sa 
scoata niste mugete naprasnice, asurzitoare, de vaca ranita si infuriata. 
Babaji l-a tinut cam un minut in aceasta stare. Apoi l-a lasat pentru un scurt 
rastimp, dupa care, inainte ca omul sa-si revina, l-a dezlantuit din nou, mai 
tare de aceasta data. Se misca in fata mea ca un compresor si mugea 
infiorator. Toti ramasesera fara glas si priveau uluiti. Mie insumi imi era greu 
sa-mi cred ochilor in fata acestui spectacol. Apoi individul s-a potolit cu 
desavarsire, iar lumea a continuat sa treaca prin fata lui Babaji, care si-a 
reluat obisnuita pozitie de relaxare, pe jumatate intins. O tanara de langa 
mine s-a adresat multimii explicand ca Babaji tocmai li daruise „iluminare" 



acelui om! Eu insa ma confruntam cu o dilema. Potrivit conceptiei hinduse, 
pentru ajungerea la Jluminare" - samadhi, cum mai e numita - sunt 
necesare eforturi indelungate, precum si parcurgerea mai multor vieti ca 
yoghin. Babaji i-o „daruise" acestui om in cateva minute, li scurtase evolutia 
spirituals cu multe cicluri de reincarnari. Nu constituia aceasta inca o dovada 
ca Babaji era... Dumnezeu? Nu aceasta reiesea din faptele lui? Astfel se 
cladea rationamentul tuturor celor prezenti in sala. 

Conform punctului de vedere crestin, gurul poseda intr-adevar insusiri 
supranaturale, intrucat era demonizat. Altfel spus, le ingaduise spiritelor 
demonice sa locuiasca in sufletul sau. Puterea care se manifesta prin el era 
puterea spirituals a demonilor. 



Omul care 11 venera deci pe Babaji, li venera practic pe demonii ce 
locuiau inlauntrul lui, si astfel le dadea dreptul de a intra si in sufletul sau. 
Asadar, evenimentul caruia li fusesem martor era fenomenul cotropirii 
sufletului sau de catre demoni. Ceilalti care i se inchinau primeau doar o 
anumita influenta demonica, a carei intensitate varia in functie de fiecare 
individ in parte, insa nu erau supusi demonizarii, posedarii propriu zise a 
sufletului de catre diavoli. 

Care din aceste doua pozitii era cea adevarata? Opozitia dintre ele se 
dovedea absolut flagrante. Ce era in realitate „dascalul dascalilor"? Mag sau 
sfant? Dumnezeu sau diavol? Trebuia sa gasesc un reper pe seama caruia sa 
ma orientez, un criteriu in baza caruia sa pot distinge. 

Peste putin timp ne-am ridicat cu totii sa plecam. Atunci Babaji a trecut 
prin fata mea fara ca macar sa-mi dau seama, desi ma straduisem din 
rasputeri sa ajung in situatia de a-l privi de aproape. Cand m-am dezmeticit, 
i-am mai putut vedea doar spatele. imi inlantuise efectiv mintea, 
neingaduindu-mi sa-l privesc in momentul in care a trecut pe langa mine. 

Plimbandu-ma prin ashram, m-am intalnit cu prietena mea N. Era 
surprinsa si nelinistita. Mi-a spus ca H., cealalta prietena a noastra, cazuse la 
pat bolnava; desi se afla in perioada ciclului menstrual, totusi pierdea o 
cantitate nefiresc de mare de sange si nu se putea misca. N. a adaugat ca 
toate femeile dormeau sub camera lui Babaji, si a facut chiar cateva 
comentarii indecente legate de acest fapt. Ne-am despartit apoi pentru 
scurta vreme. 

Camera in care locuia Babaji era izolata de restul cladirii, avea intrare 
separata si era ornata pe fatada exterioara cu tot felul de placute multicolore 
stralucitoare. Pentru gusturile mele, avea un aer foarte tiganesc. La intrare 
m-a oprit un european: „Aici nu poti intra", mi-a spus el, furnizandu-mi 
nesfarsite explicatii. Omul se simtea extrem de stanjenit, si pe deasupra mai 
si amortise. Oferea intr-adevar o priveliste ilara. Tinea in mana o trestie, 
purta o scufie caraghioasa si avea drept scut o impletitura de papura. I se 
incredintase sarcina de a pazi intrarea lui Babaji. Se simtea prost si cauta sa 
se justifice. 

Mi-a fost mila de el. Am zabovit putin alaturi de el si mi-a spus 
povestea lui. 11 cunostea de cativa ani pe guru. Voia sa promoveze in cadrul 
firmei la care lucra, astfel meat venise sa-l roage pe Babaji sa-si foloseasca 



puterile sale in acest scop. „Bineinteles, i-as fi putut trimite o simpla 
scrisoare, dar am preferat sa vin eu insumi", spunea el. Oare de aceea i se 
distribuise acest rol rizibil? inadins 11 batjocoreau? Sau 11 obisnuiau astfel cu 
supunerea totala si isi impuneau in acest mod stapanirea asupra lui?... 

Am dormit peste noapte intr-o camera mare, impreuna cu alte zece 
persoane. Eram de varste apropiate si paream a avea cu totii cam acelasi 
mod de viata si de gandire. 

Unul dintre ei mi-a spus ca isi castiga painea invatandu-i in America pe 
oameni sa respire. Le preda adica exercitii yoghine de respiratie. lata ca 
putea fi si aceasta o meserie! „incet-incet au sa ne invete si cum sa pasim", 
m-am gandit. 

Dimineata m-am trezit la rasaritul soarelui si am urcat pe un deal in 
afara ashramului, unde am intalnit-o si pe N., care mi-a spus ca ne aflam 
deja in intarziere si ca trebuia sa ajungem la slujba de dimineata inaintea lui 
Babaji. Cand am sosit, ne-au facut intr-adevar observatie pentru intarziere; 
nu era un lucru permis: dovedea o lipsa de respect fata de persoana gurului. 

De data aceasta Babaji isi primea discipolii chiar in antreul sau. Am 
intrat si noi acolo. Era destul de stramt. M-am asezat mai in spate si 
urmaream totul cu interes si nedumerire. Cineva mi-a facut observatie cu 
voce tare, caci exact in locul unde sedeam exista un mic templu cu fotografii 
si picturi de animale antropomorfe si oameni zoomorfi, de fapt zei. Fara 
intentie, li jignisem asezandu-ma in interiorul templului. 

Am avut apoi acelasi sentiment privindu-l pe Babaji, aceasta creatura 
atat de stranie. Pe de o parte, constituia o priveliste cu adevarat 
inspaimantatoare. Pe de alta, era doar un tanar grasan. Nu-I slabeam din 
ochi, incercand sa deslusesc vreun element mai edificator asupra lui. Si acest 
element a survenit... Cred ca in general copiii mici, avand sufletul mai curat, 
dovedesc un instinct mai bun decat cei mari. Detecteaza cu usurinta 
sentimentele ascunse, tocmai pentru ca percep lumea in special prin 
intermediul inimii. Creierul nu-i deturneaza prin diverse rationamente care 
pot sa nu aiba nici un fel de fundament real. 

Asadar, cam pe la jumatatea randului se afla o pereche de australieni. 
Aveau un copilas de patru ani. Brusc, Babaji a cerut sa-i fie adus copilul. 
indata ce l-au apropiat de guru, micutul a inceput sa planga, sa zbiere si sa 
se agite, incercand sa fuga cat mai departe de el. Plansetele lui imi sfasiau 
inima. Parintii sai sedeau fara sa schiteze vreun gest de impotrivire. Gurul l-a 
luat in brate, si-a introdus degetul mare in gura copilului iar degetul aratator 
i l-a pus intre sprancene, si micutul a adormit instantaneu. Nu-mi puteam da 
seama daca era vorba de somn sau de hipnoza, dar cert este ca micutul a 
ramas in aceasta stare pe aproape tot parcursul slujbei. 

Frica si refuzul copilului m-au impresionat. Mi-am amintit din 
Evanghelie cu cata bucurie si incredere 11 imbratisau copiii pe Hristos. 

Cativa discipoli s-au apropiat iarasi de noi, adresandu-ne acelasi 
insistent indemn de a merge sa ne inchinam lui Babaji... Ne-am eschivat din 
nou, atat eu cat si prietena mea. Cealalta prietena a noastra era imobilizata 
la pat. Hemoragia sa abundenta era o „purificare", o veritabila 



„binecuvantare" a gurului! Aceasta fusese explicatia data de yoghinii 
ashramului... 

S-au perindat cu totii prin fata lui Babaji, exceptie facand doar noi, 
dupa care ne-am imprastiat. in scurt timp ne-au reperat prin multime si ne- 
au pus in vedere sa parasim ashramul. Nu agreasera comportamentul 
nostru, intrucat refuzasem de fiecare data sa ne inchinam lui Babaji! Usurata 
si chiar fericita, prietena mea a plecat imediat sa-si pregateasca bagajele. 

Eu am cazut pe ganduri. Era oare bine sa plec inainte de a trage o 
concluzie ferma si definitiva? Doar pentru aceasta venisem in India. Merita 
sa ma intorc cu aceleasi dileme si framantari? 

Am cerut sa-l vad pe guru. S-au dus sa-l intrebe, si peste cateva 
minute s-au intors sa ma conduca la el. in timp ce paseam in antreul sau, mi- 
am facut cruce si am cerut ajutorul lui Dumnezeu. Nu stiu ce-mi facuse 
Babaji de la distanta, insa creierul meu deja nu mai functiona normal. Parca 
mintea ma parasea intr-un anume fel... M-am pomenit inaintand spre el. 
Cand am ajuns la doi metri in fata lui, m-am uitat dupa vreun scaun, socotind 
ca urma sa stam de vorba. 

M-a privit cu o aversiune salbatica. Si-a unit picioarele si si-a intors 
capul intr-alta parte, ca si cand n-ar fi vrut sa ma vada, ca si cand se temea 
de mine, ca si cand li era totodata scarba de mine, si a zbierat cu putere: 

- Get out (lesi afara)! 

Ma pierdusem complet. L-am privit cu uimire. 

- Get out (lesi afara)! a urlat inca si mai tare. 

- Only one question (0 singura intrebare)..., i-am spus. 

- No questions here (Nici un fel de intrebari)! Get out (lesi afara)! 

M-am intors si am plecat debusolat. Eram plin de nedumerire. Ce 
comportament era acesta? 

lesind afara, m-am intalnit cu prietenele mele. 

- Noi plecam oricum, tu ce faci, vii? 

„Hai sa plec si, daca voi simti nevoia, am sa revin", m-am gandit si am 
pornit cu ele la drum. 

Prietenele mele erau feministe. Cu crestinismul aveau mai degraba 
relatii inamicale, manifestand insa o oarecare atitudine pozitiva fata de yoga 
si magie. De aceea mi-a atras cu atat mai mult atentia constatarea si 
marturisirea uneia dintre ele: 

- Frate, ce era cu omul asta? „Cazi si inchina-te mie!"... in timp ce 
religia noastra este delicata, plina de blandete... Omul asta are ceva salbatic 

A i 

in el. 



Am privit-o uimit. isi depasise prejudecatile ideologice. 

Pe drumul de intoarcere ne-au tinut companie un brahman, discipol de- 
al gurului, si o olandeza care se afla de ani de zile in India, avandu-l si ea ca 
mentor pe Babaji. Brahmanul isi manifesta deschis rasismul fata de indienii 
castelor inferioare. S-a oferit sa ne gazduiasca la el acasa undeva la poalele 
Himalayei. Mi-a spus ca femeia lui era nebuna. Socotea nebunia ca fiind 
sfanta. Ma deranjase atat de tare dispretul pe care 11 arata compatriotilor sai, 
meat i-am refuzat invitatia, spre marea uimire a olandezei. in cele din urma 
ne-am intors la New Delhi. Am ramas, platind in regim de hotel, in ashramul 
lui Shri Aurobindo. 

LA NEW DELHI, IN ASHRAMUL LUI SHRIAUROBINDO 

Acest ashram se afla la periferia capitalei Indiei. Dispunea de o scoala 
primara, de un gimnaziu si de un liceu pentru indienii bogati. Din taxele de 
scolarizare se obtineau venituri foarte bune in raport cu nivelul de trai al 
Indiei. Turistilor ca mine le erau oferite si camere spre inchiriere. Multi dintre 
membri ashramului erau apuseni. Spre exemplu, o pereche de olandezi, in 
jur de 40 de ani, fara copii, se hotarasera sa ramana in India, iar acum 
predau la scoala din incinta ashramului. Mi-au aratat un interes special 
afland ca studiasem fizica si ca pot sa lucrez ca profesor. M-au condus prin 
toate aripile scolii si au lasat sa se inteleaga ca mi-as putea gasi acolo de 
lucru, daca as vrea. 

Atmosfera generala a locului era pasnica si relaxata. Nu avea nimic in 
comun cu tensiunea spirituals existenta la Heracan, ashramul lui Babaji din 
Himalaya. 

Am discutat cu locuitorii ashramului de aici despre Babaji. Erau foarte 
rezervati si aveau mai curand o parere negativa. „Cum se poate sustine ca el 
este Dumnezeu?", intrebau ei. 

Urmau calea lui Shri Aurobindo, pe care 11 considerau sfant (aceasta si 
inseamna „Shri"), anume „calea launtrica". 

Deseori vedeam diferiti indieni si occidentali, dintre veteranii 
ashramului, mergand sa se inchine unei pietre in forma de ou care era 
expusa la un monument in aer liber aflat in curtea ashramului. Piatra 
continea cenusa de-a lui Aurobindo. 

In ashram lucra de asemenea un medic indian, pensionar, care isi 
oferea gratuit serviciile compatriotilor sai saraci. Era homeopat. Om bun, 
hindus constiincios si practicant yoga, el mi-a vorbit in cuvinte frumoase 
despre Vitulkas, parintele homeopatiei in Grecia. 11 cunoscuse inca din 
tinerete si pe Satyananda, inainte ca acesta sa devina eel mai venerat guru, 
si mi-a spus cuvinte de lauda despre el si despre ashramurile miscarii sale. 

Imi fusese pusa la dispozitie o camera solitara, precum solicitasem, 
pentru a putea reflecta mai mult la recentele evenimente, analizandu-le si 
incercand sa desprind cateva concluzii. 

Discutam destul de des cu „profesorul" olandez, care era membru al 
ashramului, despre diverse teme spirituale. „Astea sunt prostii crestine", mi- 



a spus el la un moment dat in timpul unei asemenea conversatii. M-am 
mirat... Ce cunostea el despre crestinism? Nimic. Provenind dintr-un mediu 
protestant, luase contact cu un „crestinism" diluat, eticist, pur omenesc. 
Despartiti de multe secole de Biserica lui Hristos, lepadand Tainele pe care 
le-a intemeiat Hristos insusi, protestantii au confectionat un crestinism 
artificial, dictat de propria lor ratiune. Le lipseste cu desavarsire experienta 
Duhului Sfant, a harului lui Hristos. Cum as fi putut asadar comunica autentic 
cu doctorul in atari conditii?... Desigur, aspirand catre ceva mai malt decat 
un eticism fad, el isi schimbase religia, devenind hindus. Se straduia acum sa 
ma castige pentru hinduism. „Dar este cu putinta sa existe atat de multi 
zei?", l-am intrebat. Atunci a inceput sa-mi vorbeasca despre sufiti, o grupare 
musulmana de factura mistico-magica. Cunostea o uimitoare maestra initiata 
care avea puteri supranaturale. „Daca ai sa vrei vreodata, mergem sa o 
cunosti". Nu m-am aratat insa doritor. 

Dupa ce am petrecut cateva zile ca turisti lipsiti de griji in capitala 
Indiei, am hotarat sa ma despart de prietenele mele, care voiau sa-si 
continue vacanta in Nepal, nefiind amatoare de noi complicatii cu gurusi, 
ashramuri si altele asemenea. Experienta cu Babaji li se paruse prea mult, isi 
propusesera acum sa se destinda putin. A apucat-o deci fiecare pe drumul 
sau, dupa ce ne-am inteles sa avem o intalnire in Delhi, cu putin inainte de 
ziua intoarcerii in Grecia. 

Eu am hotarat sa vizitez ashramul „mama" al gurului Satyananda, 
despre care aveam informatii de la „filiala" sa din Grecia. Speram sa-l 
intalnesc chiar pe Satyananda, astfel meat prin contactul direct si prin 
comparatie cu parintele Paisie, sa-mi pot contura o opinie. Cei doi erau 
expresiile vii ale celor doua traditii spirituale, hinduismul si ortodoxia. 

Cautam ceva ce inca nu gasisem. 

LA MONGYR: ASHRAMUL LUI SATYANANDA 

Dupa o calatorie lunga de unul singur cu trenul, am ajuns la pranz in 
Mongyr. Situat nu departe de Calcutta, este unul din numeroasele orase-sate 
ale Indiei, intemeiat in apropierea fluviului Gange, care in acel punct era 
groaznic de murdar. Apele lui gri, pline de mizerie, formau o albie larga cu 
plaje extinse. Mi-era scarba sa-l si privesc. Indienii faceau baie in el, li beau 
apa, ba chiar luau si pentru acasa, ca „binecuvantare" de la fluviul sfant. 

Am coborat din tren infometat. Putin mai departe de gara am zarit 
niste cratite mari, negre, asezate pe o banca de lemn, sub o copertina din 
trestii patata de jur-imprejur cu zoaie, adapostind inca doua mese deasupra 
carora roia un nor de muste. Acesta era restaurantul. M-am indreptat in 
directia lui. Deja ma obisnuisem, desi sunt sigur ca nici un european nu s-ar 
fi lasat convins sa manance acolo. La fel procedasem si eu in primele zece 
zile. Apoi, insa, foamea si epuizarea mi-au invins repulsia. Am comandat trei 
portii si niste iaurt... Am fost realmente multumit de mancare. Trecusem in 
tabara cealalta, si li socoteam deja pe europeni formalisti in privinta 
curateniei. 

Satul, am pornit in cautarea unui taxi care sa ma duca la ashram. Am 
abordat un taximetrist indian, care insa mi-a cerut un pret nebunesc, 
zambindu-mi si batjocoritor pe deasupra. „Acum te am la mana, albule bogat 



si ticalos, iar tu o sa platesti" - incerca sa-mi sugereze prin intreaga sa 
atitudine. isi manifesta franc ostilitatea, alimentata si de o serie de motive 
carora le pot gasi totusi justificari. in locul lui, poate ca eu as fi fost inca si 
mai agresiv. M-am apropiat de urmatorii taximetristi. Preturile depaseau in 
continuare absolut orice imaginatie. Pe de alta parte, nici nu stiam drumul 
catre ashram. Asadar m-am invoit in final cu unul dintre ei, dupa ce a 
coborat pretul la jumatate. Judecand dupa tarifele practicate in celelalte 
orase, pentru un astfel de pret ma asteptam sa calcitonin eel putin jumatate 
de ora. Am intrat deci in taxi. Usa se deschidea ca la automobilele anilor '40. 
„Bine, dar mai exista astazi fabrici care continua sa produca modelele anilor 
'40?", ma intrebam in gand. „Ce se intampla, nu cumva le vand occidentalii 
din stocuri? Dar de atunci si pana acum, mai au oare stocuri?!". Am ramas 
pana astazi cu aceasta nedumerire. 

Dupa nici 5 minute, taximetristul m-a lasat in fata unei porti de fier 
incuiate. Daca stiam ca era atat de aproape, as fi mers negresit pe jos. Am 
realizat dintr-o data cat de mult m-a furat. Coborand in tacere, am avut 
surpriza sa vad ca se incumeta sa-mi ceara si bani in plus. Striga si dadea 
din maini. Ma miram cum de reusisem inca sa-mi pastrez calmul. in spatele 
portii de fier, o femeie imbracata in rasa yoghinilor urmarea scena. Era de 
partea compatriotului ei. Dupa ce a facut o intreaga tevatura si dupa ce s-a 
convins ca nu va obtine absolut nimic in plus, taximetristul a zambit 
satisfacut, bucuros de lozul care li cazuse in maini, m-a salutat batjocoritor si 
a plecat. 

Eram deprimat. intalneam pretutindeni acelasi si acelasi 
comportament. Ma asteptasem ca aceasta femeie intre doua varste, purtand 
rasa portocalie de swami, sa sustina dreptatea. N-a miscat nici un deget, n-a 
rostit un cuvant. Atitudinea ei ma dezamagise. 

l-am vorbit. 

- Vreau sa-l vad pe guru. 
Mi-a raspuns sobru si sec: 

- Asteapta. 

A trimis un copilas sa intrebe ceva. Eu asteptam dincolo de poarta de 
fier zavorata, care se afla la poalele unui deal, de jur-imprejurul caruia 
fusesera ridicate ziduri mai inalte decat statura unui om. Ashramul se afla 
sus, pe varful dealului; acolo existau cateva cladiri, iar in centru se construia 
acum un bloc inalt. Din varf si pana la zidurile de jos nu erau decat copaci, 
gradini, curti si cateva ateliere. Dupa un timp, micutul s-a intors. Si-au spus 
ceva intre ei in indiana. Poarta cea mare de fier s-a deschis, am inaintat cu 
totii catre o carare ce urea, iar la un moment dat ne-am oprit tacuti, 
asteptand. in tot cazul, femeia nu ma simpatiza. Dupa vreun sfert de ora a 
aparut un occidental, swami si el, firav, de inaltime medie si foarte paros, 
avand injur de 30 de ani. Purta de asemenea rasa portocalie. 

Am intrat intr-o camera si a inceput un mic interogatoriu: „Cine esti? 
De unde vii? Pe cine cunosti in Grecia? Suferi de vreo boala? lei ceva 
medicamente? 



Fumezi narcotice? Marijuana?", si multe alte intrebari. Ne-am 
simpatizat reciproc, cu toate ca rolul sau era mai curand antipatic. 

- Vreau sa-l vad pe guru Satyananda, am spus. 

- Nu-i aici, este in Australia. 

Nu mi-am ascuns nici mirarea, nici dezamagirea. Batusem atata drum! 
Si totusi nu luasem in calcul aceasta posibilitate! Reactia mea i-a facut o 
buna impresie. Ma gandeam ca m-ar primi, daca inca m-as arata interesat sa 
raman. in cele din urma, mi-am manifestat dorinta in acest sens. Mi-a 
inmanat spre lectura un regulament al ashramului, pe care trebuia sa-l si 
pastrez in cazul in care as fi ramas. Mai trebuia sa le predau banii, 
pasaportul, biletele. Apoi, sa nu fumez hasis, sa nu consum bauturi alcoolice, 
sa nu creez in general probleme. in sfarsit, sa platesc 100 de dolari pe zi. 
Abia am reusit sa-mi reprim un strigat de indignare! Cu 100 de dolari as fi 
petrecut o luna si jumatate in India, si ei li voiau intr-o singura zi?! Toti banii 
cu care venisem din Grecia erau 250 de dolari. 

- Nu am, i-am spus, si acesta era adevarul. 

- Bine, vom merge la conducatorul ashramului si el va hotari daca te 
primeste sau nu, mi-a raspuns. 

„Sper ca aceasta sa fie ultima verificare", m-am gandit. 

Am strabatut un coridor lung, la capatul caruia am intrat intr-o camera, 
inauntru erau trei swami; unul de varsta mijlocie, unul de 30 de ani si un 
tanar de vreo 20. Purtau cu totii rase. M-am asezat pe un scaun si asteptam, 
precum mi se spusese. 

Am aflat indata un nou prilej de uimire: conducatorul era tocmai 
tinerelul! Ceilalti culegeau sfaturi si indrumari de la el. Ascultau cu deferenta, 
li puneau diverse intrebari si 11 aprobau in tot ceea ce le spunea. Era foarte 
slab, aproape scheletic, cu capul ras, cu ochi mari, cu un chip mai degraba 
urat, dar totusi simpatic. Era prognatic: mandibula li iesea in afara. Avea un 
glas linistit si domol. 

In timp ce le vorbea, lasand aparent impresia ca mi-ar ignora prezenta 
cu desavarsire, a inceput sa-si exercite anumite puteri asupra mea. Am 
simtit ceva nevazut apropiindu-se de mine, intocmai ca pe vremea cand 
practicam Mind Control. Am inteles imediat ca eram iarasi supus unei 
perchezitii launtrice! N-aveam nimic de ascuns. Am ramas deci linistit, 
pasnic, fara vreo urma de impotrivire. Ceva imaterial, mental, o energie care 
provenea de la tanarul acela se focalizase asupra mea si imi „cotrobaia" prin 
minte. Era insa o cautare superficiala, care dadea mai curand tarcoale mintii 
decat sa patrunda inlauntrul ei. Mai degraba se straduia sa interpreteze 
deductiv anumite indicii, fara sa poata cunoaste direct si plenar, printr-un 
contact profund si nemijlocit, asa cum facea batranul Paisie, care prin 
conlucrarea Sfantului Duh „pasea" pur si simplu prin mine si patrundea in 
adancurile cele mai intime ale mintii si ale sufletului meu. 

Insa, daca raportat la parintele Paisie aceasta „cotrobaiala" era doar o 
gluma, in comparatie cu Mind Control ea se dovedea mai intensa. in orice 



caz, era manifestarea certa a unei puteri iesite din comun, inaccesibila unui 
om obisnuit. Am fost impresionat. Primul meu contact cu tanarul guru (pe 
care 11 numeau Niranjan) era revelatoriu. in ce consta revelatia 
semnificativa? in faptul ca el reusea aceasta performanta in timp ce continua 
sa vorbeasca cu ceilalti si fara sa depuna nici un efort vizibil. 

Dupa plecarea celorlalti doi, s-a intors direct spre mine si mi-a spus ca 
sunt primit in ashram. Urma sa-mi platesc sederea, dar nu cu 100 de dolari, 
ci cu doar 5 rupii pe zi (atunci un dolar echivala cu 10-12 rupii). Foarte curand 
dupa aceea am intrebat un muncitor care lucra la blocul ce se construia in 
mijlocul ashramului, si mi-a spus ca primea 4 rupii pentru o zi de munca. Prin 
urmare, plateam bine pentru conditiile din India. Totusi, fata de cat imi 
cerusera initial, m-as fi putut socoti privilegiat. 

Dupa ce ne-am spus obisnuitele banalitati, m-am hotarat sa-l intreb: 

- Ce mi-ai facut adineaori? 

- larta-ma, dar era datoria mea sa fac astfel, sunt conducatorul 
ashramului si trebuie sa stiu cine intra aici, s-a aparat el. 

- Nu-i nici o problema, i-am spus. 

Ma impresionase insa neplacut faptul ca procedase pe ascuns, fara 
stirea si consimtamantul meu. Din contra, batranul imi cerea intotdeauna 
incuviintarea in asemenea situatii. 

Nu mi-am putut reprima curiozitatea: 

- Ce-ai vazut? I-am intrebat. 

- Lucruri bune, mi-a raspuns el, fara alte detalii... 

A chemat apoi pe cineva sa-mi arate unde voi ramane. 

Camera mea se afla la parterul unei cladiri si era dotata cu o toaleta 
interioara, un robinet si un pat de lemn, facut din scanduri si acoperit cu o 
panza impotriva tantarilor. Avea si o saltea extrem de murdara. Cu toate ca 
eram de ceva timp in India si ma obisnuisem cu mizeria, mi-a fost atat de 
scarba meat am scos-o si mi-am intins sacul de dormit direct pe scanduri. 

In primele zile am locuit singur. Mi-au trimis insa ulterior un tovaras de 
camera. Era un francez de vreo 20 de ani, pe nume Benoir. 

Dis-de-dimineata, o data cu rasaritul soarelui, serveam cateva bucatele 
microscopice de rahat si o cana mare de ceai. Ne mutam apoi intr-o sala 
mare, unde se cantau fragmente din Gita, cartea sfanta a hinduismului, 
vreme de aproximativ o ora. Dupa aceea incepea lucrul. La pranz, pentru a 
primi mancarea treceam cu farfuria in mana prin fata cazanului, exact ca in 
armata, dupa care maneam sezand pe jos, oriunde gaseam loc liber si 
companie agreabila. Apoi ne imprastiam la diverse activitati: treburi de tot 
felul, sau exercitii yoga. Eu obisnuiam sa frecventez dupa pranz cursurile 
unei sectii de Nidra Yoga („yoga relaxarii"). in continuare, munceam pana la 
apusul soarelui, dupa care ne adunam cu totii -barbati, femei, copii - intr-o 



sala mare pentru sadsang sau kirtan. Cantam adica diverse imnuri cu 
continut religios, acompaniati de un instrument. Cineva spunea un vers, pe 
care ceilalti 11 reluau apoi in cor. Era ceva oarecum asemanator cu vecernia 
ortodoxa. 

Versurile erau in hindusa si nu le intelegeam semnificatia. Mai tarziu 
am aflat ca ele contineau in general cuvinte de adorare a gurului, dar si a 
zeilor Krishna, Shiva, Paravati, Vishnu, si a multor alti zei din panteonul 
hindus. Eu priveam aceste cantece ca pe un simplu folclor, caci nu credeam 
in acesti zei, si imi venea inca destul de greu sa accept ca oamenii din jurul 
meu erau cu adevarat politeisti, precum vechii greci. Asa cum noi crestinii 
credem in Hristos, in acelasi chip acestia cred in Shiva si in Krishna, de pilda. 
Pentru constiinta mea fusese in principiu atat de improbabil, atat de irational 
ca asa ceva sa se mai intample in secolul XX, meat am ezitat la inceput sa 
admit ca aveam de-a face cu credinta in multi zei straini. Un politeism viu. 
Vechea idolatrie care supravietuieste pana in zilele noastre! Cu toate 
acestea, eu ma incapatanam inca sa o tratez ca pe o amuzanta traditie 
folclorica. 

intr-o seara cu luna plina, au pregatit un „altar". Au sapat o groapa, au 
impodobit-o frumos si au aprins focul. Apoi au inceput sa se invarta de jur- 
imprejur cantand si azvarlind din cand in cand in foe cate o mana dintr-un 
amestec de lemnisoare, orez si flori. L-am vazut pe unul dintre prietenii mei 
acolo si m-am alaturat si eu. Totul mi se parea pitoresc. N-a participat 
Tntreaga comunitate, nici conducatorul ashramului, ci doar o parte dintre 
swami. La sfarsit, am intrebat pe cineva: „Ce-am facut aici, de fapt?". Mi-a 
spus ca fusese adusa o jertfa unui zeu al carui nume nu mi-l amintesc, ca sa 
ne ajute si sa ne stearga pacatele. A adaugat ca, potrivit traditiei hinduse, 
atunci cand este luna plina se fac asemenea slujbe si oamenii isi marturisesc 
pacatele la luna. Este ceea ce ei numesc o „curatire". 

Am ramas surprins si incurcat. Cea care imi spunea si care credea 
aceste lucruri era o nemtoaica, o swami pe nume Prakas, avand in jur de 45 
de ani. Mi-a mai spus ca de multe ori pe an li vede pe localnicii din Mongyr 
adunandu-se pe tarmurile Gangelui si urmand aceasta traditie. 

N-am dat atunci prea multa atentie intamplarii, nici nu m-a preocupat 
in mod special, ci a trecut fara sa-mi prilejuiasca o problematizare serioasa. 
Astazi constientizez insa ca atat credinta respectiva, cat si acea forma de 
aplicare a ei practica, vin in directa contradictie cu invatatura Evangheliei. 
Conform credintei crestine, dumnezeiescul sange pe care Hristos l-a varsat 
pe cruce din voia Sa si din marea Sa iubire de oameni, numai el are puterea 
de a sterge pacatele... Este inca o diferenta flagrante intre credinta crestina 
si cea hindusa. 

OAMENII ASHRAMULUI 

1. Convorbirea cu Niranjan, conducatorul ashramului. 

In a doua sau a treia zi a sederii, m-am intalnit pe coridoare cu 
Niranjan, conducatorul ashramului. Era prietenos si avea dispozitie si timp 
pentru mine. Am inceput asadar discutia, si am ajuns repede la punctul 
nevralgic al problemei. 



- Ce parere ai despre crestini, despre monahii ortodocsi? l-am intrebat. 

- Se afla si ei pe o carare spirituala, mi-a zis, dar sunt la un nivel 
scazut. 

Toate experientele mele de pana atunci s-au revoltat intr-o replica 
spontana: 

- Nu-i adevarat, nu pot accepta asa ceva, i-am raspuns si m-am 
straduit sa-i explic. 

A fost atat de stanjenit meat ne-am despartit intempestiv. De atunci 
Niranjan n-a mai stat de vorba cu mine. S-a straduit sa ma convinga de la 
distanta, pe cai mai senzationale, dar si mai incontrolabile. 

Refuzul meu de a-i admite punctul de vedere trebuie ca i-a displacut. 
intre altele, si pentru motivul acesta: yoghinii invata ca atunci cand cineva 
nu manifesto un atasament patimas fata de propriile afirmatii si spune 
adevarul fara partinire, cuvantul sau este totdeauna primit de catre celalalt. 
Cunosteam din lecturi si din auzite aceasta teza, pe care si in ashram o 
prezentau ca pe o „lege spirituala". Asadar, ce se intampla? „Marele yoghin", 
succesorul gurului, si totodata el insusi guru pentru discipolii sai, dovedea o 
oarecare subiectivitate patimasa care 11 impiedica sa gaseasca un ecou 
pozitiv in sufletul meu? Nu stiu daca el o socotea ca fiind o neputinta de 
moment sau o lipsa majora in desavarsirea lui, dar n-a mai discutat niciodata 
despre acest subiect. Nu s-a mai aratat in general dispus sa poarte 
conversatii cu mine. 

Astazi, dupa ani de zile, ma reintorc cu gandul la raspunsul sau. Este 
posibil ca batranul Paisie sa se afle la un „nivel spiritual scazut"? El, care 
savarseste mii de minuni, care tamaduieste miraculos bolnavi de cancer, 
paralitici, nebuni, oameni suferinzi de toate maladiile pamantului, este la un 
„nivel spiritual scazut"? Cel in fata caruia viitorul sta deschis ca o carte, eel 
care este capabil sa-ti relateze cele mai mici amanunte ale neinsemnatei tale 
vieti si sa prevada cu exactitate ceea ce urmeaza sa ti se intample inclusiv in 
viitorul pe termen lung, se afla la un „nivel spiritual scazut"? Cel care printr-o 
simpla mangaiere te umple de har si te face sa percepi lumea 
duhovniceasca, sa poti trai prezenta lui Dumnezeu, se afla la un „nivel 
spiritual scazut"? Cel care te salveaza din pericole de moarte, de la mii de 
kilometri distanta, se afla la un „nivel spiritual scazut"? Cel care se 
deplaseaza cu trupul sau material, intr-o fractiune de secunda, din Sfantul 
Munte la Tesalonic sau in Epir sau in Macedonia, se afla la un „nivel spiritual 
scazut"? Cel care poate comunica in limbi pe care nu le-a invatat niciodata, 
este la un „nivel spiritual scazut"? Cel care, prin simpla prezenta alaturi de 
tine, te transfigureaza si iti adapa toata fiinta cu bucurie, pace si siguranta 
dumnezeiasca, se afla la un „nivel spiritual scazut"?!... 

II comparam automat cu yoghina indianca pe care o intalnisem in 
Tesalonic. Aceasta se situa la un „nivel spiritual inalt", era avansata - dupa 
cum pretindeau ei... Parea cu adevarat un pigmeu, absolut inexistenta in fata 
batranului, indiferent ce criteriu de comparatie s-ar fi luat in calcul: cel al 
puterii spirituale, cel al harismelor, cel al puterilor miraculoase, cel al 
cunoasterii, sau - mai presus de toate - cel al atotputernicei iubiri. Toti 



yoghinii pe care ti cunoscusem pana atunci, dar si cei din anii care au urmat, 
erau un „zero" spiritual in comparatie cu batranul Paisie. 

2. Prakas 

Nu-i cunosc numele crestin. Era o femeie frumoasa si cultivate, de 
origine nobila, avand in jur de 45 de ani. Sotul ei se bucura de reputatia unui 
om puternic si influent in Germania, unde petreceau o viata mondena, plina 
de receptii si calatorii. Ma luase sub „ocrotirea" ei si purtam adesea 
conversatii indelungate. 

„Simteam un mare gol in felul de viata pe care 11 duceam. Toti erau 
preocupati de lucruri stupide: ce haine port, cat de scump este materialul, 
s.a.m.d.", imi spunea ea. Pentru a-si „umple" viata cu ceva, a deschis un 
magazin alimentar specializat in comercializarea produselor dietetice. Dar n- 
a rezistat nici cu o astfel de activitate decat cativa ani. Simtea un vid 
launtric, incepusera, in consecinta, si neintelegerile cu sotul ei. 

„- Ce astepti de la propria ta viata? TI intrebam. 

- Fericire, imi raspundea el, si sa ajung tare ca piatra, sa nu mai simt 
nimic". 

Asadar, credea ca in viata urmatoare barbatul ei se va reincarna in... 
piatra, intrucat aceasta era dorinta lui. in ciuda vastei sale culturi, nu putea 
identifica problema sotului ei prin prisma psihologiei, ci prefera fuga 
iresponsabila catre o explicatie metafizica facila, fara implicatii grave pentru 
prezent. Insist asupra expresiei „pentru prezent", intrucat consecintele pe 
termen lung ale unei solutii metafizice gresite, izvorate dintr-o inselare, sunt 
uriase: distrug vieti si provoaca suferinte sufletesti insurmontabile. 

Prakas se simtea dezgolita. Aspira catre un mod si un scop mai inalt al 
existentei. in cautarile ei, a cunoscut yoga, l-a intalnit pe guru si a parasit 
toate lucrurile care o mai legau de trecut. 

S-a ras in cap, s-a imbracat cu rasa portocalie, a devenit discipola a 
gurului si a inceput sa practice yoga. „Copii mei ma vad o data - de doua ori 
pe an. Ma roaga sa-mi las parul lung si sa ma imbrac normal, fiindca le e 
rusine cu mine", imi spunea ea; amuzandu-se pe seama diferentelor dintre 
civilizatii. Era un suflet inteligent, plin de bunatate. Ma simpatiza si isi dorea 
sa ma vada si pe mine devenind swami. Mi-a propus de multe ori sa raman in 
ashram, straduindu-se totdeauna sa-mi spulbere grijile legate de parintii mei. 
Numai ca eu adulmecasem deja adancurile ortodoxiei, in vreme ce pe ea 
mediul protestant german o secatuise, li nimicise potentele unei adevarate 
vietuiri crestine, iar sufletul ei nu se putea hrani cu ceea ce-i oferea 
materialismul, cu modul occidental de viata -care nu era altceva decat un 
ateism practic. 

3. „Grecul" (Sivaratza) 

In a doua sau a treia zi a sederii mele in ashram, yoghinii mi-au spus ca 
exista acolo si un oarecare grec. Fireste, m-am aratat interesat sa-l intalnesc, 
si curand am facut cunostinta. Doar ca era... englez. Avea injur de 35 de ani, 
deci era cu vreo 10 ani mai in varsta decat mine. 



Absolvise Universitatea, fiind de profesie electronist. Fusese casatorit 
in Anglia. Dovedise dintotdeauna o intensa atractie catre fenomenele 
para norma le. Dupa niste experiente ciudate, si-a parasit patria si familia si a 
plecat in Grecia. Aici a trait ilegal timp cinci ani, facand pe profesorul de 
engleza. 

In Grecia a luat contact cu ashramul lui Satyananda si cu practica 
yoga, intretinea legaturi stranse cu yoghinii „filialei" grecesti a ashramului, 
fara sa fi devenit insa membru. intr-o zi i s-a spus ca se va face o excursie in 
India si ca va putea participa si el, in masura in care l-ar fi interesat. Atunci 
le-a zis: „Dispun de cutare suma de bani, nu stiu daca e suficient". in scurt 
timp a primit raspuns favorabil. l-a inmanat banii responsabilei B. care 
organiza grupul, si, dupa numai cateva zile, a ajuns impreuna cu ceilalti in 
India. Au stat cat au stat in Mongyr si, o data sosita ziua returului in Grecia, 
responsabila i-a spus ca el nu se va putea intoarce deocamdata! Banii sai nu 
erau destui pentru a acoperi costul biletului de intoarcere. Se vedea silit sa 
mai ramana o vreme in India! 

Cand l-am intalnit eu, trecuse deja un an de cand fusese lasat aici. 
Omul se afla intr-o stare foarte proasta, simtindu-se sechestrat si escrocat - 
ceea ce era perfect adevarat... Nu contenea cu injuriile la adresa lui B., 
responsabila grecoaica, pe care o acuza de sarlatanie. Povestea lui m-a uimit 
cu totul. Nu traise deloc in afara ashramului si avea o idee cu mult mai 
sumbra despre conditiile de viata din India decat in realitate. Aceasta 
imagine i-o cultivau in cadrul ashramului, pentru a-l tine' intre ziduri. Mie 
insumi, cand le-am cerut permisiunea de a face o plimbare in orasul vecin, 
mi-au spus ca este foarte periculos, datorita criminalitatii extrem de ridicate 
in regiune. Pana la urma mi-au dat voie, si am mers insotit de Sivaratza pe 
malul Gangelui, unde el s-a scaldat cu o evidenta repulsie in apele mizerabile 
ale fluviului, de culoarea zoaielor. 

Imi prezenta o sumedenie de justificari pentru situatia in care ajunsese, 
incercand de fapt sa-si gaseasca scuze in fata propriei constiinte. Era extrem 
de speriat si nu indraznea nici sa fuga din ashram, nici sa le ceara socoteala. 

Mi-a destainuit ca planuise sa le scrie unor prieteni sa-i expedieze bani 
pentru biletul de intoarcere, dar nu voia ca acestia sa-i fie trimisi la ashram, 
intrucat se temea ca nu-i vor fi inmanati. 

- Bine, i-am zis, dar de ce nu mergi la Niranjan sa-i spui cum stau 
lucrurile si sa-i ceri un imprumut, cu fagaduinta ca-i vei returna suma indata 
ce ajungi in Europa, sau prin intermediul ashramului din Grecia? 

- Nu, nu, asta nu. 

Nici nu voia sa auda despre o asemenea solutie. Era limpede ca nu 
avea incredere in nimeni. 

Atitudinea lui mi se parea consternanta. 

- Mai omule, i-am spus, de vreme ce n-ai incredere in ei nici macar in 
chestiunea banilor, cum le incredintezi atunci trupul tau si practici diverse 
exercitii care produc transformari psihosomatice, precum declara ei insisi? 



Cum poti sti exact ce fel de transformari apar, si daca nu sunt periculoase? 
Chiar mai mult decat atat: cum le incredintezi mintea si sufletul tau, 
exersand sub indrumarea lor? Ce garantii ai ca nu te vor insela si in privinta 
aceasta, intocmai ca si cu biletul? De unde stii ca n-au sa te aduca intr-o 
stare inca si mai rea?... 

II vedeam comportandu-se irational, inconsecvent si nesincer fata de 
ei. Adevaratele lui sentimente mi le dezvaluia numai intre patru ochi, iar in 
tot restul timpului purta masca omului fericit, plin de bunatate si supus. Se 
straduia in felul acesta sa-i pacaleasca sau sa-i evite. 

Era impovarat si plictisit din pricina modului de viata si a regimului 
culinar din ashram. „Numai orez, orez si iar orez. in fiecare zi mancam orez. 
Ne spuneau ca trebuie sa mancam fructe, iar acum ne indoapa cu orez", se 
lamenta el incontinuu, descriindu-mi pe larg mancarurile grecesti preferate. 
Mi-era mila de el, insa nu aveam bani ca sa-l ajut. Situatia lui era intr-adevar 
dezolanta. Cum se lasase prins intr-o asemenea cursa? El isi varsa toata 
indignarea asupra responsabilei grecoaice care 1 1 pacalise, dar este posibil ca 
aceea sa nu-i fi cerut parerea invatatoarei ei, Shivamurti? Si este cu putinta 
ca Niranjan, conducatorul ashramului, sa nu fi stiut nimic? De vreme ce 11 
aveau drept gura si i se supuneau in toate, nu l-ar fi instiintat despre aceasta 
situatie? Raspunsurile la aceste intrebari sunt de domeniul evidentei. 

Ceea ce m-a frapat inca si mai tare a fost faptul ca, intr-o seara, mi-a 
spus ca planuieste sa mearga in Cipru, cu scopul de a deschide acolo un 
ashram si a deveni profesor de yoga. Ashramul din Mongyr patenta profesori 
de yoga. Exista o scoala speciala pentru aceasta, si el o urma. 

- De ce in Cipru? l-am intrebat. 

- Pentru ca imi place mult insula si pentru ca exista o comunitate 
engleza acolo. 

Gandindu-ma astazi la Sivaratza, imi vin in minte cuvintele apostolului 
Pavel: Iar oamenii rai si amagitori vor merge spre tot mai rau, ratacind pe 
altii si rataciti fiind ei insisi (II Tim. 3, 13). 



lui. 



Altfel spus, individul intentiona sa faca si el altora ceea ce i se facuse 



4. Benoir 



Era francez, in varsta de 22 de ani, pompier de profesie, si practica 
Kriya Yoga la un nivel destul de avansat. Bine cladit, plin de ironie si 
neexceland la capitolul inteligenta, era departe totusi de a fi prost. Se 
numara si el printre cei cu statutul de vizitator, astfel meat platea mult 
pentru sederea sa in ashram. Am fost pentru o vreme colegi de camera. 

Imi amintesc ca intr-o zi am intalnit niste yoghini indieni care se 
indeletniceau si cu chiromantia, intocmai ca tiganii nostri (care, de altfel, in 
India isi au radacinile). l-am invitat si eu sa-mi citeasca in palma si sa-mi 
prezica viitorul, lucru pentru care mi-au cerut 10 rupii. Printre altele, mi-au 
spus ca voi cunoaste un guru care ma va iubi foarte mult. Cand i-am povestit 
lui Benoir, mi-a marturisit ca si lui li „explicasera" ca in doi-trei ani va ajunge 



la samadhi. Era deci bucuros si fericit. Mi-a spus: „De acum voi exersa inca si 
mai asiduu, ca sa reusesc". Mi s-a parut totusi greu de admis ca niste bizare 
exercitii corporale se pot solda cu un atat de urias rezultat, precum 
indumnezeirea! Ma intrebam: oare numai prin exercitii fizice va ajunge 
cineva la iluminare, la indumnezeire, la samadhil Ansamblul 
comportamental, valorile etice, nu au nici o relevanta? Celalalt poate sa 
ucida, sa insele si sa exploateze, dar, intrucat executa ireprosabil anumite 
exercitii si ritualuri, va accede la indumnezeire, la samadhil Ce este omul, o 
simpla masina? Constiinta nu joaca nici un rol? 

- Da, se grabea el mereu sa ma asigure, totul survine asa, automat, 
prin exercitii. 

O asemenea afirmatie mi se parea extrem de simplista si de-a dreptul 
stupida. Mi-a fost imposibil sa o accept. Mai tarziu aveam sa-l aud si pe 
Niranjan exprimand acelasi punct de vedere. Parea sa fie credinta generala a 
yoghinilor. 

In Upanishade, pe care hindusii le socotesc in unanimitate carti sfinte 
si de mare autoritate, yoga este considerate „magie inalta". Ea este 
evidentiata si elogiata in antiteza cu celelalte siddhis („puteri") si practici, 
care sunt dispretuite si privite ca magii de un nivel scazut, cu care nu trebuie 
sa-si piarda vremea nimeni din cei initiati. 

Pana la urma, insa, acesti yoghini indieni se dovedeau a nu dispretui 
nici „umila" practica a chiromantiei, daca li se ivea oportunitatea de a 
stoarce bani de pe urma ei!... 

Benoirfusese sfatuit sa ia drumul Indiei de catre dascalul sau, un mag 
francez pe care 11 platea scump si de capacitatile caruia era foarte 
entuziasmat. Odata mi-a povestit ca profesorul sau, expert in karate, 
neutralizase doi tineri vagabonzi (care 11 atacasera cu cutitele in metroul 
parizian) folosindu-se numai de picioare, fara sa-si lase din mana valiza pe 
care o purta asupra sa. Acest profesor era admirator al lui Pitagora, si 
continuator al aceleiasi traditii. Drept consecinta, Benoir se socotea el insusi 
un succesor spiritual al lui Pitagora. 

In urechile mele, astfel de istorii sunau oarecum ciudat. Un profesor al 
carui nivel spiritual se pretindea atat de ridicat, sa recurga la violenta fizica 
pentru a-si pazi portofelul... era o imagine destul de insolita. Nu-mi pot 
reprima imboldul de a evoca o intamplare relativ asemanatoare, avandu-l 
insa ca protagonist pe batranul Paisie. Diferenta va fi mai mult decat 
elocventa. 

Candva, un tanar de 20 de ani care crescuse intr-o manastire 
buddhista si care 11 vizita frecvent pe parintele Paisie, a vrut sa „testeze" 
puterea batranului. I s-a strecurat asadar pe la spate si a strans cu putere in 
bratele sale viguroase trupul firav si suferind al batranului. intr-un acces de 
cutezanta, i-a spus cu obraznicie: „la sa vedem, poate sa te ajute acum 
Sfantul Arsenie?". 

„Numai ce am auzit acest cuvant, povestea batranul, si l-am simtit ca 
pe o blasfemie. Am facut un gest foarte discret cu mana in aer, si sa-l fi 



vazut cum a sarit 2 metri mai incolo si s-a lipit de perete... Apoi mi-a pus 
metanie si l-am sfatuit sa-i ceara iertare Sfantului". 

Asa am socotit si eu dintotdeauna, ca pe oamenii duhovnicesti ti 
ocroteste Dumnezeu in chip duhovnicesc, astfel meat n-au niciodata nevoie 
sa recurga la lovituri si karate - care nu numai ca pot produce mari vatamari 
celuilalt, dar nici nu au absolut nimic in comun cu firea si purtarile unui sfant. 

5. Louis 

Era de asemenea francez, discipol al lui Satyananda. Venise in ashram 
cu intentia de a deveni profesor de yoga, li pretuiam caracterul, si inca mai 
corespondez cu el sporadic. Pe atunci avea in jur de 25 de ani. Nu-si aroga 
merite de initiat. Era un tanar modest, cu suflet bun. imi amintesc ca mi-a 
daruit o caciulita de lana la scurta vreme dupa ce m-am ras in cap si 
sufeream de frig. Era amabil, milos si lipsit de viclenie. Nu ironiza, nu invidia 
si nu jignea niciodata pe cineva. Fire linistita si retrasa, nu obisnuia sa 
vorbeasca prea mult despre sine. Traia impreuna cu parintii sai intr-un sat din 
sudul Frantei. 

Nu mersese la facultate. Avea probleme cu serviciul si cu banii. Pe 
deasupra, isi varsa regulat o buna parte din economii in fondurile 
ashramului. Voia sa scape de saracie si credea ca va reusi acest lucru prin... 
yoga. „Cand voi face bani, am sa te vizitez in Grecia", imi spunea el adesea. 
in ciuda tuturor eforturilor mele de a-i submina aceasta obsesie, a continuat 
sa creada cu inflacarare ca va deveni bogat cu ajutorul yogai. Acum, dupa 
zece ani, se afla in exact aceeasi situatie, desi a devenit intre timp yoghin. 
Sarac si necasatorit pana astazi, imi scrie totusi ca ma va intalni in Grecia 
imediat ce „va face bani". Traieste inca in acelasi sat, insufletit de vechea 
speranta ca yoga 11 va ajuta sa faca rost de bani. O credinta careia li ramane 
la fel de consecvent, in ciuda celor zece ani care s-au scurs fara nici un 
rezultat. Dincolo de marea lui naivitate, li pastrez o adanca simpatie. 

6. Kabirena 

Intr-una din cladirile ashramului functionau o tipografie si o legatorie 
de carti, care angrenau o intreaga masa de oameni. Se tipareau aici exclusiv 
cartile gurului. Responsabilul acestei activitati era un swami indian. Avea in 
jur de 30 de ani si se numara printre cei „inaintati" spiritual. Incinta 
tipografiei era intesata de mandale: ciudate combinatii de figuri geometrice 
colorate variat si strident, ale caror mesaje sunt adresate subconstientului, 
dupa cum afirma Karl Jung, intemeietorul psihiatriei contemporane. Jung n-a 
ascuns legaturile sale cu hinduismul, din care s-a si inspirat in elaborarea 
unora dintre teorii, precum el insusi a marturisit catre sfarsitul vietii. 

Aceste mandale erau pictate de o swami americana, rezidenta 
permanenta a ashramului. Erau intr-adevar forme sugestive. Lucrand pentru 
cateva zile la aceasta tipografie, am simtit deodata un impuls neobisnuit 
catre a desena; am inceput deci brusc sa desenez, aproape mecanic, 
automat, fara nici un efort de imaginatie si chiar fara nici o urma de 
participare personala, ci mai degraba supunandu-ma unui stimul care fie 
emana din launtrul meu, fie era indus din afara prin sugestie. Am schitat 
astfel o suita intreaga de forme ciudate, simetrice, absolut impresionante. 
Le-am aratat responsabilului indian, la sugestia celor din jur. 



Dupa o scurta privire, acesta a exclamat: „Sapte frunze! Saptele este 
un numar incarcat de sensuri spirituale!". Suna prietenos si chiar incurajator. 
Am continuat pentru cateva zile sa-i arat desenele pe care le realizam. 
Aceasta stare neobisnuita ma acapara zilnic: desenam fie pe hartie, fie pe 
pardoseala, iar uneori modelam chiar din pamant diverse forme si figurine 
simetrice. Am ajuns repede la concluzia ca aceasta predispozitie stranie a 
mea provenea din afara. Mai precis, de la conducatorul ashramului, Niranjan. 
Temeiul acestei convingeri a fost faptul ca simteam exact acelasi lucru ca 
atunci cand 11 intalnisem pentru prima data in biroul sau. Era usor de 
presupus ca cele numai cateva zeci de metri care ne desparteau acum nu 
constituiau un impediment serios in calea tehnicilor sale, chiar daca li lipsea 
contactul vizual cu mine. 

In acele zile am cunoscut-o la tipografie pe Kabirena. Era o swami 
indianca, putin mai tanara decat mine. Am intrat in vorba pornind de la niste 
chestiuni concrete legate de activitatile pe care le desfasuram la legatorie, si 
ne-am pomenit privindu-ne insistent, surazatori si fericiti. Era ceva,, 
neasteptat, intens, cu un substrat erotic... Ne aflam in mijlocul tipografiei, in 
picioare, in vreme ce toti ceilalti colegi sedeau pe podea, si nu ne mai 
puteam stapani rasetele si bucuria. Se intelege ca am incercat sa prelungim 
la maximum momentul respectiv. 

In zilele urmatoare, responsabilul tipografiei a devenit agresiv in 
raporturile cu mine. Odata, in timp ce caram niste cutii cu hartie, mi-a facut 
o observatie aspra, reprosandu-mi ca nu sunt „atent" la cutii. Era evident ca 
ma nedreptateste. l-am spus totusi un banc, straduindu-ma sa destind astfel 
atmosfera. M-a privit amenintator si mi-a vorbit inca si mai dur. Omul simtea 
ca poate sa-mi faca rau. Eram gata sa ripostez, cand americana swami, 
Tmpreuna cu care caram cutiile, mi-a spus cu un aer serios si speriat: „Taci!". 
Frica ei m-a convins sa ma supun. Ce-ar fi putut sa-mi faca acest yoghin? M- 
ar fi distrus sufleteste? Si-ar fi folosit puterile in acest scop, asa cum 11 
simteam amenintandu-ma? De ce s-a temut tanara? Ne legau sentimente de 
simpatie, fapt pentru care am ascultat-o si mi-am continuat treaba, plecand 
de acolo. Mai tarziu, cand am intrebat-o de ce se speriase atat de tare, mi-a 
spus ca fusesem in pericol, pentru ca „acela era un yoghin foarte puternic". 

Dupa acest mic incident am devenit mai atent, si mi-am dat seama ca 
„puternicul yoghin" era gelos. isi dorea, sau chiar avea deja, un anumit tip de 
relatie cu Kabirena. Desigur, se presupunea ca in ashram nu exista relatii 
sexuale. Femeile si barbatii traiau separat, in cladiri diferite. Pe ascuns, insa, 
lucrurile stateau altfel. intr-o zi, ramanand linistit in camera mea, fara sa mai 
merg la lucru precum ar fi trebuit, am auzit doua femei swami razand si 
vorbind in soapta. Una dintre ele li povestea celeilalte cum o urmarise un 
oarecare swami si se straduise sa o convinga sa intretina cu el raporturi 
sexuale. Ea nu fusese de acord, drept pentru care 11 evita cu destula 
causticitate. 

Cand i-am istorisit intamplarea lui Tony, unul dintre profesorii de yoga 
cu care ma imprietenisem, acesta nu numai ca n-a pus la indoiala adevarul 
celor relatate, ci chiar se interesa sa afle o modalitate de a participa si el. Am 
fost nespus de uimit. Mi-a marturisit razand ca el se ingrijeste mereu sa-si 
satisfaca instinctele sexuale pana la satiu, ca in felul acesta sa dispara 
treptat dorinta. Sustinea nici mai mult nici mai putin decat ca modul de a 



scapa cineva de dorinta sexuala, pe care yoghinii pretind la prima vedere ca 
ar socoti-o de calitate inferioara, este sa intretii cat mai multe relatii sexuale, 
pana la saturatie. Aplica si el in viata de fiecare zi acest principiu, care parea 
a fi in contradictie flagrante cu tot ceea ce citisem pana atunci in cartile 
yoghinilor. Desigur, Tony era profesor de yoga, iar eu un simplu incepator 
ignorant. El li cunostea pe gurusi de ani de zile si de aproape, iar eu de putin 
timp si de departe. in plus, indiciile pe care le extrageam din realitatea 
concreta adevereau sustinerile sale. 

Abia dupa zece ani de zile, cand am avut ocazia sa citesc niste carti noi 
ale lui Satyananda, nedumerirea mea s-a dezlegat. Gurul admitea public ca 
exista si calea „de-a stanga" prin care se poate accede la „constiinta 
absoluta", anume prin intermediul experientei extatice orgiastice. Aceasta 
insa, spune el, nu este propovaduita cu surle si trambite. Este pastrata intr- 
un oarecare con de umbra, pana cand oamenii „se coc" indeajuns pentru a o 
putea primi. Se vede astazi limpede ca intre timp oamenii s-au mai „copt", 
caci yoghinii spun acum public ceea ce in urma cu cativa ani invatau doar in 
ascuns. Si oare ce alte secrete mai ascund pana cand ne vom „coace" 
deplin? 

Aceasta intamplare este elocventa in privinta strategiei la care au 
obiceiul sa recurga. La inceput se camufleaza, nu-si dezvaluie adevarata 
fata, ci adopta o masca atractiva si usor de acceptat. Cand persoana vizata 
se ataseaza de ei nemijlocit, intr-o relatie directa, incepe sa se produca 
schimbarea, intr-un ritm lent si gradat, in asa fel meat sa nu intampine 
impotriviri. O data ce omul ajunge la o rutina a supunerii psihologice oarbe, 
este socotit in sfarsit „copt" pentru invataturile secrete, care presupun in 
chip necesar si practici de aceeasi natura. 

Care este deznodamantul acestei calatorii? Care este tinta acestor 
oameni? Care este sfarsitul caii celei „de-a stanga"? Care este 
„desavarsirea" clamata de Tantra Yogal Nu cumva slujbele orgiastice in 
cinstea idolilor? Adica exact ceea ce faceau vechii idolatrii in urma cu 2000 
de ani, slujind Afroditei sau Astartei? Este suficient de sugestiv exemplul lui 
Rajneesh, marele guru indian care a declansat un adevarat fenomen de 
mase in Occident, li indopa pe adeptii sai cu narcotice si li impingea la orgii 
in grup pentru a-i... elibera! Presa a relatat cu lux de amanunte nenumarate 
asemenea evenimente, iar eu cunosc personal fosti discipoli ai lui Rajneesh 
care mi s-au destainuit. 

In felul acesta este distrusa persoana si se nimiceste chipul vesnic al 
omului. in cadrul orgiilor in grup, omul se comporta si este folosit ca un 
animal. Nu exista nici contact personal, nici sentimente. Exista numai orgia 
irationala care devasteaza structura sufleteasca, maretia si demnitatea 
persoanei. 

Diavolul de la inceput a fost ucigas de oameni (loan 8, 44). Dupa cum 
exista practici concrete prin care cineva isi poate ucide trupul, tot astfel 
exista practici concrete care ucid sufletul, iar omul devine mort sufleteste si 
se misca in aceasta lume numai sub inraurirea trupului. Ajunge un deplorabil 
zombi. 

Caci prin pacat a intrat moartea in lume, ne avertizeaza Apostolul 
Pavel (Rom. 5, 12). 



7. Tony 

Englez, blond, de statura medie, bine legat, inteligent. Tatal sau era 
pastor in „biserica" anglicana. Studiase matematica la Universitate in Anglia. 

Se dedicase yogai. isi parasise casa si traia predand cursuri de yoga 
pentru incepatori. De-abia isi castiga painea zilnica. Era adept al gurului 
Satyananda, si practica la randul sau Kriya Yoga. De la el am auzit pentru 
prima data despre Tantra si despre „activitatile" sexuale ale yoghinilor. 

Calatorea prin intreaga lume si planuia sa-si petreaca restul vietii intr- 
unui din ashramurile gurului, oriunde i s-ar fi indicat de catre acesta. intr-o zi, 
discutand despre Bhagavad Gita, mi-a spus: 

- Stii, Hristos a fost un mare yoghin! 

- Hristos a fost yoghin, iar Shiva este Dumnezeu? l-am intrebat. 

Nu mi-a raspuns. Avea o preferinta anume pentru zeul Shiva, 
„Dumnezeul" distrugerii - conform teologiei hinduse. Lepadase crestinismul, 
si in locul icoanei lui Hristos avea atarnata in camera sa o reprezentare a lui 
Shiva. Cine era intr-o mai mare masura responsabil pentru aceasta stare de 
fapt? Tatal lui, sau gresita talcuire a Evangheliei si stramba propovaduire a lui 
Hristos facuta de „biserica" anglicana? Relatiile sale cu parintii erau tulburi. 
Fuma din cand in cand hasis, iar de cateva ori luase si L.S.D. imi marturisise 
ca fuma hasis inclusiv in ashram, mai ales inainte de sadsang, intalnirile de 
grup in cadrul carora li adresam diverse intrebari lui Niranjan. Mi-a explicat 
ca in felul acesta avea experiente mai intense. O data l-am prins in flagrant, 
impreuna cu alti doi yoghini, masturbandu-se intr-una din camerele 
ashramului. 11 admira pe Niranjan si li dispretuia pe ceilalti indieni care nu 
erau swami. Avea complexul superioritatii britanice. 

Mi-a daruit cartile gurului si Gita in editii englezesti. Mai tarziu aveam 
sa calatorim impreuna cateva zile prin India. 

ALLAHABAD: A DOUA INTALNIRE CU BABAJI 

Toti yoghinii din Mongyr ai lui Satyananda erau impresionati de faptul 
ca-l intalnisem pe Babaji in ashramul sau din Himalaya. Veneau asadar sa-mi 
ceara diverse amanunte. Voiau, de pilda, sa afle locatia exacta, ceea ce era 
insa destul de greu de determinat. in orice caz, pareau extrem de dornici sa 
aiba o intalnire cu Babaji. Pentru ei, acesta reprezenta aproape un mit. Chiar 
si Niranjan, conducatorul ashramului, isi manifesta oarecum fascinatia si 
curiozitatea. Cand mi-a spus „He is in the highest level" („EI se afla la nivelul 
eel mai malt"), am inteles ca toti cei de acolo impartaseau aceeasi opinie. 
Cert este ca „actiunile" mele crescusera in ashram cu acest prilej. 

Eu stiam asadar ca, in ziua cutare a lunii, Babaji va cobori pentru 
cateva zile in Allahabad, unul dintre orasele sfinte ale Indiei, situat pe valea 
Gangelui. Cand am cerut asadar „permisiunea" de a merge sa-l vad, am 
intalnit iarasi pe chipurile lor fascinatie si uimire pentru faptul ca urma sa 
plec intr-acolo tocmai in zilele acelea. Ma considerau norocos, privilegiat. Mi- 
au explicat indata si motivul. La fiecare doisprezece ani avea loc in Allahabad 



o mare sarbatoare religioasa la care se adunau yoghini si gurusi din toata 
India. Sarbatoarea dura trei zile si era inchinata intregului panteon hindus. As 
fi avut, prin urmare, nespusa „cinste" si „binecuvantare" sa ma aflu printre 
marii yoghini, si in felul acesta sa fiu „ajutat" de energia si de vibratiile lor. 
Faptul ca eu, un strain neinitiat, cunosteam locul si ziua cu pricina, a fost 
socotit de catre conducator un privilegiu iesit din comun, astfel meat mi-a 
„ingaduit" calatoria. Altfel spus, mi-a returnat pasaportul si banii pe care mi-i 
retinusera la intrarea in ashram. 

Am luat asadar trenul si, dupa o lunga calatorie, am coborat in 
Allahabad. Era un oras indian clasic, cu structura si aspectul unui sat urias: 
drumuri mici, inguste, intunecate si murdare, case cu doua sau trei caturi, 
majoritatea lor fiind construite din lemn si lut, iar cele mai moderne din 
beton. Cum s-ar fi putut cineva descurca in acel haos labirintic? Harti nu 
existau, iar drumuri mari nici atat! Orice strain s-ar fi ratacit in mod sigur de 
la prima incercare de a patrunde in oras. 

Am mers la un hotel din apropierea garii. Am inchiriat o camera cu un 
singur pat, m-am odihnit pana dupa-amiaza, iar apoi am iesit la plimbare cu 
intentia de a lua si masa. Am decis ca din ziua urmatoare sa-l caut pe Babaji. 
Nu mi se parea deloc probabil sa-l gasesc eu, insa credeam ca va aranja el 
cumva lucrurile, intocmai ca si la intalnirea precedents. 

Curand s-a innoptat, iar eu continuam sa cutreier drumurile. Din loc in 
loc, ma strecuram pe cate o ulicioara stramta si luam pulsul zgomotoasei 
vieti indiene. Drumurile erau ticsite de lume. Problema suprapopularii este in 
India una incendiara. Pe toate arterele intalnesti mari aglomerari de oameni, 
vehicule foarte putine si o mizerie de nedescris. Eram contrariat de faptul ca 
nu izbucneau in lant epidemii de ciuma sau holera. Purtam o pereche de 
ghete care imi mai diminuau intrucatva repulsia de a fi nevoit sa pasesc pe 
asemenea drumuri. Orasul-sat nu dadea impresia ca ar dispune de un sistem 
de canalizare. Majoritatea indienilor mergeau in picioarele goale, calcand 
direct pe stratul gros format din noroi, fecale animale si umane, zoaie si 
deseuri. 

Luminile electrice pe aceste stradute erau rare, dar existau focuri 
aprinse ici si colo. Indienii au in general obiceiul sa aprinda seara focuri la 
marginea drumului. Resimtind puternic frigul dupa arsita zilei, se aduna in 
jurul focului si se intind la taifas ceasuri in sir. Multi dintre ei nici macar nu au 
unde sa mearga altundeva, drept pentru care dorm pe trotuare. 

In acea noapte, insa, yoghini de toate felurile isi amplasasera 
adaposturi in cele mai diverse locuri. Unii in cate o groapa, altii in vreo curte, 
altii intr-un pare, altii sub vreun copac oarecare. Oamenii se adunau in jurul 
lor, isi scoteau incaltarile si se asezau. Urmau sa-si petreaca noaptea 
cantand Bhagavad Gita in intregime. Unii aveau si instrumente cu care 
acompaniau cantarea. Indienii cei mai credinciosi sedeau in imediata 
apropiere a yoghinilor, de jur-imprejurul lor. Altii stateau mai departe, 
urmarindu-i in picioare, iar dupa scurt timp plecau. Eu cascam gura 
plimbandu-ma dintr-un loc in altul. 

M-am alaturat unui grup oarecare. Yoghinul din mijloc purta rasa 
portocalie. Era slab, cu parul si barba albe si lungi. Avea un chip linistit si 
frumos. Sedea in pozitia lotusului. in fata unei carti deschise, canta cu mana 



dreapta la un instrument care semana cu o muzicuta minuscula. Avea si un 
glas melodios. Pentru mine, constituia tipul eel mai reprezentativ al 
yoghinului. Corespundea intru totul imaginii pe care mi-o construisem despre 
ceea ce inseamna un „yoghin". Acesta parea sa fie si motivul pentru care ma 
oprisem in fata lui, asa meat m-am apucat sa-l cercetez cu atentie. 

Brusc, am luat seama la mine insumi, constientizand ca mi se intampla 
ceva bizar: capul imi juca incoace si incolo, ca si cand as fi incercat sa alung 
ceva care voia sa se aseze deasupra mea; cu amandoua mainile imi frecam 
ochii, de parca m-as fi straduit sa ma trezesc, in timp ce lumea se indeparta 
din jurul meu uimita si infricosata. Unii dintre ei paraseau chiar definitiv 
adunarea. in sfarsit, mi-am revenit! L-am privit impasibil pe yoghin. „l_as-o 
mai usor cu maruntisurile astea ieftine!", i-am zis in sinea mea. Nu ma 
suparasem pe el, ci pur si simplu imi pierdusem orice interes. Am plecat 
indiferent fata de „puterile" lui, pe care tocmai mi le dovedise. 

Dupa putin timp m-am intors la hotel si m-am culcat. 

Reflectand mai tarziu asupra intamplarii, am constatat ca nu-mi 
putusem da seama cand anume mi-am pierdut controlul si constiinta de sine. 
Nu realizasem cand a inceput exact, nici cat a durat acea stare ce ma 
cuprinsese, nici ce am facut in tot acel rastimp. Devenisem constient abia 
din momentul in care am inceput sa ma lupt pentru a scapa. Dar acela 
fusese oare inceputul, sau sfarsitul fenomenului? Nu cumva yoghinul nu 
izbutise sa ma hipnotizeze? Nu cumva li esuase tentativa de a ma supune? 
Nu cumva se straduise numai, fara succes? Ori poate se petrecuse tocmai 
contrariul? Adica, incepusem sa ma impotrivesc abia la sfarsit, dupa ce m-a 
Jasat" el, cand am inceput sa ma trezesc? Cate minute durase aceasta 
Juare in stapanire"? Probabil ca n-am sa o aflu niciodata. Problema cea mai 
serioasa era ca si el intervenise asupra mea tot fara permisiunea sau 
consimtamantul meu. O facuse pe ascuns, inopinat, cu viclenie, fara ca 
macar sa-l invit sau sa-l provoc. Maniera in care actionase m-a edificat 
asupra intentiilor sale perfide. 

Este demna de remarcat si spaima oamenilor care fugeau. Ea 
dovedeste ca experienta le spunea ca se intampla ceva rau, ceva care 
justifica teama. Daca ar fi avut experiente benefice de pe urma unor astfel 
de intamplari, atunci cu siguranta nu s-ar fi infricosat, ci dimpotriva, s-ar fi 
bucurat, si in nici un caz n-ar fi fugit, ci s-ar fi apropiat si ar fi sezut. 

Eu ma „obisnuisem" deja sa fiu expus unor astfel de tehnici, fapt 
pentru care nu mi-a fost frica. Dimpotriva, 11 socotisem pe yoghin un diletant. 
Desigur, nu cunosteam exact modul in care procedase. Ceea ce-mi provoca 
insa curiozitatea era acel Jucru" care avusese tendinta clara de a se aseza 
pe capul meu. Nu fusese ceva vizibil, audibil sau palpabil, dar 11 simtisem 
invartindu-se imprejurul capului meu, asezandu-mi-se pe crestet si apoi 
indepartandu-se, iar aceasta de mai multe ori. Mi se paruse a fi o anumita 
energie sau un spirit. Era ca un norisor care se invartea in jurul meu. in tot 
cazul, nu mi-l doream prin preajma; era apasator, sumbru, agasant, malefic, 
agresiv, intr-un cuvant - respingator. 

Iar toate acestea le simtisem ca atare exact atunci, asadar intr-o 
perioada cand inca ma zbateam in ignoranta si confuzie, nestiind ce se 
intampla cu mine. Astazi pot spune cu certitudine ca acel individ indreptase 



asupra mea "un spirit rau, un demon care se straduia sa-mi patrunda in 
suflet si sa ma aduca sub stapanirea sa, supunandu-ma poruncilor 
yoghinului. in acea imprejurare am reusit sa evit un asemenea deznodamant, 
insa din nefericire aveam sa o patesc mai tarziu. 

In dimineata urmatoare am pornit in cautarea lui Babaji. Aveam la mine 
o adresa, care totusi nu reprezenta nimic in fata haosului din acest sat urias. 
Eram insa linistit: eel care ma calauzise pana in varful Himalayei trebuia 
negresit sa-mi dea si acum o mana de ajutor pentru a ma indruma catre el. 

Mancand o banana in loc de mic dejun, am intrebat la intamplare un 
trecator. Mi-a spus ca trebuie sa merg exact in directia opusa. M-am intors 
deci inapoi. Dupa ceva drum am intrebat din nou. Omul s-a uitat cu atentie la 
adresa si mi-a spus ca trebuie sa tree de cealalta parte a liniei ferate, 
intrucat dedesubtul adresei era scris „civil line". Urmandu-i sfatul, am ajuns 
la gara si am traversat calea ferata. 

Abia atunci am inteles intr-adevar ce inseamna „civil line". M-am 
pomenit intr-o alta lume: drumuri largi, sosele, bulevarde, parcuri uriase, 
case elegante, cu doua sau trei etaje, cu gradini si curti spatioase, in stil 
european. Pretutindeni domnea o curatenie care nu sugera nici o legatura cu 
orasul in care descinsesem in seara precedenta. De asemenea, traficul era 
extrem de rarefiat. 

Ce se intampla, practic? Calea ferata despartea asa-zisul „oras" de 
zona civilizata. Aceasta era regiunea in care colonistii englezi isi construisera 
casele si parcurile. Era despartita de zona indiana prin liniile de tren, si 
numai pe cateva poduri suprainaltate putea cineva sa acceada in aceasta 
regiune. Diferenta economica era uriasa: de o parte foamea, saracia, lupta 
pentru supravietuire, de cealalta parte luxul si opulenta. Doua lumi cu totul 
opuse. Astazi, desigur, nu mai existau englezi. Vechii stapani fusesera 
izgoniti. in locul lor s-au instalat noii stapani, localnici. Aristocratia indiana a 
preluat impozantele case. Aceasta „schimbare de garda" nu le-a adus insa 
nici o ameliorare a nivelului de trai celor care au facut-o posibila prin jertfa 
lor de sange, anume tocmai locuitorii zonei sarace. Ei isi urmeaza mai 
departe aceeasi viata mizera si nefericita. Precum animalele - se nasc, dorm 
si mor pe drumuri. 

Acesti indieni au trait asa dintotdeauna, nedispunand de nici un alt 
termen de comparatie. Ce se intampla insa cu occidentalii, europeni si 
americani, care au venit aici influentati de tot felul de scriitori care au 
cultivat mitul Indiei, si, o data ajunsi aici, s-au lasat prada consumului de 
narcotice, si-au risipit toti banii, si-au vandut pana si pasapoartele, iar acum 
sunt goniti de propriile lor consulate carora le-au solicitat regulat ajutor 
financiar? Ce se intampla cu acesti occidentali ajunsi la sapa de lemn, care 
dorm in strada? in ce deznadejde se vor fi cufundat? Cum de nu si-au pierdut 
inca mintile? Cui i se poate imputa in primul rand aceasta situatie? Ce 
demoni si ce oameni amagitori i-au momit prin cuvinte dulci si mincinoase, 
cu povesti imbietoare, cu fagaduinte false? N-au oare nici o raspundere 
indivizi precum Herman Hesse, de pilda, care prin cartile lor au trimis 
vapoare intregi de tineri in India? 

Daca mi-ar fi furat cineva borseta in care aveam banii, pasaportul si 
biletul de intoarcere, m-as fi aflat automat in aceeasi situatie tragica. Si sunt 



sigur ca multi indieni ar fi recurs la crima pentru a intra in posesia acestei 
borsete care continea eel putin echivalentul salariului lor pe doi ani. Evitam 
sa ma si gandesc la acest aspect. 

Patrunsesem asadar in Allahabadul civilizat, cascand gura la micile 
palate si la locatarii acestora. Am avut ocazia sa admir chiar si casa lui 
Gandhi. Intre timp, insa, nimeni din cei interogati nu s-a dovedit in masura 
sa-mi localizeze adresa lui Babaji. Atunci m-am asezat pe o bancuta si i-am 
cerut mental gurului sa ma ajute. Am facut chiar o fagaduinta, ca voi da 10 
rupii milostenie unui indian oarecare. 

Un tanar de vreo 20 de ani trecea cu o bicicleta prin fata mea. I-am 
facut semn si s-a oprit. Aratandu-i adresa, mi-a spus ca 11 cunoaste pe 
proprietarul casei. Era un mare si foarte bogat librar si editor, care avea 
legaturi comerciale cu strainatatea. Imobilul se afla la aproximativ 3 kilometri 
departare. lanarul s-a oferit sa ma duca cu bicicleta sa. M-am urcat asadar 
pe bicicleta, si dupa putin timp am ajuns la destinatie: o vila a carei curte era 
plina de oameni. 

Intrucat insotitorul meu dadea mari semne de ezitare in a ma urma, iar 
eu ma grabeam sa ajung inauntru, am intrat repede de unul singur, uitand 
sa-i multumesc in vreun fel. 

M-a intampinat o foarte vasta gradina, cu gazon, fantana arteziana si 
statui. Ziua era frumoasa, senina, cu un soare arzator. Oamenii sedeau 
laolalta pe gazon. Se distingeau ucenicii apropiati ai lui Babaji, cei care 11 
insoteau permanent si care 11 purtau uneori chiar pe brate. Se grupasera 
cumva separat. Ceilalti nu se apropiau. L-am zarit printre ei si pe eel 
imbracat in negru, pe care 11 infruntasem la Heracan, cand mi-a poruncit sa- 
mi scot incaltarile si sa ma inchin lui Babaji. 

M-am apropiat si m-am asezat langa ei pe gazon. Am deschis discutia 
cu unul dintre ei, care mi-a parut mai simpatic, mai familiar. Umbla tot timpul 
gol-golut, avand asupra sa doar o bucata de panza galbena pe care o 
asternea pe jos atunci cand voia sa se intinda. 

Mi-a spus povestea lui. Era olandez din Amsterdam. Nu-i placuse deloc 
viata in Europa. De aceea, pe la varsta de 20 de ani, a luat hotararea de a 
pleca definitiv in insulele tropicale Fiji din Oceanul Pacific. Pe drumul catre Fiji 
a trecut prin India, unde l-a intalnit pe Babaji in ashramul Heracan din 
Himalaya. Pana in acel moment nu avusese nici o legatura cu yoga sau cu 
vreun alt tip de religiozitate. imi povestea: 

„Cand am ajuns in fata lui Babaji, m-a facut sa ma simt uite atat de mic 
(si mi-a indicat cu degetele vreo 2 centimetri), in timp ce pe el 11 simteam 
urias cat un munte. 

- Tu vei face comert, mi-a spus cu fermitate. 

- Eu, comert, Babaji?! m-am mirat eu, nu fara teama. 

- Da, tu, du-te acum. 



Plecand din ashram, aveam sa inchei foarte curand primul meu 
contract comercial. Eram pe atunci doar un mic golanas cu o bruma de bani. 
in trei ani am devenit un prosper om de afaceri internationale. Calatoream 
numai cu avionul si realizam un profit anual de aproximativ un milion de 
dolari. Bineinteles, am reusit toate acestea numai cu puterea lui. Apoi Babaji 
m-a chemat langa el. Am parasit totul si m-am apucat de yoga". 

- Mie nu-mi place sa muncesc, i-am spus la un moment dat 
olandezului. 

- Atunci nu munci, mi-a raspuns. Ce-ti doresti, o viata linistita? 

- Nu! Vreau sa aflu ce se intampla in aceasta lume. 
Toate sunt un mister, si nu pot intelege mai nimic. 

- Eu sunt de trei ani impreuna cu Babaji, si inca nu inteleg nimic. Nu 
stiu cine sunt, nici ce trebuie sa fac in aceasta lume, nici ce insemnatate are 
tot ceea ce se intampla, tot ceea ce fac, nici directia in care merg. Tu faci 
lucruri pe care nu le doresti? 

- Nu, sunt liber si fac tot ce vreau. 
Ceilalti l-au strigat si s-a ridicat sa piece. 

- Unde mergi? L-am intrebat. 

- Ne ducem sa fumam. 

- Pot veni si eu? 

- Haide! 

Am intrat intr-o incapere spatioasa a vilei. Toti cei dinauntru aveau in 
jur de 30 de ani. in timp ce pregateau tsilum, le-am marturisit: 

- Cand ma aflu in fata lui Babaji, mi-e frica. 

- Sa nu te temi deloc, sa nu-ti fie frica, mi-a spus surazator eel mai gras 
dintre ei. 

El a aprins primul tsilum. Tragea, tragea, tragea... fara sa mai termine. 
Cand a expirat, in cele din urma, a umplut de fum toata camera dintr-o 
singura suflare! l-au urmat si ceilalti, cu aceleasi rezultate. Venindu-mi si mie 
randul, am incercat sa o fac pe grozavul. Am tras cat am putut mai mult, dar 
n-am izbutit chiar nimic, in comparatie cu ei. Am ametit insa atat de tare, 
meat am simtit ca sunt gata sa lesin. La urmatoarele „runde" am participat 
numai de forma. Amestecul era extrem de tare. 

lesind afara ametit, am patruns in curtea interioara a vilei. De jur- 
imprejur erau cladiri tetragonale. Se aflau aici cam trei sute de persoane, 
intre care si destui europeni. Am zarit o tanara blonda, imbracata in haine 
traditionale indiene, pe care o cunoscusem in New Delhi. Sarmana, se credea 
femeia lui Babaji si se straduia sa se comporte ca atare. Mi-a fost mila de ea, 



caci o gaseam absolut ridicola. Nimeni n-o jignea, dupa cum nici nu-i dadea 
vreo atentie. Parea sa fi luat-o putin razna. Statea de ani de zile in India si 
traia o himera. Ma intrebam: n-a putut nimeni sa o faca sa-si revina? N-a 
incercat nimeni sa o aduca la realitate? Care era atitudinea gurului? Mai 
degraba li hranea inchipuirea, dupa cum concluzionasem din povestirile unei 
prietene de-a ei din Delhi, inca un element semnificativ in cartea de vizita a 
lui Babaji. Nu cumva avea relatii cu ea? Toti indienii manifestau o fascinatie 
aparte fata de albii blonzi, semintia vechilor lor stapani, fascinatie 
amestecata cu ura si invidie. Sa constituie oare Babaji o exceptie? Mi-am 
reamintit o suita intreaga de istorii relatate de tinere care o patisera in felul 
acesta cu gurusii lor... 

Intre timp, toti cei prezenti treceau prin fata lui Babaji si i se inchinau, 
dupa care li sarutau picioarele. Fata de unii se purta foarte sever, fata de altii 
era bland si binevoitor. 

L-am reintalnit pe tanarul care ma adusese pe bicicleta. Insista sa merg 
si eu inaintea lui Babaji. Cuprins de temeri, am incercat sa tergiversez. S-a 
simtit foarte prost, fapt pentru care, nevoind sa-l pun intr-o situatie dificila, 
m-am dus. indata ce am ajuns inaintea lui Babaji, acesta a devenit iarasi 
sever. Eu am simtit din nou o frica teribila, aproape paralizanta. Abia am 
izbutit sa soptesc in minte: „Ajutor!". Exact in acea clipa, gurul s-a mai 
domolit. 

- Cine te-a adus aici? a intrebat. 

- Tu, i-am raspuns, neglijandu-i pe toti cei care se facusera 
instrumentele vointei sale si recunoscand in el cauza adevarata. 

- De unde vii? 

- Din Mongyr. 

I n spatele sau stateau ca niste garzi de corp cei cu care fumasem 
Tmpreuna. 

A facut un semn si m-am indepartat usurat de presiunea si angoasa pe 
care le simteam in fata acestei creaturi bizare. Ce anume ma infricosa atat 
de tare? Ochii sai neobisnuiti? Marea sa putere? Dar si parintele Paisie avea o 
foarte mare putere, dupa cum si ochii sai deveneau neobisnuiti, mai presus 
de fire, insa nu ma speriasem niciodata alaturi de el, ci dimpotriva. De ce ma 
stapanea totdeauna aceasta apasare si fobie in fata lui Babaji? - ma 
intrebam eu pe atunci... 

A sosit si ora mesei. Ne-am asezat pe pamant, in siruri. I s-a impartit 
fiecaruia cate o frunza mare pe care urma sa fie pusa mancarea: cartofi, 
verdeata, orez fiert si condimente din belsug. Tanarul care statea langa mine 
mi-a povestit ca devenise de curand patronul unei fabrici. Era asadar un 
indian bogat, urmand sa devina si mai bogat, de vreme ce se afla abia la 
inceput. isi datora intreaga situatie lui Babaji, despre care spunea ca le 
„imparte bogatie" unora dintre discipolii sai. Printre acestia se numara si 
editorul proprietar al vilei. intr-adevar, costurile gazduirii erau imense, mai 
ales ca yoghinii aveau sa ramana patru-cinci zile in casa editorului, dupa 
care urmau sa-si schimbe locatia. lartoata aceasta lume trebuia sa manance 



si sa doarma. Familia eliberase camerele si le cedase integral gurului si 
ucenicilor sai. Marturiseau cu totii ca prosperitatea materiala le era asigurata 
prin intermediul „capacitatilor" lui Babaji. „Desigur, pe toate acestea le-am 
realizat prin puterea lui", era leit-motivul tuturor. 

Jertfa 

Dupa masa a inceput jertfa. in curte fusese amenajat un altar special, 
unde aprindeau focul si jertfeau. S-au adus niste tipsii cu materii unsuroase. 
Babaji aducea jertfa, ajutat de stapanul casei si de cei mai apropiati ucenici, 
care erau masati in jurul sau. Luau din cand in cand grasime cu o lingura 
mare si o aruncau in foe, in timp ce cantau diferite imnuri catre zei. Se 
raspandea un pregnant miros de carne arsa. Toti ceilalti urmareau cu evlavie. 
Aceasta slujba a durat aproximativ doua ore. La sfarsit, din lingura innegrita 
pe care o folosisera la slujba, unul dintre discipoli (era tocmai „amicul" meu 
olandez) lua cu degetul funingine si atingea fruntile celor prezenti, 
desenandu-le astfel cate o bulina intre sprancene. M-am apropiat si eu, 
beneficiind de acelasi tratament. Fusesem impresionat de slujba. N-am 
realizat insa pe moment cui li era adresata acea jertfa. Bineinteles ca nu lui 
Hristos. Oamenii erau politeisti, idolatri. La inceput am sesizat mai greu 
consecintele acestui aspect, deoarece, sub influenta crestinismului, imi era 
complet strain modul lor de perceptie a real itatii. Ei insa aduceau cu 
adevarat jertfe idolilor, intocmai precum vechii elini, oricat de neverosimil mi 
se parea pe atunci! 

Yoga si hinduismul sunt lucruri inseparabile. isi asuma exact aceeasi 
filosofie, aceeasi credinta, izvorasc una din cealalta. Hinduismul nu poate fi 
imaginat fara zeitatile sale diforme si monstruoase. Yoghinii acestia erau pur 
si simplu fideli traditiei, slujeau si se inchinau idolilor lor. lata ca si in secolul 
XX exista idolatri! Mi-am facut astfel o idee despre cum va fi aratat Grecia 
inainte de crestinism, cand oamenii se inchinau celor doisprezece zei ai 
Olimpului. Desigur, indienii li intrec cu mult pe vechii elini. Ei venereaza mii 
de zeitati, dintre care o mare parte au aspect si insusiri de animale, iar nu de 
oameni - precum aveau zeii antici ai grecilor. 

Inchinarea 

Gurul se plimba nestingherit prin mijlocul oamenilor, fara ca cineva sa 
cuteze a se apropia de el sau a-i atine calea. Apoi a disparut inspre aripa 
sudica a cladirilor. Multimea a format o coada. „Se due sa treaca iarasi prin 
fata lui, ca de obicei", m-am gandit eu. Fiindca intentionam sa parasesc vila, 
am intrat si eu in rand. Nu pentru a ma inchina lui Babaji, asa cum ma 
indemnau ei, ci doar in semn de salut. Era un simplu gest de politete. „ln 
definitiv, mi-au oferit ospitalitate!", imi spuneam in gand. 

Sirul era lung si nu-l vedeam pe Babaji. II ascundeau cativa copaci. 
Dupa un timp, apropiindu-ma mai mult, l-am vazut iesind din spatele 
copacilor. Pana sa apuc sa ma mai intreb cui se inchinau atunci oamenii daca 
nu lui Babaji, m-am pomenit in fata unui templu cu vreo douazeci de statuete 
de cate jumatate de metru inaltime. Alaturi se postasera grupuri de 
brahmani care supravegheau sirul cu severitate. Babaji se catarase pe 
creanga unui copac si ma privea. In fata mea mai erau trei persoane. Se 
inchinau, lasau bani si plecau. M-am jenat sa ies din rand. Ar fi fost un gest 
jignitor fata de toti ceilalti. Nu aveam nici posibilitatea de a pleca discret. M- 



am apropiat asadar si m-am inchinat idolilor, facand in aceeasi clipa si 
rugaciune catre Hristos. 

Astfel am calcat porunca lui Dumnezeu pe care o auzisem intr-un chip 
atat de minunat in minte atunci cand am urcat pentru prima data treptele 
ashramului Heracan si am facut cunostinta cu idolii. 

Eu sunt Domnul Dumnezeul tau. Sa nu ai alti dumnezei in afara de 
Mine. Sa nu te inchini la idoli, nici sa le slujesti lor. Ce facusem eu in acea zi? 
Nu participasem la o slujire? Nu ma alaturasem unei jertfe? Nu erau ele 
adresate in mod evident idolilor hindusi? Nu spune prorocul David in Psalmi 
ca Toti idolii neamurilor sunt demoni (Ps. 95,5)? Nu sfarsisem prin a ma 
inchina idolilor? 

Oare nu pentru ca refuzau sa arunce un pumn de tamaie in foe spre 
cinstirea idolilor isi pierdeau martirii crestini avutia lor, isi pierdeau 
persoanele iubite, isi pierdeau insasi viata in grozave torturi suferite din 
partea idolatrilor? 

Asa refuzau ei sa se supuna minciunii si tatalui minciunii, Satanei. Asa 
se luptau pentru adevar. lar acest adevar este eel mai insemnat dintre toate. 
El nu vizeaza cine stie ce constructie abstracts sau teorie cu termen limitat, 
ci priveste intreaga viata a omului, anume risipirea ei in minciuna, in 
ratacire, sau valorificarea ei autentica prin contact nemijlocit cu realitatea, 
care este Dumnezeu. 

Martirii crestini se luptau cu iubire pentru adevar, pentru Dumnezeu, 
pentru semenii lor, aratandu-le calea adevarata care duce la viata vesnica, 
straduindu-se sa-i elibereze din non-existenta propriilor himere, din moarte. 

Desigur, ei insisi au dobandit viata vesnica prin moartea trupului. Au 
schimbat cele vremelnice cu cele vesnice, cele ieftine cu cele de pret. Au 
primit darul iubirii si al curajului de la Dumnezeu, Care a fagaduit intregii 
lumi: Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, si Fiul Omului va 
marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu (Luca 12, 8). 

Hristos ne indeamna sa nu ne temem de vrajmasii Sai, care au puterea 
sa ucida doar trupul nostru, dar n-au nici o stapanire si nici o putere asupra 
sufletului nostru vesnic, si deci nu ne pot aduce vatamari substantiale. 
Trebuie sa ne temem mai degraba de despartirea de Adevar si de Iubire, 
adica de Adevaratul Dumnezeu, despartire care ne conduce la pierderea 
fericirii vesnice. 

De buna seama, atunci n-am realizat intreaga semnificatie a gestului 
meu. Constiinta mea nu functiona. In plus, eram ametit de tsilum, tarat de 
sentimentele amicale fata de cativa yoghini, inselat de formalisme 
politicoase. Intrasem in rand cu un scop, dar in final am facut cu totul 
altceva. Tocmai pentru ca aveam anumite „circumstante atenuante", 
Dumnezeu m-a iertat mai tarziu... 

Cum m-am demonizat 

Dupa acest ultim act, lumea a inceput sa se imprastie in grupuri. Babaji 
se retrasese. Ma hotarasem sa plec. Zarindu-I pe yoghinul olandez, m-am 



dus sa-mi iau ramas bun. M-am asezat langa el pe gazon si am schimbat 
cateva cuvinte. „Ne vom revedea", i-am spus si l-am lovit prieteneste peste 
coapsa. Atunci am simtit ceva iesind din corpul sau si intrand in al meu. 
putere mi-a inundat tot trupul. 

M-a privit cu uimire! S-a ridicat si a plecat precipitat, fara sa mai spuna 
un cuvant. M-am mirat si eu de ceea ce simtisem, dar si de reactia 
olandezului gol-golut. N-am inteles ce mi se intamplase. 

Am pornit apoi pe jos spre hotel, unde am ajuns abia la miezul noptii, 
dupa opt ore de mers. Pe tot parcursul acestui drum, am simtit in mine o 
uriasa energie. Ma simteam foarte puternic. Paseam cu mandrie si aroganta, 
netemandu-ma de nimeni si de nimic. Niciodata in viata mea nu ma 
simtisem atat de puternic. Mi se parea ca-i am pe toti oamenii in mana si ca 
ma pot impune in fata oricui fara nici un efort. Eram stapanul stapanilor. 
„Niciodata in viata mea nu am pasit atat de liber pe pamant", m-am gandit 
atunci. Acest sentiment de libertate izvora din lipsa oricarei frici sau 
nesigurante. Eram convins ca pot controla absolut orice situatie 
neprevazuta... iar neprevazutul n-a intarziat sa se iveasca. 

Se innoptase si intrasem pe un drum secundar, ingust si intunecat. La 
50 de metri in fata mea am vazut vreo zece barbati care puneau ceva la 
cale, aratand catre mine. Le paream o victima sigura. Am inaintat drept spre 
ei, ignorandu-i cu desavarsire. Cand ne mai desparteau 10 metri, s-au 
adunat buluc si au pornit catre mine intr-un iures mut si salbatic. Nu m-am 
temut nici o clipa, ba chiar zambeam arogant continuand sa pasesc in 
acelasi ritm. De indata ce au ajuns langa mine si m-au inconjurat, au 
inlemnit. Le-a disparut orice urma de indrazneala. S-au repliat inspaimantati. 
M-am oprit si i-am privit. Cineva din lateral mi-a strigat ceva pe un ton 
amenintator si injurios. M-am intors, I-am privit si s-a oprit brusc. Apoi mi-am 
facut drum exact printre ei, impingandu-i usor dar ferm, si m-am indepartat 
fara sa le mai dau nici o atentie. 

In mod normal acestia s-ar fi napustit asupra mea, mi-ar fi smuls 
pretioasa borseta cu banii si pasaportul, m-ar fi trantit la pamant, m-ar fi 
scuipat si m-ar fi lovit cu picioarele, cu pumnii si cu orice altceva le-ar fi 
dictat salbaticia si ura lor. in saracia si disperarea din India, astfel de 
incidente erau la ordinea zilei. 

Ce se intamplase insa? Ce vazusera pe chipul meu, determinandu-i sa 
cedeze terifiati? Fetele lor li recomandau ca pe niste oameni lipsiti de 
scrupule. Nu se jucau. Mai facusera astfel de lucruri, aveau experienta. Cu 
siguranta ca ramasesera deodata extrem de intrigati in privinta mea. Cat 
despre mine, stiam negresit ca posed „puterea" lui Babaji, pe care o 
dobandisem mai degraba de la „prietenul" meu olandez, la plecare. 

Ispita puterii 

Mi-am continuat drumul. Se innoptase bine si am intrat intr-un pare 
imens, unde existau vechi constructii de mari dimensiuni. Era un templu 
oarecare. Stiam ca asemenea locuri sunt frecventate de hoti, dar nici macar 
nu-i luam in calcul. Nu mi-am luat nici un fel de masuri de precautie pentru a 
evita sa fiu vazut si urmarit de virtualii talhari. Ma preocupa intens un cu 
totul alt aspect: dispuneam de o mare putere! Traiam cu adevarat puterea. 



- Putere... putere! Ce-i rau in asta? ma intrebam in sinea mea. 

- Bine, dar tu ce cauti de fapt in viata? imi replicam intr-un dialog 
launtric. 

M-am asezat sa fumez o tigara si sa reflectez mai adanc si mai 
limpede. M-am Tntins pe jos si am inceput sa privesc stelele Indiei. Pe fondul 
unei relaxari fizice si psihice, simteam amplificandu-se inlauntrul meu dorinta 
de putere. Incercam sa-mi dau seama daca merita sa ma impotrivesc acestui 
impuls interior. 

- Este rau sa pasesti ca un stapan, ca un suveran pe pamant? Sa nu te 
temi de nimeni si de nimic? Sa-ti fie toate la indemana si sa obtii cu usurinta 
tot ceea ce doresti? De ce sa fie rau? ma intrebam provocator pe mine 
tnsumi. 

Diversi indivizi se apropiau de mine, unii tarandu-se, altii pasind pe 
langa mine cu indiferenta. Numai ce-mi intorceam fata catre ei, si se 
indepartau instantaneu. Mi-am adus aminte de germanul in costum pe care 11 
intalnisem la intoarcerea mea din ashramul Heracan, discipol si el al lui 
Babaji. Se revarsa din el puterea. putere stranie. Eram convins ca inspiram 
si eu acum acelasi sentiment. 

Nu stiu cat timp am zacut polemizand cu mine insumi. Conflictul 
interior imbraca forma unui dialog de felul acesta: 

- Bine, tu ai renuntat la putere. Nu te mai preocupa in mod special sa 
stapanesti; acum te-ai reintors la vechile deprinderi? 

- Da, insa de data asta dimensiunile sunt colosale. Ce-ti va mai putea 
sta impotriva? Pe care femeie o vei dori si n-o vei avea? Ce confort economic 
iti va mai lipsi vreodata? Ce cunoastere vei cauta si n-o vei dobandi? 

Diavolul imi indusese senzatia ca ar avea putere nelimitata de a-mi 
oferi toate acestea. 

- Da, dar n-am sa gasesc prin asta iubire! m-am impotrivit eu din nou. 

- Vei avea cele mai mari satisfactii din lume, gandeste-te! 

- Da, dar pe mine ma intereseaza adevarul, ce importanta au toate 
celelalte? Si daca le ai, si daca nu le ai, ce-i cu asta? Sunt toate desarte, 
stupide si ridicole... Nu, nu ma intereseaza puterea, nicidecum! 

I n aceasta stare m-am dus la hotel, unde am dormit aproape pana in 
dupa-amiaza urmatoare. 

A doua zi am petrecut-o reflectand indelung. Ce se intamplase cu 
mine? Ce concluzie puteam desprinde? De partea cui erau yoghinii, a lui 
Dumnezeu sau a Diavolului? Constituia hinduismul un drum alternativ catre 
Dumnezeu, sau era o cursa a Diavolului, o perfida ratacire care li facea pe 
oameni sa-si iroseasca viata fara scop, fara sens? Nu puteam inca raspunde 
acestei dileme. Rememoram evenimentele, convorbirile, persoanele; le-am 



examinat cu atentie, cautand sa aflu in ele elementele care ar fi furnizat 
solutii intrebarilor mele. Totusi, n-am izbutit sa ajung la certitudini. 

Intr-una din serile urmatoare l-am vazut in vis pe Babaji. M-a luat de 
mana, m-a invatat sa zbor si sa cant in acelasi timp o mantra care se referea 
la zeul Shiva: „Hare Om Namah Shivaya". Aceasta mantra mi se intiparise 
puternic in minte. M-am trezit cantand-o. Eram animat de dorinta arzatoare 
de a merge la gara, caci „stiam" pur si simplu ca la acea ora Babaji va pleca. 
Am coborat scarile in toiul noptii, dar am aflat usa hotelului incuiata. Am 
strigat insistent, insa nu s-a gasit nimeni sa-mi deschida. M-am suit pe terasa 
hotelului si am auzit in departare o multime de oameni care scandau 
inflacarat: „Sfinte parinte biruitor!"... Discipolii isi luau ramas bun de la gurul 
lor. Au strigat mai mult de o ora. 

Mantra se lipise de mintea mea: „Hare Om Namah Shivayam". Era 
efectul unei interventii nemijlocite a lui Babaji. Din nou, nu, mi se ceruse 
consimtamantul sau aprobarea... M-am gandit iarasi la cat de diferit se purta 
cu mine batranul Paisie! Ma respecta desavarsit. Nu facea niciodata ceva 
fara incuviintarea mea. 

In zori m-am dus la culcare, in timp ce mantra mi se tot invartea prin 
minte. Exista in melodia ei ceva care ma atragea. Eram insa iritat de faptul 
ca-mi fusese implantata in minte din exterior. 

EVENIMENTELE SPIRITUALE 

Dupa Allahabad si reintalnirea cu Babaji, m-am intors din nou la 
Mongyr, in ashramul lui Satyananda. M-au primit ca pe un cunoscut. 

Cand am pornit din Grecia in aceasta calatorie, ma hotarasem sa-mi 
impun o deschidere totala fata de India si tot ceea ce insemna ea. De altfel, 
acesta a fost si motivul pentru care imi scosesem pana si cruciulita pe care 
mi-o daruise parintele Paisie. Decisesem ca trebuie sa traiesc India cu 
adevarat, si nu sa o observ ca un turist. Am luat parte asadar cu tot sufletul 
meu la viata ei. Eram deschis de bunavoie tuturor influentelor ei. Asteptam 
ca la sfarsit sa vad ce va pastra filtrul inimii mele din toate aceste 
evenimente. 

In aceeasi maniera m-am straduit sa petrec si in ashram. Faceam totul 
impreuna cu ei: ma sculam dimineata, maneam, munceam, discutam, 
faceam exercitii yoga. Pentru a cunoaste un lucru trebuie sa-l traiesti, nu sa-l 
analizezi pur teoretic. Traiam asadar ca un membru al ashramului. Purtam 
insa inlauntrul meu si amprenta experientelor crestine. Asa se face ca am 
incercat sa imbin anumite practici yoghine cu crestinismul. De pilda, ma 
trezeam dimineata si incepeam cu meditatia. O data ajuns la un nivel mental 
mai profund al meditatiei, incepeam sa zic rugaciunea „Doamne lisuse 
Hristoase, miluieste-ma", asa cum o invatasem in Sfantul Munte. 

Cred ca nu exista o limba omeneasca atat de bogata, de profunda si de 
subtila pentru a descrie intensitatea extraordinara, adancimea si consistenta 
evenimentelor care se derulau la nivelul mintii si al inimii mele in asemenea 
imprejurari. Constiinta lua act cu uimire de aceste fenomene si abia apuca sa 
le inregistreze. Nu exista timp pentru analiza critica si evaluare rationala. 



Ma aflam asadar intre doua influente spirituale foarte puternice. 
Oscilam adesea cand intr-o parte, cand in cealalta. Cea mai mica inclinare a 
intentiei mele avea o rezonanta imediata asupra efortului meu spiritual. 
Erarn angrenat intr-o lupta plenara, care angaja intreaga mea fiinta. 
Pericolele de rigoare imi amenintau nu doar modul de viata, ci intreaga 
existenta. Am ajuns inevitabil la epuizare. Fara sa ma fi suprasolicitat fizic, 
depusesem totusi o stradanie sufleteasca iesita din comun. A fost mult pana 
si numai faptul ca a trebuit sa traversez toate aceste experiente si contacte 
spirituale la care m-am expus. Scopul pe care 11 urmaream presupunea 
insusiri de care eu personal nu dispuneam. incercam sa disting calitatea si 
provenienta evenimentelor spirituale, insa nu posedam criteriile pe seama 
carora as fi putut discerne. 

Imi amintesc ca pana si somnul meu suferise modificari. Aveam vise 
din cele mai stranii, insotite permanent de senzatia ca in sufletul meu se 
petrec transform a ri neobisnuite. Daca aseman sufletul cu o casa, cineva 
parea nu numai ca-mi schimba pozitia mobilierului, dar darama si zidurile, 
construia in alta parte etc. Socotesc ca in timpul somnului eram hipnotizat. 
Altfel spus, ma hipnotizau de la distanta. Cineva sustragea cheile constiintei 
mele si patrundea in casa sufletului meu. 

Cateodata intarziam sa ma trezesc dimineata, adica ma sculam la ora 
7 in loc de ora 5, de pilda, iar Benoir radea pe seama mea, pretinzand ca 
lenevesc. Eu ma simteam insa deja obosit, caci pe durata somnului eram 
supus acelor transformari sufletesti. 

- Dar, protestam eu, daca ai stii tu cate lucruri mi se intampla 
noaptea... Nu se poate spune tocmai ca dorm... 

Si in timpul zilei primeam asemenea influente. Patimeam schimbari 
neasteptate, ca si cand o alta minte, un spirit oarecare se suprapunea peste 
sufletul meu, si incepeam sa desenez tot felul de simboluri mistice stranii si 
expresive. Uneori le modelam din pamant, daca se intampla sa intru in astfel 
de stari in timp ce lucram la gradina. 

Fenomenele acestea devenisera constantele permanente ale zilelor 
mele, imbogatindu-se treptat cu evenimente de extrema intensitate, pe care 
le voi descrie ceva mai jos. Aveam convingerea profunda ca pentru toate 
acestea era responsabil conducatorul ashramului. Nu-I puteam gasi insa 
nicaieri, spre a-i cere lamuriri. 

Pe de alta parte, m-a ajutat si Dumnezeu, prin rugaciunile batranului 
Paisie, astfel ca mai puteam uneori sa-mi trag rasuflarea si sa ma revigorez 
sufleteste. Odata, pe cand ma gaseam la tipografie si desfasuram o 
activitate de rutina stand jos, am inceput sa spun in minte rugaciunea 
„Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma". Am spus-o vreo jumatate de ora si 
deodata am constientizat cu bucurie ca un val duhovnicesc nevazut ma 
inconjurase ocrotitor. Se pogorase atat de gingas, de tacut si de lin, ca roua 
pe lana, precum spune Sfanta Scriptura. Era insa atat de vadit pentru toate 
simturile mele... M-am umplut de fericire si de pace. Am remarcat in acelasi 
timp ca yoghinul responsabil peste tipografie ma privea intens si ciudat. Dar 
simteam o asemenea siguranta dumnezeiasca meat nu ma nelinistea deloc 
privirea lui. Dupa aceasta intamplare trebuie ca intrasem totusi in 
colimatorul lor. A doua zi am surprins un yoghin in varsta urmarindu-ma pe 



ascuns de pe terasa unei cladiri, in timp ce lucram in gradina. Aceasta s-a 
intamplat cateva zile la rand. Se pare ca incepusera sa simta intr-un fel sau 
altul efectul rugaciunilor pe care le facea batranul pentru mine; intalneau o 
anumita opozitie de ordin spiritual si nu stiau cui sa o atribuie. 

Luarea in stapanire 

Intr-o zi, in jurul orei 11 dimineata, mi s-a intamplat ceva cu totul iesit 
din comun... Mintea mi s-a „golit" brusc, ca si cand eul meu ar fi disparut. 
incetasem sa mai fiu stapan peste sine. Altceva sau altcineva preluase 
controlul mintii si trupului meu. Undeva in „strafunduri", la mare 
„departare", subzista o vaga palpaire a constiintei de sine, dar ramasesem 
absolut indiferent fata de evenimentele care mi se intamplau. Am abandonat 
lucrul si am intrat in camera mea, teleghidat ca un robot de catre cineva 
necunoscut. M-am intins pe pat, cu fata in sus. Am stat acolo nemiscat, fara 
sa dorm, fara sa ma gandesc, fara sa aud, fara sa mai am macar perceptia 
timpului. in lumea mea sufleteasca se intampla ceva care nu depindea de 
mine catusi de putin. Am simtit doar ceva ghiortaindu-mi inauntrul pieptului. 
Nu mai pastram decat o palida urma a constiintei de sine. 

„Puterea" care m-a transpus in aceasta stare s-a retras apoi putin cate 
putin. Nu stiu exact ce a facut in sufletul meu. Presupun ca a fost insa 
consecinta unei stradanii a yoghinilor de a-mi revizui anumite conceptii si de 
a neutraliza cateva din impotrivirile mele. Nu prin convingere, ci prin forta, 
intr-un deplin si perfid dispret fata de libertatea mea. incet-incet, am inceput 
sa-mi redobandesc constiinta. L-am auzit pe Benoir strigandu-ma de dincolo 
de usa. inainte sa mai apuc sa ma ridic, a intrat inauntru precipitat: 

- De ce ai incuiat usa? De o ora ma chinui sa intru. 

M-am mirat. Yala era descuiata, eu inca nu ma ridicasem din pat, iar 
membrele imi erau aproape intepenite. 

- N-am incuiat, usa era deschisa! am raspuns. 

- De cinci ori am incercat sa intru si era incuiata, a protestat el iritat. 
Te-am strigat, nu m-ai auzit? 

Am privit atunci ceasul: era 1 dupa-amiaza. Ma aflasem asadar in 
aceasta stare mai bine de doua ore! Am privit si usa deschisa. Eram 
stupefiat. „Cine i-a tinut usa blocata lui Benoir?", ma intrebam in tacere. „Se 
pare ca eel care m-a si azvarlit in pat ca pe un lemn". 

Benoir avea 25 de ani si un fizic bine antrenat si robust. Ar fi fost in 
stare sa tranteasca usa de perete fara probleme. M-am mirat de aceasta 
putere mentala care se manifestase inclusiv material atat de eficient, 
tinandu-i usa blocata lui Benoir. 

Am luat in calcul si posibilitatea ca cineva sa ma fi hipnotizat in 
prealabil, fara sa-mi dau seama, ori poate de la distanta; dar cine li tinuse 
usa contra lui Benoir? Hipnotizarea mea nu putea explica chestiunea usii 
„incuiate". Prin urmare, rezulta cu necesitate ca era implicata si o alta 
putere... Nu cumva in ceea ce au numit ei „hipnoza" se amesteca si Diavolul, 
asa cum spuneau monahii din Sfantul Munte? 



Lumina 

Cursul de Nidra Yoga se desfasura la pranz. in acea zi lectia trebuia sa 
fie predata de o swami australiana blonda. Ne-am intins cu totii pe podea, cu 
fata in sus, fara sa ne atingem intre noi, am inchis ochii si ascultam vocea 
swami tei dandu-ne indicatii. Dupa relaxarea corporala, a venit randul 
imaginatiei. Am inceput sa ne reprezentam mental imaginile frumoase pe 
care ni le sugera: apusuri de soare, flori, ape curgatoare... incetul cu incetul, 
mintea noastra se desprindea de simturi si auzeam numai vocea femeii. 
Ajunsesem deja la un nivel foarte profund cand, deodata, am vazut in 
sufletul meu stralucirea unei lumini albe. Ceva ca un flash. M-am mirat, caci 
nu-mi indusesem o astfel de imagine, asa cum procedasem cu cele 
precedente, si nici swami nu daduse vreo indicatie in sensul aceasta. Se ivise 
de la sine. A durat doar o clipita. N-am simtit nimic special la vederea ei, in 
afara de nedumerire: de unde sa fi aparut? 

In scurt timp, swami ne-a readus treptat la ceea ce numim stare 
normala a constiintei. Cativa din clasa atipisera in timpul lectiei. Ea a intrebat 
atunci daca cineva dintre noi vazuse cumva vreo lumina. imi era simpatica, 
dar nu i-am dezvaluit nimic. Ceilalti ar fi socotit-o ca pe un succes, insa nu 
voiam sa ies in evidenta sau sa starnesc curiozitatea celor din jur. Am simtit 
ca ea a perceput ceea ce mi se petrecuse, dar voia sa se convinga deplin. 

Intamplarea aceasta mi-a atatat si mai mult egoismul, fundamentandu- 
mi convingerea ca am o vocatie speciala pentru yoga, de vreme ce traiesc 
experiente deosebite la care ceilalti nu au acces. Aceasta magulire de sine 
actiona in fapt ca o momeala perfecta. 

Dincolo de aceasta, socotesc ca intreaga „lectie" nu era decat o 
mostra practica de hipnoza in grup. Cat despre lumina pe care o vazusem, 
ea se datora de aceasta data unei simple reactii a traiectelor nervoase. Spre 
exemplu, daca strangem din pleoape cu putere sau daca ne presam globii 
oculari, vom „vedea" niste lumini, ca urmare a faptului ca celulele nervoase 
reactioneaza la aceasta presiune; tot asa, atunci cand ne ridicam brusc sau 
cand ne lovim de ceva, „vedem" uneori niste „stelute". Este un simptom cat 
se poate de firesc, datorat reactiei unor stimuli nervosi. 

Inda, Pingala, Sushumna 

Intr-o dimineata, pe la orele 10, la numai cateva minute dupa ce 
incepusem sa meditez in pozitia lotusului, am fost cotropit dintr-o data de o 
putere. Am simtit ceva ca o lovitura puternica si fulgeratoare. Ghidat 
automat de aceasta putere, trupul mi s-a intins, coloana vertebrala a devenit 
absolut dreapta si am luat - fara vreo intentie ori silinta personala - pozitia 
lotusului perfecta, fara nici un cusur. in acelasi timp am vazut cu mintea (caci 
aveam ochii inchisi) o intensa imagine cromatica. Reprezenta cele trei canale 
energetice de baza. Era exact ca toiagul lui Asclepios, cu cei doi serpi 
incolaciti in jurul sau -simbolul medicilor si totodata al yoghinilor. Canalul din 
centru - Sushumna, cum i se spune - era mai gros si de un galben aprins, iar 
celelalte doua mai subtiri, rosu si albastru, se impleteau de jur-imprejurul 
acestuia. Imaginea a durat putin iar apoi a disparut. Am simtit imediat ca o 
mana puternica eliberandu-mi corpul si mintea. 



Desi aveam zilnic asemenea stari de Juare in stapanire", de posedare, 
aceasta a fost diferita in intensitate, anume foarte puternica. Yoghinii o 
socoteau indiciul unei chemari speciale, care arata ca trebuie sa incep sa 
lucrez pe canale. Mi s-a spus: „Sunt aproape deschise. Mai ai nevoie de putin 
exercitiu. Calea ta este Kundalini Yoga", intr-adevar, am fost impresionat. Am 
inceput sa Tntreb, sa studiez, sa exersez cu mai mult entuziasm. Toate tainele 
pareau sa-si gaseasca in curand dezlegarea. Traversam de fapt, fara sa o 
stiu, unul din cele mai critice momente ale vietii mele: ma aflam intr-o 
teribila ratacire, la doar un pas de colaps... 

Atmosfera spirituals 

Exista, pe de alta parte, si o suita de discrepante vizibile intre mine si 
cei din jur. Ei intelesesera ca am o anumita „slabiciune" fata de Hristos. 
Abordam acest aspect mai ales in discutiile cu Tony si cu Louis, care 
proveneau dintr-un mediu crestin. Mai mult, tatal lui Tony era pastor in 
Anglia. El credea insa ca Hristos a fost yoghin. Ceea ce m-a frapat insa si mai 
mult a fost credinta lor ca Shiva este viu. Aveau in camera lor postere cu 
Shiva. 11 admirau ca pe „yoghinul eel dintai", care descoperise calea yoga. Nu 
le era prea clar statutul lui Shiva, dar 11 plasau cu mult deasupra lui Hristos, 
privindu-l mai degraba ca pe un zeu. De altfel, Hristos fusese „ucenic al lui 
Shiva"! 

M-am mirat ca nu ezitau sa-l indumnezeiasca pe Shiva si sa-l 
minimalizeze pe Hristos, in conditiile in care, pe de alta parte, Tony declara 
ca este ateu! Mai scoate-o la capat, daca poti... 

In ashram se cantau asa numitele kirtan, imnuri cu continut religios, 
prin care erau venerati atat zeii hindusi, cat si gurul. Exista conceptia ca 
aceste imnuri emit o serie de unde sonore care actioneaza pozitiv asupra 
mintii omenesti, prin rezonanta. Ele fusesera descoperite de niste oameni 
foarte avansati spiritual. Toti yoghinii erau asadar incurajati sa cante kirtan, 
pentru a primi aceasta influenta benefica. Se considera in general ca toate 
imnurile religioase produc astfel de rezonante, dar kirtan erau cele mai 
eficiente. 

O explicatie analoaga era oferita si despre mantre, aceste fraze- 
rugaciuni scurte care se repetau continuu. De obicei, ele contineau nume 
hinduse precum Shiva sau Krishna, ori numele magic OM. Practic, erau 
rugaciuni - invocari ale lui Shiva si Krishna. Pentru a-i insela insa si a-i 
menaja pe cei care nu credeau in Shiva si Krishna - intrucat miscarea avea 
multi adepti occidentali - sustineau ca puterea mantrelor nu rezida in 
invocarea numelor zeilor, ci intr-o oarecare unda rezonanta care s-ar afla 
continuta in fiecare mantra. Furnizau astfel o explicatie aparent „sti intifica", 
ce putea fi mai usor acceptata de catre un occidental, convingandu-l sa 
inceapa sa repete zilnic, de sute de ori, numele lui Shiva sau al lui Krishna, 
ori sunetul OM. Pretindeau ca exista si mantre crestine, precum „Doamne, 
miluieste", care produc la randul lor influente benefice (datorate - desigur! - 
undei pe care o contin). 

M-am hotarat sa-i pun un pic la incercare. in loc de alta mantra 
hindusa, am inceput sa rostesc „Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma". in 
plus, pe langa kirtan, am inceput sa-i cant si Maicii Domnului „Aparatoare 
Doamna". De asemenea, dimineata am inceput sa fac, impreuna cu 



exercitiile yoghine, si cateva metanii. Rezultatele au fost cat se poate de 
vizibile. 

Benoir, cu care traiam in aceeasi camera si pe care l-as fi putut 
caracteriza drept avansat, isi facea in fiecare dimineata jumatate din 
exercitiile de Kriya. Initial, a adoptat un com porta ment foarte sarcastic fata 
de Jnovatiile" mele. Apoi a inceput sa aiba probleme serioase. Nu-si mai 
putea face exercitiile. in atmosfera spirituals se produsesera schimbari care 11 
impiedicau, intampina dificultati pentru care ma considera raspunzator. Eu 
am fost absolut impresionat de rezultatele putinei rugaciuni pe care o 
spuneam in minte si ale putinelor metanii pe care le faceam din cand in 
cand. in cele din urma, Benoir a cerut sa piece si a schimbat camera. 

Daca vreodata cantam „kirtanul crestin catre Maica Domnului cu voce 
tare, pe vreun hoi sau trotuar, le starneam prin aceasta o spontana 
indispozitie tuturor yoghinilor din jur. Cand imi faceau vreo aluzie, imi placea 
sa-i tachinez protestand: „Dar nu spuneati ca au si acestea unde 
binefacatoare?". Astfel m-am convins ca in ciuda declaratei tolerante, a 
pretinsei intelegeri profunde si deschideri fata de celelalte religii, in realitate 
nu-i puteau accepta nicidecum pe Hristos si pe Maica Domnului. li deranjau 
infricosator de tare. 

Dupa nenumarate posedari, o altfel de... vizita 

In aceeasi zi, la amiaza, m-am intins in camera. Nu dormeam, ci 
ziceam cu ochii inchisi rugaciunea „Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma", 
folosind un sirag de matanii indian. Cineva s-a apropiat atunci de mine foarte 
lin, si ceva a inceput sa se schimbe in inima mea. Potrivit traditiei ortodoxe, 
in locul unde exista organul inimii se afla totodata si centrul sufletesc al 
omului. Acolo se intampla acum ceva deosebit. De aceasta data eram deplin 
constient. Stateam nemiscat, intins pe spate, si urmaream ceea ce mi se 
intampla cu liniste si bucurie. Deodata, mana mea dreapta ce tinea mataniile 
a zvacnit in sus. Singura, fara ca eu sa-i imprim vreo miscare! in aceeasi 
clipa am auzit tare si foarte limpede o bataie de aripi, exact ca si cand ar fi 
zburat de langa mine o pasare. Era de necrezut! Traiam insa o pace 
desavarsita in adancul inimii. M-am gandit din prima clipa la parintele Paisie. 

Am iesit apoi din camera, am facut cinci pasi pe coridor si l-am intalnit 
pe Niranjan. 

- Niranjan, l-am strigat, ce se intampla de la un timp? Mi se petrec 
atatea lucruri! 

- Nu te teme, mi-a zis. 

- Nu ma tern. Dartu faci lucrurile acestea? 

- Aici locul este plin de energii. Adauga si energia gurului, apoi energia 
swamilor, toate acestea... 

Cu alte cuvinte, Niranjan mi-a sugerat ca nu e nimeni raspunzator 
pentru ele. Nu exista responsabilitate sau vointa personala, ci doar o energie 
fara constiinta, fara forma, fara valente morale, precum energia electrica, de 
pilda. Nu poti condamna din punct de vedere moral curentul electric pentru 



ca ucide prin electrocutare, dupa cum nu-i poti atribui merite pentru 
binefacerile pa care ti le aduce. Nu exista vointa personala si, deci, nu exista 
responsabilitate personala. 

Pe de alta parte, Niranjan era categoric o persoana, si dispunea in mod 
evident de niste capacitati eel putin neobisnuite pe care le utiliza cat se 
poate de constient. lar eu eram tot o persoana, care, opunand rezistenta, 
putea fi distrusa tocmai prin aceste capacitati! 

Cat despre eel din urma eveniment spiritual -aceasta vizita pe care o 
primisem - a fost cu totul diferit de cele care-l precedasera. 11 „simtisem" 
launtric pe batranul Paisie alaturi de mine. Inima mi se umpluse de dulceata 
si de iubire. Simteam ca iubesc intreaga lume, inclusiv pe conducatorul 
Niranjan. Aceasta nu mai era hipnoza. Nu avea nimic din ameteala ei si din 
lipsa constiintei de sine, ci dimpotriva: ma aflam intr-o stare de maxima 
luciditate. Parintele Paisie isi dovedise iarasi grija si respectul fata de mine... 
Venise exact in clipa in care eu, constient, lucid si responsabil, li ceream 
ajutorul lui Hristos - in timpul rugaciunii. 

Sadsang 

Cateodata, dupa-amiaza, conducatorul ashramului se aduna impreuna 
cu toti yoghinii intr-una din salile mari ale ansamblului. Se aseza in mijloc, iar 
ceilalti faceau cere in jurul sau. Era un prilej de a i se adresa orice fel de 
intrebari. 

La o astfel de intalnire, am intrebat: 

- Daca cineva a ajuns sa nu mai aiba incredere in propria lui minte, 
realizand ca explicatiile pe care aceasta i le furnizeaza sunt forme fara 
substanta, in ce fel va mai gasi raspunsuri la intrebarile fundamental, de 
vreme ce nu crede in mintea sa si in explicatiile acesteia? Cum va progresa 
in cunoastere? 

Niranjan i-a dat cuvantul unui swami american. 

- Prin credinta, a raspuns acesta, dar exista doua feluri... 

Cu un gest taios, gurul l-a oprit. As fi fost foarte interesat sa aflu ce va 
zice mai departe, dar Niranjan a hotarat ca trebuie sa aud numai pana in 
punctul acela. 

„Daca asa stau lucrurile, daca este deci o problema de credinta, atunci 
eu am credinta mea", mi-am zis. Mai tarziu am meditat asupra afirmatiilor pe 
care le faceau frecvent: ca Hristos a fost un yoghin, ucenic al lui Shiva, ca a 
murit in ashramul sau din Himalaya pe care 11 numise „Noul lerusalim", ca 
Shiva era un fel de Dumnezeu, eel dintai yoghin al lumii, etc. Nu-L 
respingeau deci cu totul pe Hristos, dar li negau dumnezeirea si li 
minimalizau invatatura, prezentand-o ca pe o ramificatie secundara a 
hinduismului. Pretindeau ca intre crestini si hindusi nu exista diferente 
esentiale, dar ca cei din urma se afla la un nivel spiritual mai inalt. 



Mi-am amintit atunci un tropar al Bisericii pe care 11 auzeam in anii 
copilariei la fiecare praznic al Bobotezei, cand ma ducea matusa mea sa vad 
cum este azvarlita crucea in rau; acest tropar mi-a limpezit lucrurile: 

In lordan botezandu-Te Tu, Doamne, inchinarea Treimii s-a aratat 
Caci glasul Parintelui a marturisit Tie, Fiu iubit peTine numindu-Te; 
Si Duhul in chip de porumbel a adeverit intarirea cuvantului. 
Cel ce Te-ai aratat, Hristoase Dumnezeule, si lumea ai luminat, slava 
Tie! 

Cum puteau ei sustine ca nu ne despart deosebiri radicale, de vreme 
ce aici Biserica vorbeste despre Sfanta Treime, despre Duhul Sfant, si 
marturiseste fara echivoc ca Hristos este Dumnezeu intrupat? Cum puteau ei 
afirma ca Hristos a fost ucenic al lui Shiva? Cum puteau pretinde ca suntem 
una, de vreme ce credem lucruri fundamental diferite? 

Agresiunea finala 

Intr-una din diminetile urmatoare, lucrand in gradina in tovarasia 
nemtoaicei Prakas, i-am spus: 

- M-am hotarat sa plec in Sfantul Munte si sa raman acolo impreuna cu 
acel ascet despre care ti-am vorbit. 

- Da, e greu sa ramai in ashram... asta e pentru sufletele evoluate, mi-a 
raspuns ea vizibil incurcata. 

Din bunatate, ar fi vrut sa raman in ashram, pe care 11 considera un loc 
foarte propice „progresului spiritual". Ea nutrea iubire si admiratie fata de 
guru. 

Insa ceilalti yoghini - si mai ales Niranjan - nu priveau chestiunea cu 
atata bunavointa si candoare precum Prakas. li deranja indoiala mea. Voiau 
sa ma supuna cu orice pret si sa ma pastreze in ashram „viu sau mort". 

Cand Prakas le-a transmis hotararea mea de a-i parasi si de a ma 
intoarce in Sfantul Munte, au actionat rapid si energic. 

La pranz, pe cand ma aflam singur in camera, am fost supus unei 
experiente terifiante, odioase, inumane, eel putin echivalenta cu o crima 
sufleteasca. Sedeam pe scaun incercand sa-mi adun gandurile, cand brusc 
am trait ceva inspaimantator. Prima imagine cu care am asociat ceea ce mi 
se intampla a fost aceea, atat de frecventa in filmele de cinema, a unor 
blocuri gigantice care se transforma intr-un morman de bucatele in cateva 
fractiuni de secunda, sub efectul unui bombardament puternic. Daca cineva 
ruleaza apoi pelicula in sens invers, vede aceasta gramada de bucatele 
ridicandu-se la loc si formand blocurile. Astfel mi-am simtit si eu sufletul 
naruindu-se instantaneu. Toate „coloanele" si „grinzile" lui s-au zdrobit si au 
cazut. Traiam o durere de neimaginat si o frica devastatoare. Nu mai aveam 
putere nici pentru eel mai mic lucru. Daca pana in urma cu cateva clipe imi 
proiectasem calatoria de intoarcere in Grecia, acum un asemenea gest mi se 
parea absolut irealizabil, ma temeam nu numai sa ma intorc in Grecia, ci si 
sa ies din camera! Eu, care cutreierasem intreaga Indie, ma temeam acum 
sa deschid pana si usa! Chiar si numai gandul de a parasi ashramul ma 



ingrozea cu totul. Ma stapanea o neputinta atotcuprinzatoare. imi era frica 
de tot ceea ce intalneam in jur... Eram asemenea unui catelus paralizat de 
spaima, gata sa asculte cu recunostinta de stapanii sai. Ma simteam ranit, 
distrus, pulverizat. 

„Parinte, ajutor...", am soptit deodata. in chiar clipa aceea, cu o 
repeziciune uluitoare, sufletul meu s-a inzdravenit deplin. alta putere a 
venit inlauntrul meu si m-a intarit mai viguros decat inainte. Ma simteam 
foarte bine si fortificat sufleteste. Am auzit apoi glasul batranului Paisie, 
spunandu-mi in minte: „E nevoie de lupta, copilul meu". 

Eram socat si uimit, ca in fata unei revelatii! Ce puteri actioneaza 
asupra mea? Mi-am petrecut restul zilei in camera, chircit de frica. 

Am facut atunci o fagaduinta: „Maica Domnului, ajuta-ma sa scap de 
aici, si iti voi darui intreaga mea minte. Este a ta, iti apartine". Am inceput sa 
cant „Aparatoare Doamna...". 

Am iesit din camera abia in dimineata urmatoare. Ca de obicei, nu 
circula multa lume. M-am apucat sa lucrez in gradina impreuna cu Prakas. 

- Tu ce cauti pe aici? am auzit pe cineva intrebandu-ma cu asprime. 
Era yoghinul responsabil peste tipografie. 

- N-ai aflat ca astazi trebuie sa ramanem cu toti in cladiri? 

- Nu, am raspuns, de-abia am iesit. 

Era manios. A tras-o deoparte pe Prakas, si i-a vorbit intre patru ochi. 
La capatul scurtei lor discutii, ea mi-a explicat ca ar trebui sa ma due sa 
lucrez in cladirea tipografiei, unde vom avea „protectie spirituala". S-ar fi zis 
ca ne aflam in toiul unui razboi spiritual. Acesta fusese ordinul gurului. Era 
nervos. Ceva le tulburase apele, intr-adevar, toata lumea ramasese 
adapostita prin cladiri; acolo erau „protejati"! Aceasta stare de lucruri a durat 
nu mai putin de trei zile. 

„Rugaciunea batranului le-a stricat toate socotelile, exact asa cum s-a 
intamplat si atunci cand cu initierea in Mind Control", mi-am zis in sinea mea. 

Dupa cateva zile mi-am pregatit bagajele. Urma sa plec impreuna cu 
Tony, englezul. Voiam sa-mi iau ramas bun de la conducator. Cel putin ma 
primise la un pret foarte scazut, aproape gratis fata de cat plateau ceilalti. S- 
au ivit insa cateva complicatii cu pregatirile, fapt pentru care intalnirea de 
ramas bun a fost cumva precipitata si improvizata. El se afla inauntru, in 
dreptul unei ferestre deschise, iar eu afara. 

- Sanatate, Niranjan, plec! 

S-a uitat catre mine strangandu-si pleoapele pana cand ochii i s-au 
facut ca o linie. Ma privea cu ura! 

- Ce sa fac? l-am intrebat. 



- Sa iei legatura cu Shivamurti. 

M-am simtit prost. Eram socat de aceasta privire plina de ura. Nu-i 
puteam intelege temeiul. Dupa cateva zile i-am trimis din New Delhi o 
scrisoare in care li spuneam ca mi-as fi dorit sa ne despartim prieteneste. 

Dupa multi ani (intre timp Satyananda murise, iar lider al miscarii 
devenise Niranjan, al carui nume era acum Niranjananda), mi-a cazut din 
intamplare in maini un periodic al miscarii (Jnformatiile Yoga Peania", nr. 
1/1999). La pagina a doua exista un articolas pe care gurul 11 semna cu 
intregul sau titlu onorific: „Paramahamsa Niranjananda". Am putut citi cu 
uimire, dar si cu satisfactie, urmatoarea sa marturisire - care explica si ceea 
ce mi se intamplase mie, fie si cu intarzierea acestor ani de zile: 

„Gurul li ingaduie sanniasinului (yoghinului incepator) sa traiasca mai 
departe in ashram impreuna cu el. li lasa personalitatea proprie pentru a o 
folosi in infruntarea diferitelor situatii. intre timp insa, gurul pregateste atent 
si cu discretie absoluta lui naruire. Printr-o simpla actiune a gurului, eul 
sanniasinului dispare fulgerator". 

Adica... exact ceea ce se petrecuse cu mine. Naruire sufleteasca, 
durere, deplina neputinta. 

Se gaseste aici marturia limpede a faptului ca in spatele tuturor 
acestor fenomene sta gurul insusi, nicidecum o pretinsa „energie" a locului, 
impersonala si iresponsabila, asa cum incercase odinioara sa ma convinga 
acelasi Niranjan. El continua si acum sa ascunda insa durerea sufleteasca de 
nesuportat si agonia cumplita pe care le aduce „absoluta naruire". Si nu 
numai atat, ci ascundea in continuare inca si faptul ca, anihilat sufleteste, 
celalalt devine un rob dependent si supus in totalitate gurului. Nu 
„sanniasin", ci rob este numele sau adecvat, intrucat caracterizeaza cu 
riguroasa precizie tipul relatiei sale cu gurul si cu cei din jur. Dar Niranjan nu 
se opreste aici, ci merge cu mult mai departe. Crima sufleteasca la care 
recurge o prezinta ca pe o binefacere spirituals. „Te-am scapat, zice el, de 
obstacolul sinelui tau, ti-am deschis drumul spiritual"! Aceasta este 
splendida „maretie" a gurusilor! 

MARTURIA MAICII GAVRILIA 

Pe maica Gavrilia, in lume Avrilia Papayanni (1897-1992), am intalnit-o 
in Atena, la ani de zile dupa calatoria mea in India. Auzisem ca traise mult 
timp in India, ca era inzestrata cu daruri duhovnicesti si ca avea un mod 
simplu si delicat de a si-i apropia mai ales pe tineri, intr-adevar, imi amintesc 
cu emotie de felul in care m-a primit, s-a ingrijit de mine si mi-a vorbit la 
singura noastra intalnire dintr-un apartament al Atenei. Arata o reala 
preocupare fata de mine. Mai tarziu avea sa-mi trimita si doua scrisori, pe 
care din nefericire le-am pierdut. M-a impresionat de asemenea marele ei 
respect pentru parintele Paisie, pe care 11 cunostea numai din auzite. 

Eu aveam atunci 28 de ani, iar ea mai bine de 75. Ne-am asezat unul 
langa altul, cu capetele aproape atingandu-se, si mi-a vorbit cu nesfarsita 
gingasie materna, umplandu-mi sufletul de pace. Am discutat mult si despre 
India, intreaga istorie a vietuirii ei acolo se afla insa relatata in cartea 



„Asceta iubirii", care a fost editata dupa moartea ei si s-a bucurat de un 
mare succes. 

Maica l-a cunoscut pe gurul Shivananda, care a fost maestrul gurului 
Satyananda, invatator la randul sau al actualului guru Niranjananda. Altfel 
spus, Niranjan, pe care l-am cunoscut eu, era nepot spiritual al lui 
Shivananda, pe care 11 cunoscuse maica Gavrilia. 

Inainte sa devina monahie, ea a stat multa vreme in ashramul lui 
Shivananda, oferindu-si serviciile in cadrul spitalului invecinat care 11 
deservea. lata una din marturiile despre maica Gavrilia, cuprinsa in paginile 
cartii amintite: 

„Aici a avut loc si atat de insemnata ei intalnire cu Alain (un tanar de 
26 de ani din Australia), care a reprezentat si inceputul prieteniei lor, 
incununate in final prin botezul lui. Acest eveniment a schimbat complet 
atitudinea lui Shivananda fata de ea, devenind cauza focalizarii asupra ei a 
unorfenomene stranii, pe care ni le-a descris candva maica insasi, la capatul 
insistentelor noastre asidue. Merita, poate, sa fie cunoscute. 

intr-o noapte, pe cand se afla in camera ei cufundata in rugaciune, a 
deschis pentru o clipa ochii si... ce sa vada? Patul era in alta parte! inchise 
ochii si continua rugaciunea. Peste putin timp li deschise din nou si privi 
afara pe fereastra. Nu mai vedea luna! „imi pierdusem vedere", povestea ea 
Elenei Virvu. in framantarea aceea, am reluat rugaciunea cu si mai multa 
putere. La un moment dat, m-a rapit somnul... Cand m-am trezit dimineata, 
vedeam iarasi! Atunci am inteles ca-mi facusera ceva... Cand l-am intalnit in 
sala pe Shivananda, m-a intrebat daca am dormit bine. 

- Da, i-am raspuns, foarte bine! 

M-a privit cu mare atentie, s-a indepartat si a schimbat cateva cuvinte 
cu o monahie care batea ceva la o masina de scris, apoi a revenit si mi-a 
repetat aceeasi intrebare, privindu-l ciudat pe monahul care se afla in 
spatele meu. l-am raspuns din nou: 

- Da, foarte bine, slava lui Dumnezeu! 

M-a privit meditativ, fara sa spuna nimic... Dupa luni de zile am aflat ca 
obisnuiesc sa faca astfel de lucruri prin invocarea duhurilor rele, fie pentru a- 
i speria pe cei care nu se arata cooperanti, fie pentru a-i vraji cu scopul de a-i 
determina sa ramana acolo definitiv. Cunosc o femeie germana care a 
innebunit dupa toate cele pe care i le facusera. Peste cateva zile, a venit 
Shivananda in persoana si mi-a propus sa urc la etaj, deoarece mi se daduse 
o camera gresita! Eu am pastrat-o insa pe cea veche. De atunci au inceput 
cu totii sa ma priveasca ciudat... Simteau ca Cineva mai puternic ma 
ocroteste, iar eu - ca venise timpul sa plec.t'". 

Vedem asadar ca „nepotul" (Niranjananda) a utilizat impotriva mea 
aproximativ aceleasi tehnici si metode pe care le folosise „bunicul" 
(Shivananda) impotriva maicii Gavrilia. Cu alte cuvinte, nu este nicidecum 
vorba despre intamplari izolate, ci avem de-a face cu o intreaga traditie 
„spirituala" (mai bine zis demonica) ce se transmite din generatie in 
generatie. 



Un alt element constant al acestei traditii este si zeificarea gurului. lata 
ce se relateaza pe aceasta terna in cartea despre maica Gavrilia: 

„lnsa ceea ce a uimit-o din primele zile era faptul ca in filosofia indiana 
gurul este socotit de catre discipolii si fidelii sai drept incarnare a lui 
Dumnezeu. 11 trateaza ca pe un idol in carne si oase, cad jos si i se inchina, 
intocmind slujbe sfinte in cinstea lui, asa cum procedeaza si cu ceilalti zei ai 
lor. imi amintesc ca maica ne povestea odata in ce situatie dificila s-a aflat la 
aniversarea nasterii lui Shivananda, cand aveau loc multe manifestari 
sarbatoresti in prezenta a sute de „credinciosi". La un moment dat i-au oferit 
sa bea din ligheanul cu lapte in care tocmai isi spalase picioarele marele 
guru! Fulgerator, ea L-a rugat pe Dumnezeu sa-i arate ce sa faca. Si 
raspunsul a venit indata: si-a bagat pur si simplu mainile in lapte. Cand au 
intrebat-o de ce nu bause precum toti ceilalti, le-a raspuns cu un aer foarte 
serios (ca sa nu-i raneasca): „Asa facem noi in tara noastra". intr-adevar, 
maica a avut un dar minunat al spontaneitatii cuvantului pana la sfarsitul 
vietii. 

Acest cult al persoanei lovea insa in Adevarul lui Hristos din launtrul ei. 
li spunea Elenei Virvu: Am intalnit acolo o asceza aspra, post, saracie de 
bunavoie, lepadare de rude. Am intalnit insa si multe exagerari. De pilda, i se 
inchina gurului ca unui zeu, iar acesta accepta inchinarea fara nici o rezerva. 
intr-o zi, l-am intrebat pe unul dintre ei: 

- Cum de acceptati asa ceva? 
Mi-a raspuns sec: 

- Nu putem sparge traditia poporului!". 

Si dupa toate acestea, au impertinenta de a se afisa drept difuzori de 
„stiinta", facand cu obstinatie uz de sintagme precum „universitate 
spirituala", „stiinta yoga", si altele asemenea... 

Maica Gavrilia l-a cunoscut si pe gurul Sai Baba, care se declara pe sine 
Dumnezeu, superior tuturor „zeilor" cunoscuti, inclusiv lui Hristos. Despre 
acest episod isi aminteste doamna Bachon, o veche prietena a sa 
frantuzoaica: 

„imi povestea ca pe vremea cand se afla in India si lucra la un spital, s- 
a Tntamplat sa treaca pe acolo Sai Baba, insotit de niste americani care se 
minunau de „trucurile" lui magice... Producea diverse materializari si 
transmutari ale unor bijuterii din aur si argint. Cand a vazut-o pe maica 
Gavrilia, a incercat sa-i faca o demonstratie asemanatoare, cu cateva 
pietricele de rau. impiedicat de rugaciunea ei, n-a putut face insa absolut 
nimic...". 

In legatura cu acest autoproclamat zeu si mesia, voi evoca in treacat si 
o scena anecdotica pe care mi-a povestit-o maica insasi. Sai Baba isi trata 
adeptii cu niste „prajiturele" pe care le facea din nisipul de pe malurile 
raului. Toti discipolii sai se minunau si ingurgitau cu mare evlavie 
„binecuvantarile". Sezand acolo si discutand cu o straina, s-a apropiat de ea 
pentru a-i oferi aceeasi „tratatie". Aceasta insa l-a refuzat cu eel mai candid 



zambet, obiectand: „Si daca in stomacul meu vor redeveni nisip, cum o mai 
scoatem la capat?". 

Simt nevoia sa fac in acest punct o precizare personala, tocmai pentru 
a nu risca cumva sa fiu interpretat gresit. 

Simpatizez enorm poporul indian. De altfel, mi-as fi dorit mult sa-i pot 
ajuta cumva pe oamenii de acolo, in marea lor saracie si durere. Parintele 
Paisie afirma despre indieni ca sunt un popor cu o profunzime spirituals 
distincta, ca manifests imbucuratoare nelinisti si cautari spirituale. Spunea 
admirativ despre ei: „lnima nu li se umple de suruburi si table. Au dorul acela 
dupa Dumnezeu, dar se afla in ratacire. Diavolul li inseala si li mutileaza 
duhovniceste. Daca acest popor L-ar cunoaste pe Hristos, cu inima pe care o 
are, ar spori nespus de mult". 

Am intalnit un numar mare de indieni animati de cele mai altruiste si 
mai nobile sentimente. Eu ma impotrivesc exclusiv traditiei lor „spirituale". 
Ma impotrivesc Diavolului care se ascunde in spatele abilitatilor 
supranaturale ale gurusilor, nicidecum oamenilor insisi, ci ma rog ca Hristos 
sa-i elibereze din robia vicleanului lor stapan si sa-i aseze in Rai. Cea mai 
arzatoare dorinta si mai potrivita rugaciune a mea este ca poporul indian sa 
cunoasca ortodoxia, sa-L afle pe Hristos, si sa-si salveze totodata societatea 
de sistemul represiv al castelor pe care l-a impus traditia brahmana. 

CE AM DESCOPERIT IN BIBLIOTECA LOR 

Ashramul din Mongyr dispunea de o biblioteca pentru uzul membrilor 
sai. Majoritatea cartilor din dotare erau cele ale gurului, traduse in diverse 
limbi. Existau foarte putini alti autori in afara celor din cercul restrans al 
gurului. Una dintre exceptii era swami Vivekananda. Nu stiu daca 11 numarau 
printre inaintasii lor spirituali sau li apreciau pur si simplu scrierile. 

Asadar, acest swami Vivekananda a devenit celebru in Occident, cu 
precadere in Anglia si America, la inceputul secolului XX. Si-a petrecut viata 
conferentiind despre hinduism oriunde era solicitat. S-a straduit sa 
intemeieze si cateva centre hinduse, bucurandu-se de ceva mai mult succes 
in America. Aceasta misiune i-a fost incredintata ca si datorie a vietii sale de 
catre maestrul sau, gurul Rama Krishna, un mare „sfant" al hinduismului. A 
murit injurul anului 1930. 

Citisem cateva din cartile sale, fapt pentru care mi-a starnit un viu 
interes testamentul lui, pe care l-am gasit intr-unui din rafturile bibliotecii. O 
carte cu putine pagini, pe care insa n-o mai vazusem, si nici nu mai auzisem 
vreodata despre ea. De altfel, n-am mai intalnit-o pana astazi nicaieri 
altundeva. Am inceput deci sa o citesc. Foarte curand, am ramas stupefiat de 
continutul ei! Era marturisirea existentei unui efort sistematic, concertat cu 
precizie de-a lungul mai multor etape, cu scopul schimbarii politice si, in cele 
din urma, a cotropirii lumii occidentale crestine de catre conceptiile orientale. 
Punctul terminus al acestui plan era distrugerea definitiva a crestinismului. 

Vivekananda vorbea de o riguroasa strategie care fusese initiata cu 
cateva generatii inainte de el si care se afla deja in curs de aplicare. in 
stadiul actual, se urmarea pregatirea mentalitatii occidentale pentru 
asumarea conceptiilor orientale despre lume si Dumnezeu. Planul in sine era 



conceput de niste fiinte spirituale superioare, in orice caz nu de catre 
oameni, din cate lasa sa se inteleaga textul. Vivekananda se socotea un umil 
slujitor al acestui plan, si se plasa pe sine intr-o serie de nume apartinand 
altor oameni care isi pusesera in trecut viata in slujba aceluiasi scop. Era 
satisfacut de felul in care se achitase de partea sa de datorie, si parasea 
aceasta viata „implinit". 

M-a impresionat, pe de o parte, marturisirea fatisa a faptului ca exista 
o veritabila strategie de cotropire religioasa a lumii occidentale, iar pe de 
alta parte, caracterul atat de pervers al acestui plan. 

Cine ar fi banuit, de exemplu, ca stiinta psihiatrica a fost utilizata in 
acest scop? Parintele psihiatriei contemporane, Karl Jung, nu face nici o 
descoperire novatoare, asa cum ar fi multa lume tentata sa creada. El 
colecteaza pur si simplu toate „revelatiile" hinduismului despre sufletul 
omenesc, despre structura si functionarea lui, converteste definitiile 
sanscrite intr-un limbaj personal, simplu si accesibil, le cosmetizeaza cu o 
terminologie stiintifica si le prezinta societatii occidentale ca pe niste noi 
descoperiri. Pe masura ce ele sunt receptate cu entuziasm in medii tot mai 
largi, Jung elaboreaza lucrari al caror caracter metafizic devine din ce in ce 
mai explicit, pentru ca la sfarsitul vietii sa-si marturiseasca public 
atasamentul fata de hinduism. Cata lume a fost avizata asupra farsei jucate 
de Jung? Un cititor pasionat al cartilor sale este deja influentat, acomodat cu 
o intreaga suita de conceptii hinduse. Este un exemplu tipic de infiltrare 
oculta a unor anumite tipuri de idei... 

Demersul acesta continua cu succes in zilele noastre. Imbracarea 
hinduismului intr-o haina „stiintifica" 11 face mai usor digerabil. Nu sunt prea 
multi oamenii care se intreaba serios ce poate avea stiintific in ea o 
conceptie incontrolabila prin ratiune si experienta. Cat de stiintific poate fi un 
sistem care se bazeaza pe teoria karmei, sau pe teoria reincarnarii? Este 
nimic altceva decat metafizica pura, credinta pura, adica religie. 

Din pacate, lumea se lasa usor inselata de acest ambalaj „stiintific". 
Astazi, la ani de zile dupa vizita mea, actualul guru Niranjananda si-a botezat 
ashramul „universitate", s-a autoproclamat „rector" al ei, si a demarat 
inclusiv o serie de programe „postuniversitare". Pe deasupra, pretinde cu 
emfaza ca „aceasta universitate este cea dintai de acest fel din lume" (nr. 
3/1999 al propriei reviste, p. 24). El „uita", desigur, ca altii de teapa sa i-o 
luasera deja inainte, intemeind asa-numita „Universitate Spirituala Mondiala 
Brahma Kumaris". intregul proiect s-a izbit atunci de opozitia O.N.U. si a 
Universitatii din Hamburg. 

Totusi, atractia occidentalilor fata de spiritualitatea hindusa este astazi 
o realitate, in contextul in care catolicismul si protestantismul, aceste 
devastatoare erezii, au reusit sa distruga in Apus autentica traditie spirituala 
crestina. insetand dupa ceva mai profund, oamenii descopera intai yoga, iar 
apoi sfarsesc prin a deveni hindusi. Exista regiuni, precum nordul Americii, in 
care yoghinii din ashramuri au fost dusi chiar si la manastiri catolice cu 
scopul de a-si propovadui „stiinta". l-au invitat insisi calugarii catolici, care 
au pus la dispozitie spatiul monastic si toata logistica necesara, au adresat 
invitatii publicului larg si au sustinut inclusiv financiar „cursurile" de yoga! 
De vreme ce L-au pierdut pe Hristos, fireste ca se hranesc acum cu roscove... 



Al doilea lucru care m-a impresionat a fost legat de ceea ce am 
descoperit intr-un alt periodic pe care 11 tiparea asezamantul. Existau aici 
relatari despre diverse evenimente din viata gurului. lata ce povestea la un 
moment dat el Tnsusi: 

„Cand eram mai tanar, calatoream prin satele Indiei. intr-un sat 
oarecare, un om pe care 11 ajutasem foarte mult s-a oferit sa ma invete cum 
sa chem spiritele din lumea de jos. [...] Am mers apoi intr-o seara la cimitir 
cu cativa ucenici de-ai mei, si am aplicat cele pe care le invatasem. Dar cand 
au venit spiritele, nu le-am putut tine piept, asa incat le-am indreptat asupra 
uneia dintre discipolele mele, pe care au luat-o in stapanire. A fost chinuita 
foarte tare si in cele din urma a murit. Pentru a ma purifica de aceasta fapta, 
am stat trei zile si trei nopti in apele Gangelui". 

Ce ar trebui sa mire pe cineva mai intai in aceasta relatare? Vizita 
nocturna la cimitir? Invocarea spiritelor? Dirijarea lor impotriva tinerei fete? 
Cum se cheama aceasta: spiritism, magie, satanism? Oricum ar sta lucrurile, 
in nici un caz stiinta! lar in ce priveste spiritele din lumea de jos, ce altceva 
puteau fi ele, daca nu demonii despre care ne previne Evanghelia? 

La fel de socanta este si calitatea morala a gurului, care pentru a se 
salva pe sine isi sacrifica discipola care li incredintase trupul, sufletul, mintea 
si intreaga ei viata! Apoi individul isi „spala" calm si imperturbabil crima 
morala in... apele Gangelui! Apropo, calitatea apei unui rau de a spala 
constiintele innegrite si vinovate este un fapt dovedit stiintific, sau o 
conceptie pe de-a-ntregul religioasa? Din cate cunosc, raul Gange este 
considerat sfant numai de catre hindusi. Nici musulmanii, nici buddhistii, nici 
taoistii, nici crestinii nu impartasesc o asemenea credinta. Cu atat mai putin 
oamenii de stiinta. Orice practicant al „stiintei" yoga se comporta in realitate 
ca un credincios, ca un hindus. 

Ne putem intreba de ce aceste cercuri de oameni de factura lui 
Vivekananda incearca sa ne submineze credinta in mod indirect si ocult, de 
ce isi prezinta oferta sub o aparenta stiintifica si de ce nu se incumeta sa ne 
propuna deschis si onest credinta lor, dandu-ne posibilitatea de a o supune 
in cunostinta de cauza comparatiei cu credinta crestina. Evident ca oamenii 
vicleni nu inteleg sa foloseasca decat mijloace de actiune pe masura. 
Ratacind pe altii si rataciti fiind ei insisi, vor merge din rau in mai rau..., 
spune Scriptura (II Tim. 3, 13). 

„Nici un om responsabil spiritual nu poate urmari distrugerea 
crestinismului". 

Einstein 

DIN NOU IN ASHRAMUL LUI SHRI AUROBINDO 

Plecand din ashramul gurului Satyananda, m-am indreptat spre eel al 
lui Shri Aurobindo; acesta murise cu ani in urma, insa ashramurile intemeiate 
de el erau continuate de catre discipolii sai, care 11 socoteau acum „sfant". 

Era un loc linistit, la periferia orasului New Delhi. La solicitarea mea, mi 
s-a atribuit aici o camera pentru o singura persoana. Nu aveam inca legaturi 



foarte stranse cu ceilalti membri, astfel ca puteam ramane sa reflectez in 
singuratate la problemele mele. 

Ma intrebam mai ales daca venise timpul sa ma intorc in Grecia, sau ar 
fi fost de preferat sa zabovesc inca in India. Se ivise, mai nou, oportunitatea 
de a lucra ca profesor la scoala de care dispunea ashramul. 

Traiam sub impresia ultimei priviri a lui Niranjan. Tradase o ura atat de 
crancena! Era pentru mine de neinteles. l-am trimis chiar o scrisoare, in care 
Ti marturiseam ca sunt intristat de felul cum ne despartisem, ca 11 simpatizez 
si ca, totusi, ma speriase ura pe care o intalnisem in ochii sai. 

Tntr-o dimineata am pornit de trei ori sa-mi cumpar biletul de intoarcere 
in Grecia, si tot de atatea ori m-am intors, schimbandu-mi parerea pe drum. 
O data revenit, m-am incuiat in camera manios. Se facuse miezul zilei. 
Soarele dogorea. Lumina era atat de deranjanta meat ma dureau ochii. M-am 
asezat si am cazut din nou pe ganduri. 

Mi-am amintit atunci de ucenicii lui Babaji, care imi spuneau adesea ca 
in orice clipa 11 strigi pe marele guru, el vine indata. M-am hotarat deci sa-l 
chem in ajutor. 

in timp ce meditam, am rostit in mintea mea: „Babaji, vino!". Am simtit 
instantaneu un intuneric de nepatruns revarsandu-se peste mintea mea. 
Deschizand ochii, am fost cuprins de groaza vazand ca intunericul persista si 
in exterior: cuprinsese intreaga camera. Lumina soarelui de amiaza mai 
exista doar dincolo de fereastra. Camera mea semana acum cu o pestera 
intunecoasa. Bezna aproape ma inghitise. Biruit de spaima, am strigat 
disperat: 

- Parinte Paisie, ajutor!... 

O adiere racoroasa mi-a invaluit indata sufletul. Acel intuneric a 
inceput sa cedeze, retragandu-se intr-un fel care m-a facut sa-i simt limpede 
turbarea si neputinta. Se manifesta indiscutabil ca o persoana! Camera a 
devenit din nou luminoasa. Razele soarelui strabateau iarasi fereastra in chip 
firesc. Am simtit atunci intarire si liniste sufleteasca. 

Am sarit imediat in picioare, mi-am incaltat pantofii, mi-am luat borseta 
si am plecat sa-mi procur neintarziat biletul de intoarcere in Grecia. Nu mai 
erau necesare nici un fel de alte analize si comparatii! 

In asteptarea zborului pentru Grecia, am mai petrecut aproape o 
saptamana in ashram. Am regasit printre yoghini o veche discipola a lui 
Babaji pe care o cunoscusem in ashramul Heracan din Himalaya, l-am 
povestit ceea ce tocmai mi se intamplase. I s-a parut cat se poate de normal. 
Avea si ea experiente asemanatoare, despre care a inceput sa-mi dea 
explicatii. 

- Bine, dar de ce intuneric? am intrebat-o. 

- Babaji a vrut sa-ti arate intunericul mintii tale... a concluzionat ea. 



N-am socotit de cuviinta sa-i raspund. Hotarat lucru, acela nu fusese 
intunericul meu! Nu pretind prin aceasta ca as avea o minte Juminata", ba 
chiar dimpotriva, insa mintea mea n-ar fi avut in nici un caz puterea de a tine 
razele soarelui in afara ferestrei! Apoi, am simtit cu claritate ca in acel 
intuneric se ascundea o persoana, ca intunericul izvora dintr-o persoana 
anume. Era Babaji, pe care 11 si chemasem explicit, l-am simtit in egala 
masura turbarea, frica si neputinta in momentul in care l-am strigat pe 
parintele Paisie in ajutor. A cedat imediat si s-a facut nevazut. 

Acestea au fost faptele traite. Gurusii n-au decat sa le ofere propria 
versiune celor lipsiti de experienta. Vor gasi totdeauna posibilitati alternative 
de interpretare; sunt deja instruiti in arta de a-si pacali „cumparatorii". De 
altfel, ei se bucura si de complicitatea discipolilor in aceasta sarlatanie. Se 
confirma inca o data proverbul grecesc: „Cu ce dascal o sa sezi, asa carte o 
sa inveti"... 

Ce primesc ucenicii ca rasplata? inlesniri sociale si financiare! Aceasta 
adepta a lui Babaji mi-a spus mai tarziu ca-i cerea gurului de la distanta, 
mental, diverse lucruri: sa-si gaseasca serviciu in India, sa-si cumpere o casa 
frumoasa, sa-si procure anumite sume de bani, sa obtina privilegii, si alte 
asemenea favoruri - care s-au concretizat rapid si fara exceptie, prin puterea 
gurului. 

„Ajutoare" identice constatasem ca ofera si Mind Control, si magia, si 
yoga, si Masoneria. Pana si Aris hipnotizatorul tot astfel de momeli utiliza. 

Desigur, aceste „servicii" sunt oferite de Diavol si de demonii sai numai 
anumitor categorii de oameni, in functie de drepturile pe care le-au dobandit 
de la acestia, si in masura in care le-o ingaduie Dumnezeu. Care este 
schimbul pretins pentru aceste servicii? Sa devii „al lor", sa le apartii cu tot 
trupul si sufletul, dar in special cu sufletul. 

Ce-i va folosi omului de va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau 11 va 
pierde?, a intrebat Hristos in urma cu 2000 de ani (Matei 16, 26). Raspunsul 
meu a fost intoarcerea in Grecia. Prietenele mele plecasera deja mai 
devreme. 

„Asa precum atunci cand vezi o vipera sau un scorpion intr-o colivie de 
fildes sau de aur, nu le iubesti si nici nu le fericesti datorita materialului 
pretios al coliviei in care stau, ci, intrucat prin firea lor pangaresc si 
contamineaza, te intorci in alta parte si te scarbesti, tot asa cand vezi 
rautatea locuind inconjurata de bogatie, cinstiri si demnitati, sa nu ramai 
uimit de stralucirea exterioara, ci sa dispretuiesti caracterul ei mincinos". 

Epictet 

PARTEA A CINCEA - DUPA INDIA, INAPOI IN GRECIA 

REVENIREA IN SFANTUL MUNTE 

Era martie cand m-am intors in Grecia. Aveam un straniu sentiment de 
„putere". Ma simteam invulnerabil, mult mai puternic decat oamenii din jurul 
meu. Pot distinge cu precizie inceputul acestui sentiment: Tmi amintesc ca 
asa ma facuse sa ma simt Babaji atunci cand l-am intalnit a doua oara, in 



Allahabad. S-a intamplat din clipa in care acel „ceva" a iesit din corpul 
discipolului sau si a intrat in mine. Atunci m-am schimbat cu totul. 

Prietenii mei nu puteau intelege nimic din ceea ce le spuneam. Parca 
descinsesem dintr-un alt taram. Aveam o serioasa problema de comunicare. 
Tntr-un fel glasuia inima mea, si altfel rasunau cuvintele mele in urechile 
celor apropiati. 

Mama a fost foarte suparata din pricina noului meu aspect exterior. 
Ceea ce mi se potrivea in India constituia o problema pentru Grecia. in vreme 
ce in India treceam neobservat, in Grecia ieseam strident in evidenta. 

Mi-am schimbat asadar hainele, am inceput sa port si o caciulita care 
sa-mi ascunda crestetul ras, si m-am readaptat astfel cutumelor grecesti. 

Cu toate acestea, exista in mine ceva lesne de sesizat de catre un 
observator fin. Era ceva care ma infricosa chiar si pe mine insumi. Ceasuri in 
sir - dar nu totdeauna - chipul meu imprumuta o expresie foarte salbatica si 
ciudata, vicleana si rea. Ceva animalic. 

Lucrul acesta se intampla de la sine, independent de vointa mea. Nu-I 
puteam controla cu nici un chip. Exercitam asupra celor din jur un straniu 
amestec de atractie si frica. Se purtau cu mine cu maxima grija, ceea ce-mi 
alimenta o data in plus vanitatea. 

Dupa cateva zile petrecute impreuna cu familia si cu prietenii, am 
plecat in Sfantul Munte. Acolo sentimentul puterii mi-a fost anesteziat subit. 
indata ce m-am apropiat de Athos, am inceput sa ma simt stramtorat, 
intristat, amortit. inca nu venisem in contact cu oamenii, cu monahii mei 
cunoscuti. Atmosfera duhovniceasca a Sfantului Munte ma facea sa ma simt 
astfel. 

Ciudata a fost si intalnirea mea cu calugarii pe care li cunosteam: m-a 
intrigat comportamentul lor inexplicabil. Ma vedeau de departe si veneau 
bucurosi sa ma intalneasca. insa imediat ce se apropiau de mine, ramaneau 
nauciti si incetau sa-si mai manifeste caldura sufleteasca. Nu deveneau 
glaciali, ci doar precauti. Schimbau in graba cateva cuvinte cu mine si se 
indepartau. Atitudinea lor mi-a dat de gandit si totodata m-a intristat. Am 
incercat totusi sa nu ma framant prea mult, caci in definitiv venisem pentru 
batranul Paisie. 

Cand am ajuns la coliba sa, batranul era singur in curte. M-am apropiat 
de gardul de sarma si l-am strigat. S-a intors si m-a privit foarte aspru. 

- Ce cauti tu aici? m-a intrebat, cerandu-mi socoteala. 

Mi s-au taiat picioarele. M-am gandit: „Daca si de aici ma izgonesc, 
unde voi merge?". Nu aveam nici un alt loc in care sa ma due, nu exista om 
care sa ma iubeasca mai mult decat parintele Paisie. 

Nu ma asteptasem la o asemenea primire. Batranul ma primea 
intotdeauna bine: ma saruta, ma mangaia, imi vorbea plin de bunatate. De 
ce aceasta primire? 



N-am spus nimic. Am plecat capul si am asteptat incremenit sa ma 
alunge sau sa ma opreasca. 

I s-a facut mila de mine. 

- Bine, intra un pic; sa vedem ce-o sa facem acum, a zis. 

Am intrat bucuros si usurat in curte. A inceput sa rada de mine: 

- De ce te-ai tuns? Te-au luat in armata? 
Am zambit. 

- Nu, parinte, stiti... am fost in India... 

- Bre natangule, cum sa nu stiu? 

- V-am scris o scrisoare, am vrut sa v-o trimit, dar am pierdut-o. 

- Nu conteaza, eu am primit-o. 

Am sezut si am discutat. Batranul imi deschisese iarasi bratele sale. 
Dupa o jumatate de ora m-am pregatit sa plec. 

- Unde vei sta acum? a intrebat. 

- Am sa merg la parintele H. 

- Bine... peste trei zile vino din nou. 
S-a ridicat. 

- Stai sa-ti aduc un pistol! 

S-a intors zambind si mi-a adus un sirag de matanii mic, cu 33 de 
boabe. 

- Acesta trage cu gloante duhovnicesti, iar Diavolul se teme si nu se 
apropie, a spus vesel. Pastreaza-I, sa nu cumva sa-ti trebuiasca. 

Cand am iesit pe poarta mi-a smuls caciulita, i-a facut cruce si mi-a 
pus-o la loc. 

- Sa ai si coif, mi-a spus razand, sa nu te ispiteasca vicleanul cu 
ganduri... si mi-a tras o scatoalca de alint peste cap. 

Ah, aceste lovituri! Macar de le-as fi primit incontinuu! Niciodata nu ma 
saturam de ele! Le primeam totdeauna cu frica si bucurie, stiind ca prin 
aceste mici lovituri batranul se straduia sa-si ascunda darurile duhovnicesti 
pe care le impartea, de fiecare data in grade diferite. Uneori te „imbatai" de 
bucuria Duhului Sfant, iti ieseai din sine. Alteori, simteai liniste, pace adanca 
si siguranta dumnezeiasca: Daca Dumnezeu este cu noi, cine este impotriva 
noastra? (Rom. 8, 31). Alte dati, simteai eliberare din lupta cu gandurile. 



Harul imbraca asadar multe si felurite chipuri, de fiecare data dupa 
cum era nevoie. Stiau Dumnezeu si batranul. Folosind pretextul acestor 
scatoalce, parintele Paisie ma impodobea duhovniceste din belsug, cu 
nespusa darnicie, ca pe un principe. Dobandeam astfel o asemenea 
frumusete duhovniceasca, meat mi se schimba pana si infatisarea; chipul 
meu devenea frumos, pasnic, fara nici o umbra de rautate si viclesug, 
intocmai ca al unui copil. 

Vazandu-ma in astfel de imprejurari, o prietena de-a mea care inca nu- 
L cunoscuse pe Hristos imi spunea: 

- larte-ai schimbat, te-ai facut ca un copilas. 

Eu stiam insa ca batranul era eel care ma curatase si ma impodobise 
astfel. Din nefericire, patimile supravietuiau totusi in sufletul meu si ma 
trageau apoi iarasi cu de-a sila spre obiceiurile rele, asa cum este tras 
catarul de capastru. Cadeam in mocirla si imi murdaream din nou vesmantul 
scump si stralucitor. Azvarleam fara minte in noroi pietrele pretioase pe care 
batranul le dobandea cu multa osteneala, durere, sange si lupta 
duhovniceasca, si mi le daruia din belsug. Risipeam in felul acesta imense 
avutii duhovnicesti. Insa parintele meu iarasi ma primea, iarasi imi tamaduia 
ranile, iarasi ma spala si ma impodobea cu vesminte de pret, imi punea inel 
in deget (v. Luca 15, 22), ma inzestra cu vrednicie duhovniceasca, fara sa 
mai socoteasca faptele mele dinainte, fara sa-si masoare darurile. 

Aceasta nu s-a intamplat numai o data, ci de nenumarate ori. in cele 
din urma mi-am venit in simtire. 

Ma rusinam, nemaiindraznind sa primesc astfel de daruri. Stiam ca nu 
le voi putea pazi curate. Peste doar cateva zile urma negresit sa le pierd, 
daca nu cumva le pierdeam chiar in clipa urmatoare. li marturiseam acest 
lucru plangand, dar el ma mangaia, imi alunga amaraciunea si ma curata 
iarasi, fara murmur, fara zgarcenie, cu nobila bucurie si prisositoare iubire. 
Se straduia uneori sa-si ascunda multa dragoste, pentru a nu ma determina 
prin aceasta sa ma simt cumva obligat. 

M-am dus asadar la parintele H., ascetul la care planuiam sa raman ca 
ucenic. M-a gazduit cateva zile, desi 11 vedeam nelinistit si precaut. 

Intr-o zi l-am intrebat: 

- Parinte, ma veti pastra ca ucenic? 

- Ce sa-ti fac, copilul meu, cu atatia demoni cati ai asupra ta? mi-a 
raspuns. 

N-am inteles atunci prea bine ce se intampla si despre ce „demoni" 
vorbea. Desigur, ma simteam in general foarte ciudat, dar atribuiam aceasta 
stare experientelor intense pe care le traversasem in ultimul an. 

Refuzul, renegarea lui m-au intristat. insa parintele Paisie ma primise, 
imi deschisese iarasi bratele sale, si aceasta imi era de-ajuns. El ma iubea cu 
adevarat, indiferent daca eram sanatos sau bolnav, frumos sau urat, puternic 
sau slabanog, inteligent sau prost... El ma iubea intotdeauna, in orice 



conditii... Ce usurare! Ce mangaiere! Ce bucurie! Ce altceva mi-as fi putut 
dori? 

LUMINA SAU INTUNERIC 

Resimteam intim limitele ratiunii mele. Mintea nu se dovedea apta sa 
analizeze o serie intreaga de evenimente care o depaseau considerabil. Cum, 
asadar, sa optez decisiv intre cele doua cai religioase? Ezitam in a lua 
hotararea definitiva pe care toti o asteptau din partea mea. 

Astazi constat retrospectiv ca nu ratiunea era chemata sa decida, ci 
inima. Adica ceva mult mai profund si mai puternic, practic centrul fiintei 
umane. Nu mintea urma sa construiasca o ideologie, ci in inima trebuia sa se 
nasca o credinta. 

intr-o zi l-am intrebat pe batranul despre yoghini: 

- Parinte, nu pot sa inteleg: sunt oameni inteligenti, cultivati, cu multe 
valente. De ce sa fie rai? N-au nici un motiv! Nu pot pricepe! 

Batranul m-a privit, si-a clatinat capul si n-a spus nimic. 

La cateva zile dupa aceea, cu putin inainte de Pastele lui 1984, s-au 
intamplat urmatoarele: 

intr-o dupa-amiaza ma aflam singur in imobilul meu din Tesalonic, 
meditand asupra unor lecturi recente, intr-o fractiune de secunda, m-am 
surprins pierzand brusc si total contactul cu realitatea inconjuratoare. Nu mai 
aveam nici un fel de perceptii vizuale, auditive sau tactile. Cele cinci simturi 
incetasera cu desavarsire sa mai functioneze. Lumea exterioara se stinsese 
complet in intuneric, exact asa precum o camera se cufunda in bezna printr- 
o simpla actionare a intrerupatorului electric. Deturnata de la prelucrarea 
semnalelor senzoriale, mintea mea fusese integral absorbita intr-un taram 
duhovnicesc. Era captiva unui eveniment spiritual. 

Am vazut atunci simultan doua elemente distincte: pe de o parte, o 
lumina alba, Una si odihnitoare, desi foarte intensa si stralucitoare; pe de alta 
parte, un intuneric adanc si dens. 

La inceput, atentia mi-a fost atrasa de intuneric. Mi-a provocat un 
sentiment de frica, dar si un anume fel de fascinatie. Desi ma cuprinsesera 
frisoane de spaima, eram stapanit in acelasi timp de o mare curiozitate, 
inaintand deci cu mintea catre acest intuneric, am perceput dimensiunile 
actului in sine al negarii. Cu cat ma afundam mai mult, cu atat mai dens 
devenea intunericul, si cu atat mai accentuata negatia. Exista in ea o putere 
uriasa, o anumita „maretie" - as indrazni sa spun. Era ipostaza negativa a 
realitatii. 

Pe cat de mult eram atras de lumina, pe atat de tare ma atragea si 
intunericul. Simteam izvorand dintr-o parte un ocean de iubire; din cealalta, 
un abis nemarginit de ura. Altruismul la cotele lui absolute emana din acea 
lumina, in vreme ce intunericul se arata generator al egoismului absolut. Prin 
respingerea luminii, prin aversiunea manifesto fata de ea, intunericul 
plasmuia un alt taram fiintial. 



Am inteles dintr-o data ca toate existentele insufletite si neinsufletite 
din univers erau creatiile luminii. Lumina strabatea si umplea fiecare lucru si 
persoana din aceasta lume. O oarecare constiinta personala decisese insa, la 
un moment dat, sa inlature din intimitatea sa fiintiala lumina care o crease. 
Lumina a respectat hotararea libera a creaturii sale si s-a retras in afara ei. 
Astfel a aparut un taram fiintial al intunericului. Asa a devenit intunericul 
realitate. Prin negarea luminii s-a plasmuit intunericul. Spre deosebire de 
lumina, acesta nu exista de la sine si prin sine, ci doar atata timp cat exista 
negarea luminii. intunericul nu poate exista fara lumina. Doar lumina 
fiinteaza prin sine insasi. 

Intunericul era pur si simplu rezultatul optiunii libere a unei constiinte 
personale. El reprezinta modul de existenta pe care l-a ales o oarecare fiinta 
din cosmos, anume Diavolul. 

Acest act al negarii seamana intrucatva cu o creatie, fara sa fie ca 
atare. El mimeaza actul creator al lui Dumnezeu, in sens contrar. Este tocmai 
consecinta neputintei ontologice a Diavolului de a crea, de a zidi, de a da 
viata. Negand intreaga creatie, intreaga lumina, intreaga energie, intreg 
harul lui Dumnezeu, Diavolul a confectionat o realitate din nefiinta, a „creat" 
moartea, intunericul. inainte de aceasta auto-separare a Diavolului, nu exista 
nici moarte, nici intuneric, ci toate erau pline de lumina si viata. 

Asadar, simteam emanand din intunericul in care ma afundasem 
salbaticia dezlantuita, rebela, nebuna, distrugatoare si autodistrugatoare a 
negarii pure. Fara sa pot vedea ceva in jurul meu, auzeam rasete grotesti si 
asurzitoare adancindu-se in bezna ca intr-un ocean, inaintasem foarte putin 
in intuneric. Ca si cand as fi bagat numai capul in apa. Adancul oceanului 
doar 11 intuiam. Am inteles insa puterea pacatului, atractia lui, tentatia lui, 
substanta lui; pe de alta parte, am inteles si non-existenta lui, impotenta lui 
extrema. El este nimic altceva decat o Jipsa". in speta, absenta luminii. Pe 
cat de infricosator devine din momentul in care te castiga, pe atat este de 
rizibil si de neputincios cand te tii departe de el prin felul in care traiesti. Nu 
poate birui decat pe cineva care cedeaza de buna voie, prin libera alegere. 

M-am tras inapoi cu groaza si repulsie. Am inaintat spre lumina si am 
patruns in ea, insa nu foarte adanc; numai ce am trecut hotarul. Ma aflam 
foarte aproape de limita despartitoare, insa m-a mangaiat atat de mult, mi-a 
dat atata siguranta... M-a umplut de viata, de pace, de bucurie, de 
cunoastere. Eram coplesit de iubirea si de generozitatea cu care imi revarsa 
darurile sale, pe care le ignorasem pana atunci si de care nu eram vrednic. 

La scurt timp dupa aceasta, totul s-a terminat brusc, exact asa cum si 
incepuse. A fost o lectie profunda, de numai cateva minute. Nici un cuvant n- 
ar putea-o explica. Mi-a revelat distinctii subtile, sensuri adanci si insemnate, 
care covarsesc atat limbajul comun, cat si ratiunea insasi. O veritabila 
revelatie. Dar, mai presus de orice, un test prin care a fost pusa la incercare 
intentia mea launtrica. A fost vadita dispozitia precumpanitoare a inimii 
mele. 

Din fericire, desi la inceput s-a miscat catre intuneric, in cele din urma 
inima mea a aflat odihna in lumina. Si tot din fericire, lumina m-a primit. 



Ce era lumina? in Evanghelia dupa loan, Hristos spune: Eu, Lumina am 
venit in lume, ca tot eel ce crede in Mine sa nu ramana in intuneric (loan 12, 
46); iar Apostolul talcuieste: Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu 
este intru El (I loan 1, 5). 

Acest eveniment m-a initiat in taina libertatii de alegere a oamenilor si 
a ingerilor. Ei au fost inzestrati de Dumnezeu cu liberul arbitru, astfel meat 
nu sufera nici un fel de constrangeri in a se misca dupa bunul lor plac in plan 
duhovnicesc si in sfera moralitatii. Atat ingerii cat si oamenii inclina spre bine 
sau spre rau ca rezultat al unei dispozitii si decizii strict personale. intr-un 
anume sens, ei se plasmuiesc pe sine fara nici un fel de ingradiri. isi confera 
singuri un proiect ontologic, hotarand asupra modului in care vor exista. 
Aceasta libertate a lor este eel mai mare dar pe care l-au primit de la 
Dumnezeu. 

Intaia fiinta care a dat la un moment dat o rea intrebuintare libertatii 
sale a fost arhanghelul Lucifer. El este marele razvratit, „creatorul" si 
stapanul intunericului. El este izvorul, initiatorul si promotorul raului. El i- 
atras dupa sine si pe ceilalti ingeri care au devenit demoni. El li atrage si pe 
oameni catre taramul sau, catre modul sau de existenta. Lucifer fusese 
harazit sa ramana intr-o relatie nemijlocita cu Dumnezeu, sa se inalte 
spiritual, sa se impartaseasca de dumnezeiasca fericire si sa-si justifice 
tocmai prin aceasta existenta. Era insa absolut liber, iar la un moment dat a 
ales lepadarea, ruperea de Dumnezeu, si persevereaza pana astazi in 
aceasta optiune. La fel se intampla cu toti oamenii care se intorc impotriva 
lui Dumnezeu, consfintindu-si astfel in deplina cunostinta de cauza 
autodistrugerea. Exista o doza de nebunie in acest gest. Trebuie subliniat ca 
ei nu au fost creati spre rau, ci singuri au decis sa dea curs acestei patimi 
nebunesti a orgoliului. 

Dumnezeu respecta intr-atat libertatea cu care El insusi si-a inzestrat 
fapturile, meat n-o anuleaza nici macar atunci cand aceasta se intoarce 
impotriva Lui. Prefera sa foloseasca alte nenumarate moduri de a le atrage 
din nou, cu multa gingasie, aproape de iubirea Lui. insa Diavolul, demonii, 
vrajitorii, oamenii rai nu vor cu nici un chip sa se schimbe! Ei ajung la o 
asemenea pervertire meat aleg moartea in locul vietii, ura in locul iubirii, 
durerea in locul fericirii, raul in locul binelui. Si toate acestea fara o cauza 
precisa, fara un motiv anume... Mintea li se clatina in fata dimensiunilor 
irationalului. Astfel se distrug de unii singuri, autocultivandu-si aceasta 
nebuna vanitate care sugruma sufletele. 

„Un Doamne, miluieste sa fi zis Diavolul, si Dumnezeu l-arfi iertat", mi- 
a spus candva parintele Paisie. 

„Aici, mai jos, un batranel se ruga pentru Diavol. 11 durea inima pentru 
el. isi zicea in sinea sa: TFaptura lui Dumnezeu este si acesta. Arhanghel a 
fost, si uite cum a ajunst'. Asadar, se ruga pentru el. in timpul rugaciunii, i-a 
aparut intr-un colt vicleanul, avand coarne si mirosind ingrozitor, si a inceput 
sa-i dea cu tifla si sa-l ia in ras. Uite asa li dadea cu tifla, cu amandoua 
mainile (si batranul mi-a reprodus gestul intocmai)! Diavolul refuza 
totdeauna cainta." 

„Batranelul" era insusi parintele Paisie, asa cum avea sa mi-o 
marturiseasca altcandva, mai tarziu. 



li multumesc lui Dumnezeu ca mi-a daruit sa traiesc aceasta 
experienta, Tntrucat, necrezand mai inainte ca pot exista oameni pur si 
simplu rail intentionati, ma expuneam unor pericole care m-arfi putut costa 
chiar viata. Port inlauntrul meu convingerea ca prin rugaciunile batranului 
am primit acest dar duhovnicesc, dobandind astfel cu prisosinta raspunsul la 
intrebarile pe care i le pusesem in legatura cu gurusii („De ce sa fie rai? N-au 
nici un motiv..."). 

an Intru El era viata si viata era lumina oamenilor. Si lumina lumineaza 
in intuneric si intunericul nu a cuprins-o (loan 1, 4-5). 

sn Eu sunt Lumina lumii; eel ce imi urmeaza Mie nu va umbla in 
intuneric, ci va avea lumina vietii (loan, 8, 12). 

an Eu, Lumina am venit in lume, ca tot eel ce crede in Mine sa nu 
ramana in intuneric (loan 12, 46). 

sn Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El (I loan 
1,5). 

<*> Ca oricine face rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca 
faptele lui sa nu se vadeasca. (loan 3, 20) 

DIAVOLUL, TNGERUL SI MAICA DOMNULUI 

Nu trecuse o luna de cand ma intorsesem din India. Ma aflam din nou 
in Sfantul Munte. Vremea era inchisa, innorata si rece. Ploua des in acele 
zile. Primavara nu-si intrase inca in drepturi. Batranul m-a invitat asadar in 
arhondaricul sau, desi in general avea obiceiul sa primeasca lumea afara, in 
curte. 

Eram singur, nu existau alti vizitatori - atat datorita ploii, cat si a 
anotimpului (la sfarsitul iernii toate comunicatiile cu Athosul se intrerup 
adesea, existand pericolul ca pelerinii sa ramana astfel blocati temporar in 
Munte; de aceea, in aceasta perioada a anului, Muntele este frecventat doar 
de un numar redus de studenti, sau de oameni cu probleme speciale). 

Era printre primele dati cand intram in arhondaricul batranului. Am fost 
condus intr-o camera mare, care avea in mijloc o soba incinsa ce reusea sa 
imprastie putin umezeala si frigul. De jur-imprejur erau improvizate band de 
lemn, acoperite cu niste carpete facute de mana la razboiul de tesut. Pe unul 
din pereti atarna o fotocopie a textului profetiei pe care prorocul Daniil a 
facut-o despre Alexandru eel Mare, numindu-l „imparatul elinilor". Textul era 
precedat de o scurta istorie a vietii prorocului si se incheia cu marturia 
istoricului losip, care spunea ca amintita profetie fusese oferita de catre 
arhiereul laddos si preotii evrei imparatului Alexandru in persoana, cand 
acesta a mers la lerusalim. 

Profetia descria activitatea, cuceririle, dar si destramarea statului lui 
Alexandru eel Mare dupa moartea sa. Toate aceste lucruri fusesera prorocite 
cu secole inainte de nasterea Marelui Alexandru. 



Batranul mi-a spus ca nu exista o dovada mai zdrobitoare despre 
elenitatea Macedoniei si a Marelui Alexandra decat textul insuflat de 
Dumnezeu al Vechiului Testament. Aspectul merita retinut cu atat mai mult 
cu cat in momentul acela nu se declansase inca masina de propaganda a 
slavilor, care incearca sa uzurpeze istoria si pamantul grecesc. 

Am incins apoi o indelunga conversatie, nu-mi amintesc exact pe ce 
tema. De aceasta data timpul trecea fara ca batranul sa dea semne ca s-ar 
grabi sa incheie. Sedeam pe scaunel, incovoiat atat din pricina frigului cat si 
a starii sufletesti, si ma desfatam de tovarasia batranului. Parea ca asteapta 
ceva, caci de o buna bucata de vreme nu mai exista vreun motiv vadit care 
sa indreptateasca ramanerea mea acolo. Fireste, eu n-aveam insa nici o 
dispozitie de a parasi chilia. 

Peste putin a sunat clopotelul, iar batranul m-a lasat in camera si s-a 
dus sa deschida. A dat drumul cheii sa alunece pe sarma, iar vizitatorul a 
luat-o, a deschis poarta si s-a indreptat catre latura din spate a casei, unde in 
usa 11 astepta batranul. Eu li auzeam din camera. 

- Parintele meu, iubitul meu parinte! s-a auzit o voce puternica, plina 
de emotie, insotita de zgomotul facut de oaspetele care cazuse in genunchi 
si incerca sa-i sarute picioarele batranului. 

In acelasi timp se auzeau pasii parintelui, grabindu-se acum sa se 
retraga, incomodat de zid in sfortarea sa de a-l evita pe vizitator. 

- Nu, bre minunatule, nu...! a strigat, stanjenit si incurcat, rugator si 
totodata destul de familiar, straduindu-se sa-l impiedice cu mainile sale pe 
musafir. 

Eu ascultam scena din camera. Eram uimit de evlavia pe care o 
manifesta vizitatorul fata de batran, si de modul in care se smerea pe sine la 
picioarele lui, de adancul respect pe care 11 sugera intreaga scena. „0 fi 
vreun calugartanar pe care batranul l-a ajutat mult", m-am gandit. 

In clipa cand in camera a intrat un barbat de 50 de ani, dintre cei sobri 
si conservatori - precum 11 vadea mustata sa rasucita - nedumerirea si 
mirarea mea au luat proportii. Ce l-ar fi putut determina pe acest barbat sa 
se poarte ca un adolescent inflacarat? Un astfel de comportament din partea 
unui asemenea om ar fi fost foarte greu de anticipat. 

M-a salutat usor stanjenit si ne-am asezat toti trei. Faptul ca ma aflam 
in arhondaricul parintelui Paisie l-a facut pe vizitator sa banuiasca o legatura 
stransa a mea cu batranul si sa mi se arate extrem de amical, in pofida 
ciudatei mele infatisari. Am simtit nevoia sa-i raspund cu aceeasi cordialitate 
acestui om pe care, nu atat datorita varstei, cat a temperamentului si a 
conceptiilor despre viata, in alte circumstante l-as fi privit cu antipatie si 
suspiciune. 

Intreaga sa atitudine, spontaneitatea, iubirea si respectul sau 
dezinteresat fata de acest calugar batran, sarac, smerit si neinvatat, vadeau 
un suflet prea putin ancorat in conformism si totodata fidel unor valori pe 
care le pretuiam si eu* la randu-mi. Atunci am constientizat prejudecatile cu 



care obisnuiam sa evaluez anumite categorii de oameni. imi devenise in 
sfarsit limpede cat de nedrept eram adesea in aprecierile mele. 

Dupa ce a primit traditionala tratatie, musafirul a inceput o discutie cu 
caracter general si, la scurta vreme dupa aceea, batranul m-a rugat sa tree 
in camera alaturata, unde-si avea bisericuta. Precum majoritatea 
covarsitoare a chiliilor din Sfantul Munte, tot asa si cea a batranului 
adapostea sub acoperisul ei un mic paraclis. 

M-am ridicat asadar si am intrat in camera vecina, in bisericuta, 
lasandu-l pe oaspete sa se sfatuiasca intre patru ochi cu parintele. M-am 
inchinat la icoane si m-am asezat intr-o strana, spunand rugaciunea si 
privind din cand in cand afara pe ferestruica din fata mea. Era amiaza unei 
zile innorate, cu timp inchis. 

Ceea ce urmeaza sa infatisez s-a intamplat brusc, pe neasteptate, mai 
rapid decat o bataie de aripi. M-am simtit asemenea unui orb care intr-o 
singura clipita isi redobandeste deplin vederea. Ai fi zis ca un intrerupator s-a 
rasucit fulgerator, facand sa straluceasca in camera o lumina intensa. 

Astfel, deodata, am dobandit o perceptie cu totul noua. Trupul meu era 
nemiscat. Lucrurile din biserica straluceau indescriptibil. Fiecare obiect parea 
sa emita lumina din interior. Pana si peretii erau, intr-un anume fel, luminosi. 
Privind pe fereastra, am constatat ca si afara exista aceeasi lumina care 
conferea tuturor lucrurilor puritate. Acesta este cuvantul eel mai potrivit: 
puritate. Prin fereastra am vazut un norisor diafan, alb, stralucitor, fara 
margini bine definite. lumina alba, stralucitoare si imateriala se revarsa din 
el, miscandu-se foarte repede in jurul chiliei... Era de fapt o fiinta luminoasa 
care zbura. 

Am simtit in clipa aceea o liniste profunda, o pace neclintita, o deplina 
siguranta duhovniceasca, o bucurie care, desi coplesitoare, era totusi 
echilibrata. O veritabila „betie cumpatata" - asa cum caracterizeaza vechea 
traditie crestina acest tip de experienta. Natura, calitatea si intensitatea 
simtamintelor nu-si gaseau corespondent in absolut nimic din ceea ce 
cunoscusem in trecut. 

Am ramas sezand linistit in strana. Dupa putin timp, si-a facut aparitia 
batranul. M-am intors foarte calm catre el si i-am spus: 

- Parinte, am vazut un inger (realizez astazi ca nici macar nu pot 
explica felul cum mi se crease aceasta impresie)... 

M-a privit cu atentie drept in ochi, ca si cand ar citi niste semne. 

- A! Bine... Mergem inauntru, a raspuns linistit. 

M-a introdus din nou in cealalta camera, unde astepta vizitatorul. 
Terminasera discutia. Asteptasem aproape doua ore si speram ca ni se va 
sugera sa ne retragem. Batranul insa nu trada nicidecum o asemenea 
intentie. Ne-a relatat niste intamplari presarate cu multe glume. Avea un 
umor de-a dreptul spumos, care mi-a provocat in mai multe randuri hohote 
de ras. in acest timp, musafirul sedea langa batran, pe aceeasi banca, iar eu 
in fata lor pe o buturuga. 



La un moment dat, parintele a inceput sa povesteasca despre cineva: 

- Un om se dusese tocmai acolo... (isi cauta cuvantul)... in Pakistan, sa 
zicem! Acolo s-a cam incurcat, l-au manjit si pe fata cu ceva cenusa... 

Mi-am amintit imediat de jertfa din India si de bulina de untura arsa pe 
care mi-o desenase intre sprancene yoghinul ucenic al lui Babaji, astfel meat 
m-am simtit direct vizat. 

Desi in cea mai mare parte a timpului se adresa vizitatorului, parintele 
ma privea cand si cand cu subinteles. Am priceput asadar ca vorbea despre 
mine si despre calatoria mea in India. O facea insa intr-o asemenea maniera 
meat celalalt sa nu inteleaga ca era vorba despre mine. 

Am inceput deodata sa simt o foarte stranie tulburare. Parca ceva 
anume se impotrivea inlauntrul meu. 

- Acolo departe, deci, l-a ispitit Diavolul. Insa si el spunea la randul sau 
rugaciunea, si nu-i dadea Diavolului pace. 

Parintele si-a intors atunci privirea catre mine. Eu am inteles si am 
inceput sa spun in minte rugaciunea „Doamne lisuse Hristoase, miluieste- 
ma". Nu mai eram deja atent la povestire, ci la rugaciune. 

In timp ce vorbea, ca si cand ar fi rostit o fraza in cadrul povestirii, s-a 
intors catre mine si a spus: 

- Duh necurat, iesi din faptura aceasta! 

Si indata a continuat istorisirea, tinandu-l pe celalalt de mana. La scurt 
timp m-a privit din nou, rostind iarasi ca pe o parte a povestirii propozitia: 

- Duh necurat, iesi din faptura aceasta! 

Chipul sau era luminat de o stralucire tainica, ascunsa, pe care insa o 
percepeam; era serios, iar ochii sai capatasera o expresie pe care arareori o 
mai intalnisem. expresie care revela slava ascunsa a sufletului sau. O 
expresie care vadea o fiinta calitativ diferita de ceea ce in mod obisnuit 
numim „un om normal", atat de diferita meat incepeai sa te intrebi daca este 
cu adevarat om. Pe chipul batranului, in privirea sa, descopeream dimensiuni 
nebanuite ale firii omenesti. 

Am continuat cu inflacarare rugaciunea, desi pe moment nu puteam 
discerne importanta a ceea ce se petrecea. 

S-a intors apoi pentru a treia oara si a spus: 

- Duh necurat, iesi din faptura aceasta! 

Am simtit atunci ceva imaterial iesind dinlauntrul meu, dezlipindu-se si 
despartindu-se de mine. Am simtit practic eliberandu-mi-se mintea si sufletul 
de sub intensa influenta a unui alt spirit. In acelasi timp, am dobandit si o 
intensa perceptie, constiinta, cunoastere a sufletului meu ca fiind ceva 



extrem de concret si palpabil. M-am simtit usurat, ca si cand as fi scapat de o 
imensa greutate. Abia in clipa aceea am constientizat in ce presiune traisem. 
Am simtit acel „ceva" care iesise dinlauntrul meu stand acum in spatele 
meu, in stanga; o prezenta a carei putere te bloca pur si simplu. imi ingreuna 
sufletul chiar si de la acea mica distanta. M-am ridicat cu intentia de a ma 
indeparta de aceasta prezenta si am cautat adapost la picioarele batranului. 
M-am asezat pe podea, langa genunchii lui. 

In momentul acela, aproape simultan cu cuvintele batranului si cu 
eliberarea mea, vizitatorul m-a uimit inca o data. 

A sarit in picioare brusc, si a strigat uluit: 

- Maica Domnului, Maica Domnului, ce mireasma este aceasta? Parinte, 
parinte, Preasfanta este alaturi! 

mare bucurie 11 cuprinsese, facandu-l sa uite de toate celelalte lucruri 
din jurul sau. Era acea bucurie pe care o simte sufletul atunci cand li 
intalneste pe sfinti in chip minunat si suprafiresc, „in Duhul Sfant". Omul 
striga necontenit intr-un acces de fericire, si ne ruga sa mergem alaturi in 
biserica. Eu am incetat sa mai simt in camera teribila si strivitoarea prezenta 
a acelui „ceva" pe care, inainte de cuvintele batranului, 11 purtasem in 
sufletul meu. 

Oare stralucirea slavei Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu alungase 
din sufletul meu si din camera „duhul necurat" - precum 11 numise batranul? 
Ce altceva ar fi putut percepe sufletul atat de entuziasmat al vizitatorului, 
daca nu mireasma duhovniceasca a Preacuratei? Sunt intrebari carora simtul 
comun si ratiunea naturala nu le pot raspunde transant. Exista insa si un alt 
tip de certitudine care se naste launtric prin Jnstiintare dumnezeiasca", fiind 
rezultatul unei lucrari nemijlocite a lui Dumnezeu in adancurile sufletului 
omului. Veracitatea cunoasterii pe care ea o furnizeaza este de o evidenta 
intima indubitabila. 

Eram uimit si fascinat. Mi se intampla si mie exact ceea ce intalnisem 
relatat atat de simplu in vietile sfintilor sau, mai profund, mai elevat, in 
scrierile marilor asceti si sfinti ai ortodoxiei. Erau evenimente care se derulau 
cu o simplitate extrema, insa de o profunzime ontica abisala, in raport cu 
care sufletul se infricoseaza si se bucura in acelasi timp. El simte frica sfanta 
si cutremur, stari sinonime celei mai coplesitoare fericiri, intrucat face pe viu 
experienta nemarginitei iubiri a lui Dumnezeu. 

Traiam asadar o adevarata sarbatoare. Ne desfatam de daruri tainice si 
ignoram deja orice lucru pamantesc. Ne simteam pe cat de mici, pe atat de 
fericiti. Rugaciunea batranului, izvorata din inima sa neprihanita, era cauza 
acestor experiente dumnezeiesti. 

Incet-incet am intrat in biserica. Voiam sa-i multumesc batranului si im- 
am dus „sa-i pun metanie" (sa-i fac, adica, o plecaciune pana la pamant). M- 
a impiedicat oarecum stanjenit. 

- Acolo, acolo pune metanie! si mi-a aratat cu mana catre icoana Maicii 
Domnului din catapeteasma, pe care o privea atat de transfigurat meat am 
avut senzatia ca in clipa aceea o vede pe Preasfanta aievea. 



- Am pus, parinte, mai inainte. 

- Pune acum, bre copilasule, cand iti spun, a insistat el cu un amestec 
de hotarare si delicatete, indemnandu-ma prin gesturi sa ma grabesc. 

Am pus asadar din nou metanie, spre marea satisfactie a batranului, 
care tresalta de emotie ca un tata care isi vede fiul bucurandu-se de 
favorurile imparatului. 

Marturisesc ca abia astazi sunt in masura sa realizez cu adevarat 
dimensiunile si insemnatatea acestor evenimente duhovnicesti pe care le-am 
strabatut atunci intr-o succesiune ametitor de alerta. Constientizez pe deplin 
atat propria mea nevrednicie, cat si sfintenia batranului, care, adanc 
indurerat sa ma vada intr-o asemenea stare de prabusire, s-a rugat lui 
Dumnezeu sa ma vindece cu medicamente din cele mai tari, pe masura bolii 
de care sufeream. lar Dumnezeu, Care li asculta pe cei smeriti, i-a implinit 
cererea staruitoare. 

Incet-incet, batranul ne-a scos in curte. M-a rugat sa deschid poarta, 
apoi sa o incui in urma noastra si sa pun cheia in minusculul vagonet 
improvizat, asa incat sa o poata trage inapoi in casa. Am luat amandoi 
binecuvantare si am plecat. 

Ne-am indreptat impreuna spre Karyes. Cararea era pustie si serpuia 
urcand printre tufe, pe sub copaci. Dupa ce ne-am indepartat la vreo suta, 
doua sute de metri de casuta, musafirul parintelui mi-a spus cu inflacarare: 

- Bre, este sfant, este sfant, intelegi? 

- Da, da, i-am raspuns. 

M-a apucat de mana si m-a oprit. M-a privit drept in ochi. 

- Intelegi ce-ti spun? Este sfant! intelegi? 

Socotea ca-i raspunsesem afirmativ dintr-un simplu act de 
complezenta. 

- Da, da, cred si eu cu tarie acelasi lucru! I-am asigurat. 11 cunosc de 
ceva timp pe batran, si stiu ca asa este. 

M-a privit iarasi patrunzator, s-a convins ca vorbesc serios si ne-am 
continuat drumul. 

Cara in spate o valiza veche, mare, pe care o avea petrecuta cu niste 
curele peste umeri. li era extrem de incomod, mai ales ca valizele de acest 
fel erau dotate cu manere voluminoase, pentru a putea fi carate de mana. M- 
am mirat de povara lui. „Nu putea sa-si ia ceva mai confortabil?", ma 
gandeam. De cand incepuse urcusul, se oprea la fiecare cinci pasi. Gafaia, iar 
chipul si mustata li straluceau de sudoare. Mergeam foarte meet, in vreme ce 
eu insistam sa-l ajut preluand valiza pe umerii mei. Refuza insa cu indarjire, 
continuandu-si urcusul si discutia. 



Erarn curios sa aflu ce-l determinase pe acest om sa cada in genunchi 
fara nici un fel de retineri si sa ceara cu ardoare si recunostinta sa sarute 
picioarele batranului. Apoi, si cuvintele sale „Este sfant, este sfant!" 
marturiseau despre existenta unor experiente iesite din comun. Asadar, am 
inceput discutia cu scopul de a afla amanunte. M-a ajutat in acest sens 
familiaritatea lui, faptul ca traisem Tmpreuna niste evenimente cu totul 
minunate, desi sunt sigur ca el nici nu-si daduse seama ca batranul tocmai 
scosese din mine un demon, si inca unul de frunte, dintre cei care se 
ostenesc sa-l cufunde pe om in inselare si ratacire duhovniceasca. 

In fine, tovarasul meu de drum mi-a marturisit ca valiza sa era absolut 
goala si ca o purta „de camuflaj", pentru a nu-i fi remarcata infirmitatea. 

„Am fost ofiter superior de aviatie. Nu credeam in Dumnezeu mai mult 
decat... majoritatea celorlalti. Mergeam la biserica sporadic, doar la vreo 
sarbatoare mai mare sau la vreo ceremonie mai deosebita. Fumam mult, trei 
pachete pe zi. M-am imbolnavit rau. Am fost nevoit sa plec la Londra, unde 
mi-au scos trei sferturi din plamani. De altfel, imi lasasera eel de-al patrulea 
sfert doar pentru a mai avea cu ce sa respir, cat de cat, pe parcursul celor 
doua saptamani pe care imi prognozasera ca le mai am de trait - iar aceasta, 
in eel mai fericit caz. Le-am zis ca voi merge sa mor acasa, in Grecia. M-am 
intors foarte indurerat. Mi-a trecut apoi prin minte sa merg si in Sfantul 
Munte, unde nu fusesem niciodata. Cand am ajuns aici, am auzit despre 
parintele Paisie si am pornit in cautarea lui. 

l-am gasit pana la urma coliba. Mi-a deschis usa el singur, inainte sa 
ciocanesc. 

- Bun venit, Dimitrie! mi-a zis. Te asteptam, 

Intr-adevar, avea pregatita si tratatia. Ma strigase pe nume, desi ma 
vedea pentru prima data! Am ramas cu gura cascata de un cot. M-a 
indemnat sa sed, sa ma odihnesc. 

- Nu te necaji, nu te necaji, toate au sa fie bine, mi-a zis. 
Eu nu rostisem inca nici un cuvant! 

- Toate vor merge bine! mi-a spus el, si mi-a facut cruce de trei ori 
peste piept. 

Au trecut de atunci doi ani si jumatate. Ma simt excelent. Nici n-am 
murit in doua saptamani, asa cum ar fi fost normal, nici metastaza n-a facut 
cancerul meu, nici medicamente n-am luat. Sunt foarte bine. Doar atat, ca 
ma deplasez greu, fiindca nu mai am plamani cu care sa respir...". 

Spunandu-mi acestea si discutand bucurosi despre multe altele, am 
ajuns la manastire. 

- Vin din cand in cand sa-l vad, imi zice. Numai ca in manastire nu pot 
sta. Imediat ce se incuie portile, ma simt ca la inchisoare. De aceea ma due 
la hotel la Karyes, si seara mai discut cu oamenii la restaurant. 



Astfel mi s-a dezlegat si enigma legata de comportamentul lui. 
Totodata, primeam o marturie in plus despre inca una din multele harisme 
ale batranului, anume harisma tamaduirii: putea sa-i vindece pe oameni de 
orice boala. Pe foarte multe persoane, printre care si acest ofiter, le-a smuls 
din ghearele mortii in ultima clipa. 

lar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: in numele Meu, 
demoni vor izgoni... peste cei bolnavi isi vor pune mainile si se vor face 
sanatosi (Marcu 16, 17-18). 

„ OPE RATI A" 

Om nenorocit ce sunt! Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia? 
(Rom. 7, 24) 



Sine. 



Caci precum Tatal are viata in Sine, asa l-a dat si Fiului sa aiba viata in 
(loan 5, 26) 



In general, problema noastra cea mai acuta consta in faptul ca nu ne 
cunoastem pe noi insine. Suntem ignoranti in privinta continutului launtric al 
inimii noastre. In covarsitoarea noastra majoritate, suntem stapaniti de 
orgoliu. Cu alte cuvinte, credem despre noi insine mai mult decat ne-ar 
indreptati realitatea. Ne supraapreciem posibilitatile. Omul macinat de 
orgoliu traieste sub imperiul imaginatiei, pierzand astfel contactul cu cea mai 
intima realitate - propria sa persoana. Consider ca apogeul acestui delir al 
mandriei este atins atunci cand cineva ajunge sa se socoteasca pe sine 
Dumnezeu. 

Omului vanitos li este inaccesibila obiectivitatea, intotdeauna el li 
subevalueaza pe ceilalti in raport cu sine. Mandria este una din cele mai 
sumbre expresii ale orbirii spirituale. Lucifer a crezut ca poate deveni 
Dumnezeu prin furt si viclenie, si din arhanghel luminos a ajuns diavol 
intunecat si lipsit de minte. in acelasi fel isi inchipuie despre sine ca sunt 
dumnezei o buna parte dintre gurusii contemporani si mentorii curentului 
New Age. Fructul orgoliului este egoismul. Individul inrobit egoismului 
graviteaza exclusiv in jurul propriei persoane, traieste numai in scopul 
satisfacerii instinctelor sale si intr-un complet dezinteres fata de aproapele 
sau. El isi pierde abilitatea de a-si reprezenta fie si teoretic conceptul de 
„jertfa". 

Un astfel de om eram eu insumi, la intoarcerea din India. Desi plin 
pana la refuz de rani sufletesti, ma consideram posesorul multor capacitati si 
valente deosebite. imi percepeam pana si neajunsurile drept calitati. Pe de 
alta parte, darurile firesti cu care fusesem inzestrat de Dumnezeu mi le 
atribuiam mie insumi, in vreme ce nereusitele le puneam totdeauna pe 
seama unor terte persoane sau factori exteriori. Erorile erau mereu datorate 
celorlalti. Cu toate ca bajbaiam intr-o adanca ignoranta, pretindeam a fi 
dobandit „inalte cunostinte spirituale". 

Cand omul incepe sa puna in practica poruncile lui lisus Hristos, i se 
deschid treptat ochii duhovnicesti si incepe sa perceapa miscarile launtrice 
ale inimii, care li determina comportamentul exterior. Abia atunci i se 
descopera numeroasele sale plagi sufletesti. intr-un prim stadiu, le 



depisteaza doar pe cele grosiere. Apoi, cu cat i se fortifica sanatatea 
duhovniceasca, cu atat mai profund vede in sufletul sau. Ajunge in final sa-si 
constientizeze si sa-si recunoasca deschis toate patimile care 11 stapanesc. 
Accepta ca este iubitor de placeri, lenes, vanitos, nerecunoscator, lacom, 
razbunator, desfranat, manios, nedrept, ipocrit, si multe altele. Confruntat cu 
aceasta realitate bruta, el incepe sa faca eforturi de indreptare. 

Omul smerit este eel care, desi innobilat cu multe harisme, se 
considera pe sine mai prejos decat toti oamenii si nu socoteste nimic ca fiind 
al sau, ci al lui Dumnezeu: Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de 
sus este, pogorandu-se de la Parintele Luminilor (lac. 1, 17). 

Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har (lac. 
4, 6). Dumnezeu ingaduie ca viata omului mandru sa fie pusa la un moment 
dat la incercare, asa meat prin infruntarea unor necazuri sau patimiri sa-si 
revina, sa se tamaduiasca duhovniceste. Cand insa mandria ajunge sa 
depaseasca un anumit grad, lucrurile devin complicate si primejdioase. 
Pentru astfel de oameni devine valabil acel cuvant: risipiti au fost si nu s-au 
cait (Ps. 34, 15). Altfel spus, omul nu vrea sa invete din incercarile vietii, nu 
vrea sa-si accepte greselile, nu vrea sa puna capat orbirii si sa se smereasca. 
11 impiedica masura devastatoare a orgoliului, care 11 face sa prefere 
autodistrugerea in locul transfigurahi prin cainta. El isi pericliteaza astfel 
existenta in vesnicie, exilandu-se de buna voie in taramul intunericului 
fiintial, in salasul demonilor, in iad. Este consecinta trufiei luciferice. 

Cum poate fi ajutat un asemenea om? El are nevoie nu de un medic 
obisnuit, ci de unul asemenea ingerilor, inzestrat cu mult discernamant, cu 
infinita iubire, cu nespusa smerenie. Unui astfel de bolnav nu-i sunt eficiente 
obisnuitele „medicamente" duhovnicesti, ci li este necesar un chirurg 
experimental care sa-i efectueze o veritabila „operatie" duhovniceasca. 

Parintele Paisie avea atata smerenie, meat scufunda in ea intreaga 
mea mandrie, neutralizand-o. Ma lua in mainile sale cu multa atentie si 
delicatete, ca pe o frunza uscata, foarte fragila. Ma ingrijea cu nemarginita 
iubire, ca pe un prune in pragul mortii. Si cu adevarat eram foarte aproape 
de nebunie, de moarte sufleteasca. 

Intr-o zi, in chilia sa, batranul parea ca se pornise pe glume. Luase un 
cutitas si se facea ca vrea sa-mi taie gatul. Am stat linistit: din mana lui 
acceptam inclusiv moartea. Mi-a atins atunci gatul cu partea neascutita a 
lamei si a inceput sa ma „taie". 

- Vrei sa-ti facem operatie? ma intreba. 

- Orice spuneti, parinte. 

- Ti-e frica? 

- Nu, parinte, nu-mi este. 
A devenit deodata serios. 

- Bine, nu acum, la Pasti... Si mi-a dat drumul. 



Asteptam linistit, bucuros si plin de curiozitate Pastele, care a venit 
dupa cateva saptamani. in ajunul Pastelui nu s-a intamplat nimic. Am 
asteptat si in noaptea de inviere, dar... tot nimic. 

Duminica seara, in prima zi de Pasti, eram singur in casa. Ai mei 
iesisera, iar eu urmaream la televizor un film despre Hristos. La sfarsitul 
filmului am inchis emotionat televizorul, m-am mutat in camera alaturata, 
unde aveam o cruce impodobita, am ingenuncheat si am inceput sa ma rog. 

Nespus de lin, si din ce in ce mai intens, simteam binecuvantarea 
batranului acoperindu-ma. 11 simteam in spatele meu, in picioare, 
binecuvantandu-ma. O putere, o energie purtatoare de viata se revarsa 
asupra mea din belsug, adapandu-mi intreg sufletul si trupul. Toata fiinta 
mea absorbea ca un burete aceasta energie plina de caldura, de vitalitate, 
de dulceata. Eram patruns de o minunata uimire si recunostinta vazand cum 
Cineva infinit de bun si de puternic, atat de puternic meat biruia moartea, imi 
daruia viata, bucurie, pace. „Slava Tie, Dumnezeule!", repetam la nesfarsit. 

In chip tainic, mi-a fost dat sa ma contemplu pe mine insumi dinaintea 
lui Dumnezeu si sa-mi vad propria stare duhovniceasca. Am fost cu totul 
miscat, descoperind inlauntrul meu o profunda tendinta de respingere, de 
refuz al lui Dumnezeu. Exista o intreaga pervertire mentala a realitatii, o 
teribila orbire spirituals. Mintea mea se cufunda intr-o betie perpetua, 
alimentata de placerile patimase care ma cotropisera extrem de adanc. 

Mi-am simtit sufletul aproape mort, cvasiinexistent. Vedeam 
mormantul sufletului meu, zidit din blocuri de piatra si acoperit de o stanca 
uriasa. Aflat inauntrul mormantului, eram insuportabil de nefericit, neavand 
loc sa ma misc nici macar cativa centimetri. Nu exista chip sa incerc macar 
sa imping gigantica piatra de pe mormant. Aerul imi lipsea, de asemenea, cu 
desavarsire. Sufletul imi zacea neputincios, intemnitat, gata de moarte. Ma 
cuprinsese un infricosator sentiment de groaza si de deznadejde. imi era cu 
neputinta sa ma mantuiesc singur. Pana si gandul despre mantuire se 
mistuise deplin. Constiinta imi era sfasiata de o singura intrebare: Cum am 
ajuns in aceasta stare? Cum m-am putut lasa intemnitat de Diavol in aceasta 
cumplita inchisoare spirituals? 

lata insa ca energia lui Hristos se revarsa dintr-o data asupra standi. 
Piatra se topeste pe data. Puterea Diavolului, pacatul eel nimicitor, nu poate 
sta Tmpotriva milei si iubirii dumnezeiesti. Piatra mormantului se deschide, 
sufletul meu este eliberat... incep sa ma misc, foarte meet, amortit, 
sovaielnic, uluit... incep sa ma simt, sa simt... Binecuvantarea lui Hristos ma 
incalzeste, daruindu-mi viata. 

Ochii inaspriti, uscati, ferecati in sloiurile de gheata ale sufletului meu, 
nu putusera sa planga pana acum. Acum insa au fost eliberati si ei: izvorau 
necontenit siroaie de lacrimi. Lacrimi de bucurie, de usurare, de 
recunostinta. Cineva ma inviase, adapandu-ma cu viata din Viata Sa. Luase 
asupra Sa moartea si pacatul meu. Daruindu-mi viata, primise moarte de 
buna voie. Se impovarase cu moartea pacatului meu si ma eliberase, 
aducandu-ma iarasi la viata. 

Limba omeneasca este neputincioasa in a descrie invierea 
duhovniceasca pe care am trait-o. Nu folosesc metafore, ci am in vedere 



sensul exact si eel mai concret al cuvintelor. Sufletul meu era rnort si a 
inviat! 

Primind atunci puterea de a ma cerceta pe sine in profunzime, m-am 
scarbit cu adevarat de mine insumi. imi spuneam: „Cum pot pretinde sa 
exist, cand o fac in acest chip mizerabil, intunecat, aducator de moarte? Este 
intr-adevar de neinteles indelunga rabdare a lui Dumnezeu". Inima mea a 
izbucnit atunci navalnic intr-o rugaciune revarsata ca un rau din strafundurile 
intregii mele fiinte. 

„Dumnezeul meu, cum oare ma mai rabzi? la-ma, Dumnezeul meu, ia- 
ma... Nu vreau sa mai exist eu, eel atat de ticalos si de murdar... Fa sa 
dispara aceasta rautate, aceasta ura, aceasta mocirla in care zac. Nimiceste- 
mi toata uratenia... Dumnezeul meu, cum poti sa ma mai rabzi? Ma minunez 
de abisul iubirii, smereniei, bunatatii, delicatetei, ingaduintei Tale!" 

Aveam sa obosesc destul de curand din pricina plansului dezlantuit. 
Epuizat, m-am intins pe pat. Batranul, pe care 11 simtisem prezent in tot acest 
rastimp, taiase intr-adevar o bucata mare din orgoliul meu. „Operatia" sa, 
spre deosebire de cele obisnuite, n-a lasat in urma nici o durere, ci doar 
bucurie, pace, si un dor nesfarsit de a se repeta cat mai grabnic. „Bisturiul" 
chirurgului nu ranise, ci vindecase adanc. 

sn Celor ce sedeau in latura si in umbra mortii, lumina le-a rasarit 
(Matei 4, 16). 

sn Pentru ca plata pacatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu - 
viata vesnica, in lisus Hristos, Domnul nostru (Rom. 6, 23). 

sn Iar unde s-a inmultit pacatul, a prisosit harul (Rom. 5, 20). 

MOS ILIE 

Barbatul acesta era cunoscut in tot orasul. Unii 11 socoteau nebun, altii 
aveau dubii serioase in aceasta privinta. Toti cadeau insa de acord ca era un 
om „foarte citit". Impresionati de stralucitele sale raspunsuri si explicatii, 
multi dintre concitadini exclamau: „A innebunit de la prea multa carte!". 
Circulau pe seama sa istorii ciudate, care starneau curiozitatea multora. Se 
incetatenise chiar banuiala ca era sfant. 

Locuia la poalele muntelui, langa ultimele case ale orasului. Nu avea 
un adapost propriu-zis, dupa cum nu avea nimic al sau in afara de zdrentele 
pe care le purta atat vara cat si iarna. Dormea pe pamant. Manca orice i se 
dadea. Cea mai mare parte a timpului si-o petrecea in deplina singuratate. 

Eu mi-l amintesc inca de pe vremea cand eram copil. incovoiat de 
spate, se tara incet-incet, ca un melc. Copiii 11 iubeau si intrau chiar in vorba 
cu el. 

Candva, in primele clase primare, l-am intalnit pe drum mergand 
invers, cu spatele inainte, precum obisnuia adesea. inca de pe atunci era 
cocosat. 

- Mos Hie, de ce mergi invers? l-am intrebat. 



- Pentru ca ma ispiteste Diavolul si nu vreau sa-l vad, mi-a raspuns. 
Uite, e acolo, nu-l vezi? - si mi-a aratat un punct anume. 

M-am uitat catre locul pe care mi-l indicase, am simtit un fior de 
teama, insa n-am vazut nimic. 

- Nu-l vezi? a intrebat din nou. 

- Nu! am raspuns si m-am indepartat speriat. 

Ani de zile mai tarziu, pe cand eram la gimnaziu, niste colegi mai slabi 
la invatatura au iesit foarte bucurosi din sala in care tocmai dadusem teza la 
fizica. Strigau plini de bucurie. Trecusera cu succes ceea ce se anuntase a fi 
pentru ei o mare incercare. Povesteau cum, in ajun, Mos Hie le spusese 
subiectele care urmau sa le fie date la doua dintre teze. Nu-i credeam, insa 
ei se jurau cu emfaza, relatand in detaliu convorbirea pe care o purtasera cu 
batranul. Au inceput de atunci sa-l viziteze multi copii dornici de a li se 
dezvalui subiectele la diverse materii. Pe acestia insa, Mos Hie li indemna sa 
invete temeinic si, daca insistau in continuare, li trimitea la icoana Maicii 
Domnului sa se roage pentru ajutor. 

In general, se istoriseau multe intamplari iesite din comun despre Mos 
Hie. Existau insa si multe amanunte neclare, de natura sa nasca indoieli, 
intrucat batranul isi impana conversatiile cu multe cuvinte lipsite de sens ori 
greu de inteles. insa, in ciuda tuturor controverselor, exista un numar 
insemnat de oameni inteligenti si cultivati care mergeau regulat sa discute 
cu el. Eu cunoscusem doua situatii ale unor prieteni care atestau cu tarie ca 
Mos Hie li ajutase cu sfaturile pe care le strecurase printre cuvintele sale 
„nebunesti", referindu-se la niste subiecte si probleme personale pe care ei 
nici macar nu apucasera inca sa i le dezvaluie. Unul dintre acestia chiar ne 
asigura ca fiica sa cea mica, pe atunci eleva la scoala primara, devenise 
invatatoare exact in circumstantele pe care le prezisese Mos Hie cu multi ani 
inainte. La fel se intamplase si cu o problema intima a familiei lor, care dupa 
ani de zile a avut deznodamantul prevazut cu precizie de catre batranul 
hoinar. 

Modul sau de viata imi amintea de sfintii „nebuni pentru Hristos", care 
renuntau la absolut toate avutiile pamantesti si cutreierau din loc in loc, 
supunandu-se unor mari privatiuni si simuland in public prostia si nebunia, 
pentru a cunoaste toate treptele umilintei si ale instrainarii. Era o forma de 
asceza asumata de un numar foarte restrans de persoane, tocmai intrucat 
cerea totala lepadare de sine si presupunea deja existenta unor foarte solide 
temelii duhovnicesti. 

Aveam sa-l intalnesc din nou pe Mos Hie intr-o mica magazie, cu putin 
inainte de a pleca in India. Mi-a povestit atunci multe lucruri din viata sa. 
Fusese secretar intr-un sat, inainte de 1940. Odata, pe camp, mergand dintr- 
un sat in altul, l-au atacat cainii. A fost nevoit sa se urce intr-un copac. Toata 
noaptea s-a rugat acolo si a cantat imnuri catre Maica Domnului. l-a compus 
el insusi o cantare frumoasa, pe care mi-a psalmodiat-o. 

Pe timpul ocupatiei a stat in oras. intr-una din zile, si-a parasit salasul 
improvizat pentru a rezolva niste treburi. Drumul pe care 11 avea de strabatut 



trecea pe la marginea orasului, pe langa munte. Acolo i s-a aratat insasi 
Preasfanta Fecioara. A ramas incremenit de uimire, intre timp, englezii 
bombardasera orasul, in incercarea de a lovi gara unde se adapostisera multi 
germani. Dupa bombardament, Mos Hie si-a continuat drumul si a ajuns la 
cladirea unde avea treaba. Insa nu mai exista acolo nimic altceva decat o 
groapa imensa. Cladirea fusese distrusa de bombardament. Daca nu l-ar fi 
intarziat Preacurata, ar fi fost ucis... In locul unde i s-a aratat Maica 
Domnului, a zidit o bisericuta pe care a numit-o „Preasfanta Milostiva". Langa 
aceasta bisericuta alesese sa-si duca mai departe traiul. 

Mi-a povestit apoi despre calatoria pe care o facuse demult in Sfantul 
Munte. De-a lungul conversatiei noastre, isi lua deseori ragazuri in care 
rostea rugaciunea „Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma". Mi-a trecut 
atunci prin minte sa exersez si eu tehnicile pe care le deprinsesem in urma 
cu cateva luni la cursurile de Mind Control. M-am convins insa cu stupefactie 
ca nu puteam lucra practic nimic in preajma lui. Nu se intampla absolut 
nimic. 

- Sa nu te duci in India, mi-a spus. Acolo au sa te manance ca pe o 
leguma. 

l-am vorbit despre parintele Paisie. Desi nu iesise vreodata din oras, a 
aratat ca-l cunoaste bine. 

- 0, acesta ne-a intrecut pe toti cu mult! Sa-i spui sa faca si pentru 
mine o rugaciune. Sa-mi trimita si un sirag de matanii. 

Am petrecut impreuna cu el vreme de trei ore, rastimp in care m-a 
invatat multe lucruri despre ceea ce inseamna o adevarata vietuire crestina. 

Nu l-am ascultat, insa, si am plecat in India, lata imprejurarile in care I- 
am intalnit din nou, imediat dupa „operatia" batranului Paisie: 

Mos Hie straluceste 

In dimineata urmatoare „operatiei" pe care mi-a facut-o parintele, m- 
am trezit intr-o stare aproape paradisiaca. Binecuvantarea batranului era 
inca asupra mea. Ma simteam minunat, plin de pace si de iubire pentru 
intreaga faptura. 

M-am sculat cu intentia de a merge intr-o plimbare pe munte. L-am 
intalnit in strada pe Mos Hie - „cel mai mic om al orasului", asa cum obisnuia 
sa se autointituleze. 

Zdrentaros, cu parul si barba lungi si murdare, garbovit, asezat pe 
bordura unui trotuar, aprinsese focul intr-o tinichea. Copiii isi parasisera jocul 
si 11 inconjurasera. Le vorbea cu capul plecat, aruncandu-le cand si cand cate 
o privire. 

Plin de uimire, l-am vazut invaluit intr-o lumina imateriala. O lumina 
asemanatoare celei pe care o raspandea batranul Paisie, doar ca era mai 
mica in dimensiune si intensitate. Stralucitoare, translucida, suava, emanand 
bucurie. Era harul care se revarsa din el si li atragea ca un magnet pe copii. 
Mi se confirma definitiv ca Mos Hie era un om duhovnicesc, care isi ascundea 



marea lucrare launtrica sub acoperamantul nebuniei, spre a fugi de laudele 
si cinstirea oamenilor, de slava desarta; 11 iubea pe Dumnezeu Tntr-o 
asemenea masura meat renuntase de buna voie la toate desfatarile acestei 
lumi. 



harul. 



M-am apropiat de el cu bucurie si cu familiaritatea pe care mi-o inspira 



Sanatate, Mos Hie! i-am strigat. 



Si-a ridicat surprins capul. A recunoscut intr-o clipita binecuvantarea 
batranului Paisie care era asupra mea si m-a privit cu intensitate si 
nedumerire. 

- Parintele Paisie m-a facut astfel, ieri seara, i-am spus. 

- Da! Acesta ne intrece pe toti. 

Am stat apoi putin de vorba. La un moment dat i-am zis: 

- Mos Hie, te vad stralucind. Izvoraste o lumina dinlauntrul tau. 

N-a spus nimic. Si-a plecat capul stanjenit, rusinat. La scurt timp ne-am 
despartit, si mi-am continuat plimbarea. 

SA NU-L ISPITESTI PE DOMNUL DUMNEZEUL TAU 



Atunci lisus a fost dus de Duhul in pustiu, ca 
sa fie ispitit de catre Diavolul... Atunci 
diavolul L-a dus in sfanta cetate, L-a pus pe 
aripa Templului si l-a zis: Daca Tu esti Fiul 
lui Dumnezeu, arunca-Te jos, ca scris este: 
„ingerilor Sai va porunci pentru Tine si Te 
vor ridica pe maini, ca nu cumva sa izbesti de 
piatra piciorul Tau". lisus i-a raspuns: larasi 
este scris: „Sa nu ispitesti pe Domnul 
Dumnezeul tau ". 

(Matei 4, 1-7) 



Uzand de anumite fragmente din Vechiul Testament si denaturandu-le 
sensul, Diavolul 11 indeamna pe Hristos la pacat. Mantuitorul astupa gura 
Diavolului folosind Legea data de catre Dumnezeu oamenilor, pentru a-i pazi 
de pacat: Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau. 

In Vechiul Testament, prin gura sfintilor Sai proroci, Dumnezeu interzice 
omului sa-L puna la incercare pe Facatorul sau. O asemenea ispitire i-ar fi 
pricinuit omului insusi multe rele, de care Dumnezeu Se straduieste sa-l 
pazeasca prin porunca. 



I n Noul Testament, Diavolul se straduieste prin viclenie, mistificand 
Scripturile, sa-L indemne pe Hristos la calcarea poruncii lui Dumnezeu, la 
pacat. Este motivul pentru care Hristos insusi, cu propria Sa gura 
dumnezeiasca, reactualizeaza aceasta porunca. 

Din nefericire, este tocmai porunca pe care am omis-o din vedere, si 
astfel ignoranta mea, adaugandu-se marii mele nerusinari, mi-a determinat 
caderea intr-o noua ispita la foarte scurt timp dupa marea binecuvantare a 
„operatiei". 

Dupa intalnirea cu Mos Hie, am pornit asadar intr-o plimbare pe munte. 
intreaga mea raportare la realitatea inconjuratoare suferise modificari 
substantiate ca urmare a darului primit de la batranul Paisie. Brusc, lumea 
mi-a parut mai vie. Relatia mea cu fapturile lui Dumnezeu devenise mai 
profunda, mai sincera, mai sensibila. Ma bucura tovarasia lor! intelegeam 
modul lor de viata; copacii, animalele, pasarile, chiar si cea mai neinsemnata 
planta, toate mi se dezvaluiau cu adevarat ca fiind vii. Era o experienta 
nemijlocita, iar nu o simpla asumptie mentala. 

Le vorbeam, le mangaiam, le iubeam. Le percepeam ca pe niste 
tovarasi de viata. Eram intru totul fericit. Mintea imi era extrem de limpede si 
linistita. Devenisem capabil sa deslusesc toate intentiile si imboldurile 
launtrice ale animalelor. Traiam o negraita pace, frumusete, iubire. Aceasta 
era viata cea adevarata, liantul autentic al omului cu lumea. Astfel va fi fost 
in Rail Am realizat atunci in ce orbire imi petrecusem viata pana in clipa 
aceea. „Astfel trebuie ca este batranul in fiecare zi", m-am gandit. Mi-am 
amintit de intamplarile pe care mi le istorisise. „Pe cand eram la Stomiu, la 
manastirea de langa Konita, au venit doi ursi in locul unde aruncam 
gunoaiele. Erau flamande sarmanele animale. Am coborat si le-am dat paine. 
Vezi, animalele inteleg felul in care se apropie cineva de ele: daca vrea sa le 
faca rau sau daca se apropie din iubire. Si eel mai salbatic animal, daca te 
apropii de el cu iubire adevarata, n-o sa te necajeasca." Si-a intins mana si a 
chemat o pasarica cu gatul rosu care se afla in vecinatatea noastra, pe 
crengile unui copac. Pasarica a venit si s-a asezat bucuroasa pe degetul lui. 
„Vezi, animalele se bucura de om; ele recunosc superioritatea omului si se 
bucura de prezenta lui. Asa traia Adam in Rai. Dupa caderea omului, s-a 
distrus aceasta legatura si a venit salbaticia: omul cauta sa le omoare, iar ele 
s-au salbaticit. Totusi, animalele salbatice sunt astazi mai aproape de adevar 
decat cele domestice. Daca se apropie cineva de ele cu iubire, revin la relatia 
aceea de la inceputuri. In schimb cainele, care traieste permanent in 
preajma omului, s-a schimbat mai mult. A dobandit un spirit politienesc, o 
anumita suspiciune. Omul distruge animalele. Uite, aici aveam o pisicuta pe 
care o hraneam. Venea la picioarele mele si torcea, se freca de mine, era 
foarte cuminte. intr-o zi i-am aruncat o bucata de paine si animalul s-a tras 
inapoi speriat. Ce se intamplase? Cineva o lovise cu pietre si li stricase 
tgandult' bun. Vezi? Omul a pus inceput raului". 

- Parinte, chiar e adevarat ca nici eel mai salbatic animal nu-ti face 
nimic daca te apropii de el cu dragoste? 

- Adevarat, bre, adevarat. 



Parintele mi-a povestit in continuare multe alte lucruri asemanatoare, 
pe care acum incepeam le inteleg mai bine, de vreme ce chiar le traiam. 

Si, in timp ce ma aflam in aceasta stare binecuvantata, mi-a trecut prin 
minte gandul: „Ce-arfi daca as intona vreun kirtan hindus sau as spune vreo 
mantral Oare voi intra intr-o alta stare, sau n-o sa se intample nimic?". M-a 
cuprins aceasta curiozitate stupida, dorinta de a observa influenta pe care o 
va avea asupra mea aceasta „practica" hindusa. Omul cedeaza mai intai la 
nivelul gandului, iar apoi in fapta. 

Am inceput asadar sa cant un kirtan si sa rostesc mantra pe care mi-o 
predase Babaji in somn: „Hare Om Namah Shivayam". Nici pana astazi n-am 
aflat sensul ei exact. „Om" este sunetul sfant al hindusilor, iar „Hare Om" 
este salutarea religioasa cu care incep textele lor „sfinte". Cuvantul 
„Shivayam" trebuie ca are legatura cu zeul Shiva al distrugerii, unul dintre 
„marii zei" ai panteonului hindus. 

N-am apucat bine sa rostesc mantra, si indata lucrurile s-au schimbat. 
Am simtit o transformare atat in interior, cat si in exterior. 

O adiere glaciala a miscat crengile si mi-a umplut sufletul de fiori. Am 
incetat totodata sa mai simt in vreun fel harul lui Hristos, care imi linistise 
sufletul si facuse ca legatura mea cu lumea sa fie atat de armonioasa, de 
dulce si de pasnica. Traiam deja o alta atmosfera spirituals. Percepeam o 
noua putere manifestandu-se in jurul meu, insa ea imi aducea tensiune, 
incordare. Simteam ca trebuie sa fiu atent. Tot ceea ce se intampla era 
ciudat si nefiresc. Nu exista nici o explicatie naturala pentru un vant atat de 
inghetat, nici pentru timpul foarte scurt cat a durat. Sunt convins ca nu a fost 
vorba de un fenomen natural, chiar daca a miscat crengile copacilor. 

Eram deja speriat si crispat. imi pierdusem degajarea, relaxarea, 
sentimentul de incredere, de siguranta, de iubire - pe care le incercasem mai 
devreme simtind prezenta lui Hristos. 

Am facut eforturi sa ma sustrag acestei influente, sa redevin precum 
fusesem inainte. Zadarnic! Binecuvantarea de care ma impartasisem s-a 
indepartat in chip simtit de la mine. Intrigat, ma intrebam cum de se putuse 
produce atat de rapid aceasta radicala schimbare. 

Am reluat apoi rugaciunea „Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma", 
cu multa ravna si inflacarare. Nu ma mai interesa sa studiez diferentele, sa 
discern diversele stari spirituale. Tanjeam sa fiu iarasi ca un copilas in bratele 
lui Hristos. Doream sa traiesc dulcea Sa prezenta, chiar daca ar fi urmat sa 
nu mai cunosc nimic altceva in viata mea. 

Insa nu se intampla nimic. Ca efect al rugaciunii, acea malefica putere 
care se apropiase de mine a fost anihilata, astfel meat nu ma mai temeam. 
insa sufletul meu a ramas in continuare gol de prezenta lui Hristos. Ma 
simteam pe jumatate mort, lipsit de mangaiere, insingurat, distrus, vinovat 
fata de Cineva care ma iubea mult, in timp ce eu 11 vandusem, 11 ranisem, li 
intorsesem spatele. 

Din nefericire, nu suntem in stare sa pretuim si sa pazim cum se cuvine 
lucrurile pe care nu le-am dobandit prin osteneala noastra personala. Tocmai 



ce risipisem, nesocotindu-l prosteste, marele daral parintelui meu. Aveam sa 
trag multe invataminte din aceasta greseala. Fericiti cei smeriti, care stiu sa 
invete din experienta altora fara sa patimeasca... 

TUFA DE DAFIN 

Nu stiu cum a fost cu putinta, insa desi patimisem atatea nenorociri 
sufletesti din partea magilor indieni, a yoghinilor, in chip straniu nu eram 
capabil inca sa constientizez aceasta stare de fapt. Desi ma expusesem unor 
primejdii de moarte, nu reuseam sa iau act de tragedia in care ma aflam. 
Ignoram cu desavarsire consecintele faptului ca acesti oameni navalisera 
abuziv, grosolan si fara prejudecati asupra ipostasului meu duhovnicesc, 
psihic si somatic. Sa fi fost inclusiv aceasta orbire temporara efectul lucrarii 
harului lui Dumnezeu, care m-a acoperit prin rugaciunea batranului, 
impiedicandu-ma sa sesizez dimensiunile caderii mele tocmai pentru a nu 
ajunge prada celei mai infricosatoare deznadejdi? Sa fi fost pur si simplu 
rezultatul superficialitatii mele sufletesti si intelectuale? Nu stiu. Cert este ca 
am inceput sa ma problematizez in toate aceste privinte abia la intoarcerea 
in Sfantul Munte, si indeosebi dupa urmatoarea intamplare. 

Ma aflam impreuna cu parintele Paisie, la scurt timp dupa ce batranul 
scosese demonul din mine. Eram numai noi doi si ma pregateam de plecare. 
lesisem afara din curte, in vreme ce batranul se pregatea sa incuie. Vorbeam 
despre yoghini, si la un moment dat i-am zis: 

- Parinte, sunt oameni buni! 

Exact in clipa aceea, in dreapta mea, o tufa de dafin inalta de vreo doi 
metri a inceput brusc sa se clatine si sa se smuceasca atat de tare, meat era 
gata sa iasa din radacini. Se zgaltaia cu o salbaticie de nedescris, ca si cand 
cineva tabarase asupra ei cu toata ura, straduindu-se incrancenat sa o 
smulga din pamant. La numai un metru mine, se misca singura, fara sa o 
atinga vreo mana vizibila, fara sa sufle nici cea mai pala adiere de vant! 
Copacii, frunzele, plantele, ierburile din jurerau absolut nemiscate. 

M-am inspaimantat teribil. 

- Parinte, ce-i asta? am strigat ingrozit. 

- Prietenul tau, mi-a raspuns linistit batranul. 

Am plecat apoi capul rusinat. 

Intelegeam acum mai limpede ce fel de „bunatate" aveau yoghinii si 
cati demoni trimisesera asupra mea. De asemenea, intelegeam o data in 
plus la cate lupte duhovnicesti 11 supusesem pe batran de-a lungul timpului. 
El trebuia sa-l infrunte de fiecare data pe Diavol pentru mine. El ridica 
totdeauna intreaga mea greutate duhovniceasca. El se afla mereu in linia 
intai a razboiului duhovnicesc, in vreme ce eu zaceam la spital, in spatele 
frontului. Si de cate ori nu avea sa se mai intample acelasi lucru?... 

La un moment dat i-am spus: 



- Parinte, ati facut atat de multe pentru mine, ce pot sa fac si eu pentru 
sfintia voastra? 

- Ce spui, binecuvantatele?! Tu stii cat bine mi-ai facut? Stii cate 
siraguri de matanii mi-ai adus? 

Voia sa spuna prin aceasta ca fusese nevoit - in marea sa iubire - sa 
faca nenumarate rugaciuni in plus, folosind siragul de matanii, ori de cate ori 
ma aflam in primejdie. De fapt, isi ingreuia astfel inca si mai mult programul 
sau de rugaciune si asceza, care era si asa extrem de solicitant. lar aceasta 
osteneala, care se adauga marilor sale osteneli zilnice, o socotea cu toata 
sinceritatea... folos. 

„Monahul este silire continua a firii", spune Sfantul loan Scararul. 
imparatia Cerurilor se ia prin straduinta, si cei ce se silesc o rapesc pe ea, 
zice Hristos (Matei 11, 12). intr-adevar, batranul isi silea propria fire nespus 
de mult, insa facea aceasta cu toata bucuria, caci o facea pentru Hristos, pe 
care 11 iubea infinit. El infrunta intotdeauna problemele intr-o maniera 
duhovniceasca, avand ca perspective vesnicia, imparatia lui Dumnezeu, 
dupa care inseta necontenit. 

BATRANUL STRALUCESTE 

Intr-o zi, plecand de la chilia batranului, mi-am amintit la poarta ceva 
care ma framanta. 

- Parinte, yoghinul acesta, Niranjan, scotea o luminal... i-am spus. 

- Ce lumina? 

- Uite, asa cum sedeam toti adunati in jurul sau, deodata a iesit din 
trupul lui si ne-a invaluit pe toti o lumina aurie, ca o sfera care se marea 
continuu. Apoi am simtit cum ma transform cu totul, cum mi se schimba 
mintea. Ce lumina era aceea? 

Parintele si-a ridicat mana cu un gest suav, si mi-a pus-o pe cap fara sa 
spuna nimic... 

O lumina s-a raspandit pretutindeni, umpland toata curtea. Oriunde 
priveam in jurul meu, vedeam aceasta lumina. Batranul era izvorul din care 
ea se revarsa. in ciuda intensitatii ei, ochii nu ma dureau; era imateriala si 
nespus de dulce. Nu ma saturam privind-o. Desi avea insusiri cu totul 
supranaturale, nu simteam uimire, ci ma bucuram de ea in chipul eel mai 
firesc. Eram imbatat de aceasta lumina pe care o absorbeam cu intreaga 
mea fiinta, in acelasi timp, mintea imi ramasese complet lucida, receptiva la 
toate elementele din mediul inconjurator. De altfel, cele cinci simturi 
functionau normal, cu singura deosebire ca li se adaugase unul nou: 
„vederea duhovniceasca". 

Imi amintesc ca era miezul zilei, cu un soare arzator. insa stralucirea 
luminii imateriale a parintelui Paisie eclipsa pur si simplu lumina soarelui, 
covarsind-o cu mult in intensitate. Mi-e greu sa estimez durata acestui 
fenomen. Cert este ca, dupa o vreme, m-am pomenit pasind pe cararea catre 
Manastirea Kutlumusi. Nu-mi aduc aminte exact ce s-a intamplat intre timp. 



Erarn profund schimbat cand am ajuns la manastire. Calugarii au remarcat 
imediat acest lucru. 

- De la parintele Paisie vii? intrebau. 

- Da, incuviintam clatinand din cap. 

Nu pot spune ca a existat un moment anume in care mi-am revenit din 
aceasta stare. Ea s-a estompat treptat, intiparind insa adanc in sufletul meu 
o pace dulce, ale carei efecte persista pana astazi, la zece ani de la 
consumarea evenimentului. Traiesc inca roadele acelei tainice si profunde 
schimbari launtrice. 

In felul acesta, am putut face prin experienta nemijlocita comparatia 
intre cele doua lumini. Ce mi-ar fi putut explica batranul prin cuvinte? Si cat 
as fi inteles din ceea ce mi-ar fi spus despre lumina yoghinului? Tocmai de 
aceea, parintele imi oferise acest dar duhovnicesc, astfel incat sa percep 
diferenta prin traire. 

Si, intr-adevar, aceasta diferenta era uriasa, de-a dreptul 
incomensurabila. Pe cat difera o tinichea veche de una de aur, pe cat difera 
omul de Dumnezeu, pe cat difera minciuna de adevar, pe atat diferea lumina 
lui Niranjan de cea a parintelui Paisie. Nici macar nu s-ar putea gasi un 
termen de comparatie pentru stralucirea care izvora din batran. 

Desigur, cineva care n-arfi avut experienta luminii batranului, arfi fost 
privat de posibilitatea unei comparatii. S-ar fi lasat, eventual, lesne fascinat 
de lumina yoghinului, si poate chiar s-ar fi aratat dispus sa-l urmeze pe calea 
intunecata a ratacirii. Insa un om familiarizat cu viata duhovniceasca, traitor 
al lui Hristos si cunoscator al experientelor sfintilor Sai, ar fi vazut-o in 
integralitatea realitatii sale brute: o lumina de provenienta demonica. 

Voi incerca sa fiu mai explicit in a descrie si lamuri aceste evenimente 
spirituale. 

Sufletul omenesc, prin insasi natura lui, poate primi fie harul 
dumnezeiesc, fie energia demonica. Totul depinde exclusiv de vointa libera a 
omului, de intentia lui asumata prin fapte. 

Cand omul se apropie de Dumnezeu, de Hristos, prin pazirea poruncilor 
Lui si prin participarea la Sfintele Taine pe care insusi lisus Hristos le-a 
intemeiat pe pamant si le-a incredintat ca mostenire vesnica Bisericii pe care 
tot El a intemeiat-o, atunci sufletul primeste inlauntrul sau pe Dumnezeu. 

Prin Taina Sfintei impartasanii se intampla ceea ce insusi Hristos a 
fagaduit: Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine 
si Eu intru el (loan 6, 56). 

Prin pazirea poruncilor, Hristos si Dumnezeu Tatal vor locui inlauntrul 
omului care li va iubi: Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal 
11 va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el (loan 14, 23). 

Asadar, in felul acesta omul devine teofor, adica ajunge sa-L poarte pe 
Dumnezeu permanent inlauntrul sau. Sufletul unui asemenea om se uneste 



atat de strans cu Dumnezeu, meat devine una cu El: Cel ce se alipeste de 
Domnul este un duh cu El (I Cor. 6, 17). Sufletul omului se indumnezeieste si 
dobandeste prin har insusirile pe care Dumnezeu le are prin fire: nemurire, 
lumina, slava, cunoastere a trecutului si a viitorului, stapanire asupra 
materiei, si multe altele. 

Lumina lui Hristos care salasluieste in sufletul unui astfel de om este 
atat de intensa meat se manifesto vizibil si la nivelul trupului, facandu-l sa 
straluceasca -in sens literal. Cand omul acesta doreste, din ratiuni pe care el 
le cunoaste, descopera slava sufletului sau si altor persoane cu care intra in 
contact, asa precum Hristos le-a descoperit dumnezeirea Sa celortrei ucenici 
ai Sai pe Muntele Tabor: lisus a luat cu Sine pe Petru, pe lacob, pe loan, 
fratele lui, si i-a dus intr-un munte inalt, de o parte. Si s-a schimbat la fata 
inaintea lor, si a stralucit fata lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe 
ca lumina... (Matei 17, 1-2). 

Biserica Ortodoxa aduce drept marturie multimile de sfinti care, de-a 
lungul tuturor celor doua mii de ani de existenta a sa, au avut nenumarate 
asemenea experiente si harisme. Toti acesti sfinti ai Bisericii adeveresc 
cuvintele Domnului lisus Hristos: Cel ce crede in Mine va face si el lucrarile 
pe care le fac Eu, si mai mari decat acestea va face (loan 14, 12), dar si Fara 
Mine nu puteti face nimic (loan 15,5). 

In randul acestor teofori se numara si parintele Paisie. El vadea lumina 
lui Hristos prin faptele sale, prin cuvintele sale, prin intreaga sa viata. Iar 
atunci cand era nevoie, o vadea si in chip suprafiresc inaintea ucenicilor sai. 

Omul, calcandu-si propria constiinta - aceasta lege fireasca pe care 
Dumnezeu a inculcat-o in inimile oamenilor pentru a-i calauzi spre bine 
(fapta legii scrisa in inimile lor, prin marturia constiintei lor si prin judecatile 
lor - Rom. 2, 15) - se indeparteaza de izvorul binelui, de lumina, de 
Dumnezeu. El se intuneca si, prin pacatele pe care le savarseste, li confera - 
intr-o masura variabila -drepturi asupra propriei persoane Diavolului. 

Astfel omul se plaseaza de buna voie sub influenta energiei demonice. 
Iar daca ramane consecvent acestei alegeri, spiritele malefice vor intra in el 
si 11 vor stapani deplin, aducandu-l in starea de demonizare. 

Exista oameni (precum vrajitorii, magii, satanistii) care au ajuns la o 
asemenea pervertire a mintii meat urmaresc in mod expres ca demonii sa 
intre in ei. De aceea, 11 invoca regulat si explicit pe Diavol, invitandu-l 
staruitor sa intre si sa le ia in stapanire sufletul. Ei fac aceasta in dorinta de a 
dobandi putere asupra oamenilor sau de a accede la un statut care sa le 
asigure celebritatea. Cu alte cuvinte, sunt motivati de patimile iubirii de 
stapanire, slavei desarte, trufiei. 

Asadar, Diavolul 11 transforma intr-un simplu instrument pe omul 
asupra caruia isi exercita stapanirea. li transmite viclenia sa demonica si o 
parte din capacitatile pe care el, ca entitate spirituals, le are prin fire. 
Demonizatilor li se intampla frecvent sa-si schimbe radical trasaturile fetei, 
sa vorbeasca folosindu-se de cele mai diverse si mai stranii voci, sa leviteze, 
sa intuiasca evenimente viitoare, sa cunoasca faptele savarsite in trecut de 
oameni pe care li intalnesc pentru prima oara, sa comunice telepatic, sa 



miste diverse obiecte de la distanta, sa provoace catastrofe naturale, 
s.a.m.d. 

Insa Diavolul este legat de catre Hristos si nu poate lucra raul decat 
intr-o mica masura. Parintele Paisie imi spunea: „Cel mai mic dintre demoni 
are atata putere meat ar putea distruge intr-o clipita intreg pamantul, dar nu 
ingaduie Dumnezeu". 

Altadata batranul mi-a zis: 

„Atunci cand vorbeste la tribuna Karamanlis, spre exemplu, in fata unei 
multimi de zeci de mii de oameni, daca ar ingadui Dumnezeu sa apara 
Diavolul fie si numai pentru o secunda la acea tribuna, ar cadea cu totii morti 
de frica". 

La o alta intalnire, povestindu-i batranului despre luminile pe care le 
vede cineva atunci cand mediteaza, mi-a spus: „Astfel de lumini, noi nu vrem 
sa vedem. Le intoarcem spatele... Odata, cand eram in Sinai, in pustie, mai 
sus de sihastria Sfintei Epistimi, am iesit seara din pestera si m-am suit pe 
creasta vecina, de unde vedeam manastirea. Acolo obisnuiam sa ma rog. 
Aveam o bricheta in mana si din cand in cand o aprindeam, ca sa vad pe 
unde pasesc pe stanca. in acea seara, numai ce facusem cativa pasi de la 
pestera mai departe, si o lumina ca de reflector a luminat toata partea 
aceea, ca si cand ar ft fost ziua. Am inteles imediat ca era de la eel viclean, 
care urmarea sa ma pacaleasca, facandu-ma sa ma impiedic si sa cad in 
prapastie. TAstfel de lumini nu vreau sa vadt', mi-am zis in sinea mea, si m- 
am intors in pestera". 

Apostolul Pavel spune ca Diavolul se preface si in inger de lumina: 
Pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni, care iau 
chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece insusi Satana se 
preface in inger al luminii. Nu este deci lucru mare daca si slujitorii lui iau 
chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfarsit va fi dupa faptele lor (II Cor. 11, 
13-15). Adica Satana se straduieste sa insele inclusiv prin aparenta de inger 
al lui Dumnezeu; tot astfel si gurusii incearca sa se disimuleze sub aparenta 
sfinteniei, cu ajutorul puterilor demonice. Efortul lor de a insela se poate 
dovedi eficient pana cand omul ajunge sa-L cunoasca pe Hristos in Duhul 
Sfant. 

VINDECAREA CREIERULUI 

Fireste, usurarea pe care am simtit-o din clipa in care batranul mi-a 
scos demonul a fost uriasa. Schimbarea mea in bine, din absolut toate 
punctele de vedere, era de o evidenta mai mult decat izbitoare. Mai aveam 
insa o problema serioasa: simteam adesea in tot capul o durere 
traumatizanta. in plus, exact in mijlocul creierului, acolo unde se afla glanda 
hipofiza, acuzam o durere continua, chiar daca nu foarte intensa. 

Imi amintesc foarte bine noaptea in care am dobandit brusc toate 
aceste simptome. Ma aflam in India, in ashramul lui Satyananda din Mongyr. 
in timp ce dormeam, am primit din exterior un adevarat atac mental. Existau 
toate temeiurile pentru a conchide ca a fost „opera" lui Niranjan, 
conducatorul ashramului. in somn, adica exact atunci cand ma puteam 
impotrivi mai putin, m-a luat efectiv in stapanire si mi-a adus multe vatamari 



sufletesti. Cand m-am trezit, mi-am simtit creierul „sangerand", ca si cand ar 
fi fost frecat cu smirghel. 

Ma aflam acum in coliba batranului, in bisericuta. Stateam de vorba - 
batranul intr-o strana, in picioare, iar eu langa el. La un moment dat i-am 
spus: 

- Parinte, nu sunt bine, mi-au facut ceva la cap. 

I-am explicat tot ce mi se intamplase. M-a privit cu bunatate, dar n-a 
spus nimic. Si-a intins doar mana si m-a mangaiat pe cap. A tinut mana ceva 
mai mult aproape de urechea mea dreapta. 

Am simtit indata o putere dulce iesind din mana sa si patrunzandu-mi 
in tot capul. Sufletul mi s-a umplut de liniste, de pace, de siguranta. Senzatia 
a durat foarte putin, doar cateva secunde, la capatul carora ma 
insanatosisem cu desavarsire. Disparusera complet toate simptomele, 
durerile, traumele, ba chiar si cele mai firave semne de surmenaj. Ma 
simteam literalmente posesorul unui creier nou, nefolosit, ca si cand abia 
atunci m-as fi nascut. 

M-am bucurat nespus, fara sa fiu deloc surprins. Toate aceste 
fenomene imi apareau deja ca fiind cat se poate de firesti. Stiam foarte bine 
ca batranul era impodobit si slavit de Hristos cu multe harisme. Nici n-am 
mai simtit nevoia de a discuta cu el despre aceasta intamplare, ci am luat 
binecuvantare si am plecat. 

Desigur, vorbim aici despre minuni, despre lucruri cu totul mai presus 
de fire. Oricine si-ar putea inchipui ca in mod normal ar fi trebuit sa scot 
strigate de fericire, sa sar pana in tavan, sa izbucnesc in lacrimi, in 
exclamatii de multumire... insa batranul era atat de simplu, se purta atat de 
natural si de degajat, meat se pare ca m-a influentat si pe mine in felul cum 
infruntam toate evenimentele. De altfel, ce mare lucru era pentru 
Atotputernicul Dumnezeu sa ma tamaduiasca de orice suferinta? 

Vreau sa subliniez inca o data caracterul radical diferit al 
repercusiunilor pe care le aveau asupra sufletului si trupului meu energiile 
yoghinilor, pe de o parte, si energiile batranului, pe de alta. in primul caz, 
rezultatul se dovedea de fiecare data traumatizant; in eel de-al doilea, 
primeam totdeauna vindecare de bolile sufletesti sau trupesti. 

Fireste, explicable si interpretarile yoghinilor sunt din cele mai diverse. 
Ei se straduiesc sa-si prezinte metoda ca pe un foarte mare dar, ca pe un 
produs al evolutiei in plan spiritual, cu consecinte din cele mai benefice 
asupra individului. Fara indoiala, sunt multi cei care asculta aceste teze si se 
marginesc sa le analizeze strict teoretic, filosofand inepuizabil pe seama 
diverselor nuante si asumandu-si la nivelul abstract, dupa criterii pur 
subiective, o gama mai larga sau mai restransa de invataturi yoghine. Cad in 
aceasta cursa cei care fie nu le-au experimentat pe viu, fie n-au avut inca 
privilegiul de a intra in posesia termenilor de comparatie. Este usor de 
urmarit si de inteles psihologia omului care, intrucat pe de o parte i se 
intampla lucruri neobisnuite si necunoscute, iar pe de alta parte i se serveste 
prompt si abil o anumita cheie de interpretare a acestor fenomene, nu mai 
are timpul si dispozitia necesare unei evaluari profunde si riguroase, tocmai 



pentru ca evenimentele si explicable se succed intr-un ritm alert, asa meat 
sfarseste prin a ceda bulversat, cu convingerea ca progreseaza spiritual, in 
vreme ce el se indreapta, in realitate, spre o tragedie poate insurmontabila. 

Imi amintesc de cazul foarte interesant al unui swami din India care 
Tnnebunise in urma practicilor yoga. Ei afirmau cu entuziasm ca gurul l-a 
innebunit pentru a-l elibera de ratiunea care i-ar fi fost o piedica serioasa in 
calea evolutiei spirituale! Ce fel de „progres spiritual" este acela in care omul 
se distruge cu desavarsire? Efortul duhovnicesc al crestinilor tinteste, 
dimpotriva, spre dobandirea intelepciunii si luminarea mintii, nicidecum spre 
accederea la nebunie, inconstienta sau idiotizare... Este inca o ilustrare a 
varietatii de pericole pe care le presupune yoga. 

In ashram, prietena mea avea hemoragii atat de puternice meat nu se 
putea ridica din pat, iar ei sustineau ca prin puterea gurului i se oferise 
aceasta binecuvantare, pentru a se curata de karma ei! Este demn de 
remarcat faptul ca, in prima instanta, am fost la un pas de a accepta o 
asemenea explicatie. Aveam, din fericire, sa ne edificam destul de curand 
asupra perfidiei acestor oameni... 

Batranul spunea: „Diavolul nu se poate ascunde pentru mult timp; tot 
va iesi vreo cornita din sac... Dar el ce face? Daca 11 intrebi ce se vede iesind 
din sac, o sa-ti spuna ca nu e o cornita, ci o vanata". Folosea acest exemplu 
anecdotic pentru a atrage atentia asupra inselatoriilor la care obisnuiesc sa 
recurga tatal minciunii, insuflatorul ratacirii, si nefericitii sai slujitori. 

Daca raul s-ar infatisa ca atare, atunci cu siguranta ca majoritatea 
covarsitoare a oamenilor l-ar evita, macar din dorinta de a nu se vatama pe 
ei insisi. Raul trebuie asadar sa se camufleze, sa-si confectioneze intr-un fel 
sau altul aparenta frumosului, a binelui, pentru ca oamenii sa-l poata 
accepta si asuma. in acelasi fel, pentru a nu risca izolarea, oamenii rai sunt 
nevoiti sa se prezinte mai intai ca virtuosi. De asemenea, ei se vor stradui 
intotdeauna sa-i calomnieze pe cei cu adevarat virtuosi, pentru a-si asigura 
prim-planul confortabil din care sa-si puna in aplicare nestingheriti toate 
proiectele. 

ARMATA 

Dupa intoarcerea din India, am ramas in Sfantul Munte sase luni de zile 
- din martie pana in septembrie. La inceputul lui octombrie mi se incheia 
termenul acordat pentru amanarea stagiului militar si trebuia sa ma prezint 
in vederea recrutarii. 

Am parasit Athosul cu doar zece zile inainte de termenul limita, 
intrucat ma temeam ca, daca as fi zabovit mai mult timp in oras, mi-as fi 
reluat, alaturi de vechii mei prieteni, relele obiceiuri. De aceea am incercat 
sa-mi petrec cele zece zile stand numai in casa; aveam astfel si prilejul de a 
ma vedea mai pe indelete cu parintii mei, care erau usor nelinistiti din 
pricina mea. 

In timp ce eu evitam cu obstinatie iesirile din casa, amicii ma cereau cu 
staruinta la telefon, in special niste fete cunoscute. Asa cum obisnuim sa 
spunem, „isi baga dracul coada lui". Din nefericire, incet-incet aveam sa fiu 
iarasi atras spre obiceiurile cele vechi. Acum insa cunosteam pocainta si 



marturisirea pacatelor, mergeam la duhovnic si ma ridicam iarasi pe 
picioarele mele. 

Totusi, de foarte multe ori se intampla sa nu ma pot impotrivi 
pacatului. La cea mai mica ispita, cadeam ca un pui de gaina. Prin toata 
viata mea din trecut, li dadusem Diavolului multe drepturi de stapanire 
asupra mea. Desi ma chinuiam cumplit, stiind ca nu fac decat sa ma 
autodistrug, vointa mea ceda adesea in fata pacatului. Desigur, patimile 
omului sunt lanturile cu care Diavolul leaga sufletul omenesc, iar eu eram 
foarte strans inlantuit. Dar nu era numai aceasta, ci si altceva. De multe ori 
simteam in jurul meu prezenta demonilor, netezind terenul pentru ca pacatul 
sa devina mai lesne realizabil. Alteori simteam efectiv asupra membrelor 
niste furnicaturi cu totul neobisnuite si extrem de intense, care imi aprindeau 
de apetit sexual intreg trupul, cu o forta devastatoare. Mai mult, li vedeam 
pe demoni provocand simultan si altor persoane din jurul meu aceeasi 
predispozitie. 

Evenimente cu substrat demonic mi se intamplau aproape zilnic. Este 
practic imposibil sa le relatez pe toate, sau sa surprind in cuvinte subtilitatea 
si profunzimea starilor pe care mi le induceau. Voi evoca trei situatii 
concludente. 



Seara, cand in unitatea militara se dadea semnalul de stingere si 
soldatii se culcau, obisnuiam sa ma retrag intr-un loc mai izolat si sa ma rog. 
Spuneam rugaciunea mintii folosind siragul de matanii: „Doamne lisuse 
Hristoase, miluieste-ma". intr-o seara, dupa ce incepusem rugaciunea, am 
simtit brusc tot trupul Tnghetandu-mi si mi s-a facut realmente parul 
maciuca. Mi-am dat seama ca un demon se apropiase de mine. Am continuat 
rugaciunea. Prezenta lui devenea tot mai intensa, astfel meat deodata am 
simtit ceva strangandu-mi inima in piept si gatul. Erau ca niste maini reci si 
viguroase. In groaza care ma cuprinsese, am strigat: „Sfinte Arsenie, ajuta- 
ma!". Demonul s-a oprit indata si a fugit de langa mine. Mi-am regasit 
imediat linistea launtrica, si mi-am continuat bucuros rugaciunea. 

B. 

A doua intamplare este legata de o fata care se indragostise de mine si 
ma urmarea cu perseverenta. Eu o alungam explicit, iar ea insista 
imperturbabil. Dupa nesfarsite tatonari, s-a intors dezamagita in America, 
unde-si facea studiile, asa meat nu ne mai vazusem de multe luni de zile. imi 
imaginam ca intre timp se linistise. 

in acea perioada imi indeplineam o parte din stagiul militar undeva in 
Evros; mi-am luat o permisie de trei zile si am pornit spre Tesalonic, cu 
intentia de a-mi vedea parintii. Auzind ca si batranul Paisie se afla nu departe 
de oras, am mers sa-l intalnesc. Ne-am bucurat amandoi de regasire, am 
avut o discutie indelungata, la capatul careia m-a imbratisat si m-am pregatit 
de plecare. Dupa ce m-am indepartat cativa metri, batranul m-a chemat 
inapoi, urmarindu-ma foarte intens cu privirea. M-am apropiat de el, socotind 
ca vrea sa-mi spuna ceva, insa el m-a sarutat... pe gat! data in partea 
dreapta si o data in partea stanga, apoi m-a trimis la drum binecuvantandu- 
ma. 



M-am bucurat simtindu-i iarasi dragostea netarmurita, dar ma 
stapanea si un sentiment de uimire. Mi s-a parut ciudat sa ma sarute pe gat. 

In aceeasi dupa-amiaza, pe cand sedeam in casa, a sunat telefonul. Era 
tocmai acea fata! Si, pe deasupra, se afla in Tesalonic! Am fost surprins. 

- Bine, dar cum ai ajuns aici? Nu erai in America? 

- Am simtit ca zilele astea vei fi aici, asa ca am luat ieri avionul si am 
venit. Voiam sa te vad. 

Ce puteam sa-i raspund? Venise din America sa ma vada! 

Cand ne-am intalnit, mi-a marturisit ca avusese o stranie certitudine ca 
in acele zile ma va gasi in oras. Fusese sigura de acest lucru, fara sa si-l 
poata explica nici ea. 

Am stat apoi de vorba pe indelete, ne-am pornit pe glume si pe ras, si 
incet-incet intalnirea a capatat o pronuntata tenta erotica. M-am straduit din 
rasputeri sa evit un asemenea deznodamant, insa eram atras de o forta 
irezistibila. Fata parca era beata. imi cadea invariabil in brate, o respingeam, 
mi se strecura din nou la piept... 

De la un anumit moment, am inceput sa simt ca nu suntem singuri. 
Aveam si... companie. Percepeam din nou prezenta demonului. Fara sa o 
constientizeze, fata se afla deja integral sub influenta lui. Era intr-o stare de 
surexcitare sexuala inimaginabila. N-o mai vazusem niciodata asa. Desi 
simteam limpede prezenta demonica si eram agresat de aceleasi imbolduri 
concupiscente, nu ma temeam. M-am smuls din inclestarea mainilor ei si am 
iesit afara din casa. Vazand ca ma urmeaza, am dat inconjur automobilului. 
Ne despartea o distanta de 5-6 metri. Brusc, am simtit o mana uriasa 
zgandarindu-mi organele sexuale. O lascivitate irepresibila m-a cuprins 
instantaneu. imi pierdusem controlul. Fata s-a apropiat si s-a aruncat in 
bratele mele, incepand sa ma sarute. Eram paralizat. Cedasem launtric, 
spusesem „Da!". Simteam demonul langa noi sporindu-ne dorinta, dar nu ma 
mai interesa. Ma predasem in stapanirea lui. 

In clipa aceea, fata si-a aplecat capul si m-a sarutat pe gat: o data in 
partea dreapta si o data in partea stanga, exact in acele doua puncte in care 
ma sarutase cu putin timp inainte parintele Paisie! 

Am sarit ca impins de un resort, indepartand-o pe fata cu putere. Eram 
manios, simtind ca avusese loc o profanare: imbratisarea curata a batranului 
si sarutul patimas al fetei erau doua lucruri esential ireconciliabile. Cel dintai 
era profanat de catre eel de-al doilea. 

Asadar, batranul stiuse de la inceput tot ceea ce urma sa mi se 
intample, dar nu-mi spusese nimic. A preferat sa foloseasca o modalitate mai 
delicata de a ma smulge din pacat si din mainile Diavolului. 

Pe atunci, fata respectiva nu credea in Hristos si nu avea nici o 
legatura cu Biserica. Se pretindea o persoana „moderna" si lipsita de 
„prejudecati". Mai tarziu, dupa numeroasele lucruri ciudate care i s-au 



intamplat, a inceput sa se problematizeze, sa-si mai cenzureze excesele, sa- 
si schimbe treptat viata, si in cele din urma, prin puterea lui Hristos, a 
devenit si ea unul dintre madularele vii ale Trupului Domnului, ale Bisericii 
Ortodoxe. 

Discutand cu parintele Paisie despre problemele de acest gen, mi-a 
spus: „Atunci cand exista o legatura stransa si o mare iubire intre doua 
suflete, ele pot cunoaste astfel de lucruri de departe. insa de cele mai multe 
ori intra Diavolul la mijloc si incurca lucrurile. Pune in gand unui baiat si unei 
fete sa mearga in acelasi loc si sa se intalneasca acolo. Apoi iarasi acelasi 
lucru, in alta parte, si tot asa, pana cand cei doi ajung sa spuna: TCeva se 
intampla cu noi, ceva speciaMt', pentru ca in cele din urma sa-i arunce in 
pacat. Ispititorul este un mare regizor si scenograf... De aceea nu trebuie sa 
puna nimeni baza pe asemenea intamplari, ca sa nu se rataceasca. Daca 
ceea ce ni se intampla este de la Dumnezeu, atunci El va gasi un alt mod de 
a ne instiinta, care sa ne aduca deplina certitudine". 

Intr-adevar, asemenea chestiuni necesita un mare grad de 
discernamant, pe care nu-l mai poseda multi asceti in vremea noastra. 



Cea de-a treia intamplare s-a petrecut in Evros, la unitatea militara. 
intr-o seara, incercand sa spun neincetat rugaciunea „Doamne lisuse 
Hristoase, miluieste-ma", nu-mi puteam concentra nicidecum mintea, care 
se risipea in nenumarate alte ganduri. Dupa indelungi eforturi sortite 
esecului, mi-am zis: „Daca nu ma pot ruga, atunci sa fac macar niste 
matanii. Este si aceasta o rugaciune a trupului, iar Dumnezeu mi-o va primi, 
vazandu-mi neputinta". 

Inainte de a apuca sa fac zece matanii, m-a inconjurat un fel de pacla 
respingatoare, ros-aurie. Era un atac deschis al Diavolului. Biruit de spaima, 
mi-am zis: „Lasa, mai bine sa n-o incurc rau de tot!", si am plecat in graba. 

Mai tarziu m-am cait pentru lasitatea acestei atitudini. Ma temusem de 
lupta cu Diavolul, intrucat stiam ca-i deschisesem iarasi porti largi, prin 
pacatele savarsite recent. Din nefericire, cadeam inca destul de frecvent 
victima vechilor mele patimi. 

M-am intors in dormitorul comun si m-am pregatit de culcare. Credeam 
ca s-a terminat, ca fusese o simpla furtuna de moment. Ma inselam insa 
amarnic! 

In zilele urmatoare nu m-am simtit bine. Acuzam o permanenta si 
inexplicabila stare de ameteala, somnolenta si sfarseala. M-am prezentat la 
medicul unitatii, pe care II cunosteam, si care m-a supus unei examinari 
riguroase. Nu mi-a gasit absolut nimic in neregula. Mi-a sugerat in final, ca o 
masura de precautie, sa efectuez si un control stomatologic, l-am urmat 
sfatul, insa dentistul m-a asigurat la randul sau ca sunt perfect sanatos. 

Aceste simptome au continuat totusi la fel de pronuntat si de nimicitor 
vreme de doua-trei luni. Nu mai eram in stare sa fac nimic, nu mai puteam 
nici macar sa ma rog. Am inceput sa banuiesc ce se petrece abia dupa 
urmatoarea intamplare. 



intr-o zi, am deschis Vechiul Testament pe care il tineam intr-un sertar 
al biroului. „Sa citesc putin, daca tot nu ma pot ruga", m-am gandit. Surpriza 
pe care am avut-o a fost insa de proportii. Nu puteam distinge literele! Am 
simtit deodata o atat de intensa stare de slabiciune si de greata, meat mi-am 
pus capul pe birou, ca sa nu cad de pe scaunul pe care sedeam, 
constientizand in acelasi timp ca era la mijloc o lucrare diavoleasca. Mi-am 
lipit Vechiul Testament de frunte, cerandu-l Domnului un dram de mangaiere. 
incet-incet mi-am revenit. Acum stiam foarte bine ce am. Cautam un mod de 
a-l vedea pe batranul Paisie. 

Ocazia s-a ivit la urmatoarea permisie. 

- Parinte, fa-mi o cruce! Nu sunt bine deloc. Ma simt ca si cand cineva 
m-ar fi prins intr-un navod si m-ar trage in jos. Ametesc si am o stare de 
somnolenta permanenta. 

M-a apucat cu dragoste si mi-a lipit capul de pieptul lui; mi-a facut 
cruce de trei ori pe crestet, fara sa spuna un cuvant. Asta a fost tot. Ma 
simteam iarasi bine si usurat. Dupa ce i-am descris intamplarea, l-am 
intrebat cu teama: 

- Parinte, cum de are Diavolul atata putere? 

- Noi i-o cedam, prin pacatele noastre. 

Mi-am amintit rusinat de numeroasele pacate grave pe care le 
savarsisem in ultima vreme. M-am dus apoi si m-am spovedit. 

Trebuie sa precizez ca, exceptandu-i pe crestinii ajunsi la inalte masuri 
duhovnicesti, marea masa a oamenilor care se vad confruntati cu atacuri 
demonice atat de radicale este alcatuita in general din cei care au dat multe 
drepturi Diavolului prin contactul cu practici precum magia, spiritismul sau 
yoga. 

La Sfanta Manastire Stavronikita am cunoscut un om, putin mai in 
varsta decat mine, care fusese ani de zile membru conducator al miscarii 
hinduse Hare Krishna. Cand l-am intalnit eu, se reintorsese deja la 
crestinism. imi povestea cat de mult a suferit de pe urma Diavolului din clipa 
in care s-a straduit sa scape de sub tirania acestuia. Chinurile mele nu 
reprezentau intr-adevar nimic fata de ceea ce patimise el. Toate puterile sale 
sufletesti ajunsesera la secatuire deplina. „Daca nu era parintele Paisie, n-as 
fi putut sa scap", imi marturisise la un moment dat. 

Exista insa si oameni nefericiti care prefera sa se lipseasca de viata 
vesnica in favoarea acesteia vremelnice. Liber consimtit, ei se inrobesc 
Diavolului, care le ofera eel mult perspectiva unui trai plin de satisfactii in 
aceasta viata, si se osandesc pe ei insisi suferintei vesnice. Crestinii iubitori 
de Dumnezeu sunt chemati sa se roage neincetat lui Hristos pentru aceste 
suflete... 

In Biserica Ortodoxa este tezaurizata marea experienta a ascetilor si a 
sfintilor in razboiul lor impotriva demonilor. Din invatatura Marelui Antonie, 



care a trait in jurul anului 250 si este socotit parintele monahismului, merita 
evocate urmatoarele cuvinte: 

„Asadar, prin marea minune a inomenirii Mantuitorului, Diavolul a fost 
nimicit si ramane neputincios in lucrarea sa. Cu toate acestea, desi a cazut, 
el este tiran si nu-si afla liniste, ci continua sa ameninte, fie si numai prin 
cuvinte. Daca i-ar fi stat in putere, n-ar fi sovait nici o clipa, ci indata ar fi 
savarsit raul, de vreme ce toata pornirea lui este spre rau, si mai cu seama 
spre lupta Tmpotriva noastra. [...] Demonii se straduiesc ca macar prin 
inchipuire sa-i infricoseze pe oameni. [...] Caci mare arma tmpotriva 
Diavolului este viata dreapta si credinta in Hristos. Demonii se tern mai 
presus de toate de dreapta credinta in Hristos, intrucat cunosc foarte bine 
harul care s-a dat de catre Mantuitorul celor credinciosi. Acest har a fost 
transmis de Mantuitorul prin urmatoarele cuvinte: lata, v-am dat putere sa 
calcati peste serpi si peste scorpii, si peste toata puterea vrajmasului, si 
nimic nu va va vatama (Luca 10, 19)" (Everghetinos, voi. IV, ed. gr., pp. 331- 
335). 

Asadar, noi insine, prin viata noastra neatenta si pacatoasa, ne golim 
de harul si puterea cu care ne-a impodobit Hristos, si astfel li dam Diavolului 
dreptul si puterea sa ne vatame. Din nefericire, acest lucru se intampla cu 
atat mai frecvent in zilele noastre... 

BATRANUL PORFIRIE 

Exista o mare ignoranta fata de comorile vii ale traditiei noastre 
ortodoxe. Exista, de asemenea, o suma de prejudecati cultivate printr-o bine 
instrumental propaganda anticrestina. Eu insumi sunt un exemplu elocvent 
in acest sens. La primul contact direct cu modul ortodox de viata, prilejuit de 
intaia mea vizita in Sfantul Munte, am ramas siderat. Descopeream un 
contrast stupefiant intre ceea ce vedeam si traiam in manastiri, pe de o 
parte, si preconceptiile care imi fusesera constant inoculate despre calitatea 
sufleteasca, morala si intelectuala a crestinilor practicanti, pe de alta parte. 
Ma intrebam consternat: „Bine, dar prin ce mecanisme mi-am construit o 
imagine atat de distorsionata despre lucruri pe care nu le-am cunoscut 
niciodata direct, si de care nici macar n-am fost vreodata preocupat?!". 

intr-adevar, nici eu si nici vreunul dintre membrii anturajului meu nu 
aveam legaturi sau cunostinte printre oamenii Bisericii. Nu studiasem si nu 
eram la curent cu invataturile, hotararile sau diversele puncte de vedere ale 
Bisericii Ortodoxe. Cu toate acestea, afisam o atitudine aprioric critica si 
ostentativ inamicala fata de Biserica. Conduita mea era profund injusta si 
stupida. A fost nevoie de un prim contact viu, de trei zile, cu viata Sfantului 
Munte, pentru a incepe o reevaluare onesta a opiniilor mele, tributare intr-o 
masura semnificativa influentei ziarelor, radioului si televiziunii. A fost nevoie 
de minunata si fericita experienta a intalnirii cu venerabili stareti si parinti ai 
ortodoxiei, pentru a-mi destrama valul unei ignorante care imi contamina 
substantial modul de perceptie a realitatii. 

Nu intentionez nici o clipa sa sustin ca toti crestinii practicanti ar fi 
sfinti. Multi dintre ei se straduiesc insa realmente sa devina! Nu sustin ca n- 
ar avea neajunsuri si scaderi. Buna parte dintre ei fac insa eforturi 
remarcabile pentru a le corija (ceea ce nu se poate spune in nici un caz 
despre dusmanii Bisericii). De asemenea, sunt departe de a sustine ca nu s- 



ar Tntampla si lucruri scandaloase in Biserica. Trebuie insa tinut seama de 
faptul ca, oriunde exista oameni, se tntampla si se vor tntampla astfel de 
lucruri. in plus, realitatea dovedeste irefutabil ca intensitatea si ponderea 
scandalurilor in Biserica este intotdeauna infinit mai redusa decat la nivelul 
institutiilor statului, al partidelor politice, al societatilor comerciale, al 
organizatiilor non-profit, al asociatiilor sportive, s.a.m.d. Sub toate aspectele 
ei, diferenta este atat de zdrobitoare in favoarea imaginii Bisericii, meat orice 
paralela devine eel putin ridicola. Ceea ce sustin cu fermitate este ca 
mijloacele de informare in masa manifesto o tendinta cvasi-generala de 
focalizare asupra evenimentelor ecleziastice controversate. Pe deasupra, 
aceste evenimente sunt destul de frecvent prezentate trunchiat si 
supralicitant, sau chiar confectionate pur si simplu, in dispretul oricarei etici 
profesionale. De altfel, recuzita acestei ostilitati mediatice este 
arhicunoscuta. 

O atare stare de lucruri nu trebuie sa surprinda. Pe intreg parcursul 
istoriei, Biserica a fost razboita fie in mod deschis, fie pe cai insidioase. Si 
intotdeauna Biserica a biruit in cele din urma, dupa cuvantul lui Hristos, care 
li prescrisese dintru inceput calatoria triumfatoare prin veacuri: Pe aceasta 
piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). 

Exista si astazi nenumarati preoti si monahi a carorfaima s-a raspandit 
pana la capatul lumii pe cale orala, din om in om, fara ca vreun ziar, post de 
radio sau televiziune sa-i aiba vreodata in atentie. Exista multi parinti 
duhovnicesti la care vin, intr-un flux continuu, oameni de pe toate 
continentele, pentru a-i vedea, pentru a le impartasi problemele lor, pentru a 
fi ajutati. Exista mii de persoane care marturisesc amanuntit despre minunile 
si binefacerile pe care le-au primit de la acesti parinti. 

Unul dintre acesti calauzitori duhovnicesti cu viata sfanta, care nu pot 
fi intalniti nicaieri altundeva decat in Biserica Ortodoxa, era si parintele 
Porfirie. Cand l-am cunoscut eu, isi petrecea ultimii ani ai vietii in apropiere 
de Malakasa, la aproximativ o ora de Atena. Zidea pe locul acela o 
manastire. Multimi nesfarsite de oameni veneau zilnic sa-l vada, astfel meat 
se instituise obiceiul ca toate autobuzele sa faca acolo o oprire speciala, 
devenita statia „La batranul". 

Am intalnit de-a lungul timpului un numar impresionant de persoane 
care mi-au relatat despre minunatele binefaceri pe care le-au primit prin 
binecuvantarea batranului. Voi evoca succint cateva asemenea cazuri. 

Un cunoscut de-al meu suferea de tumoare pe creier. Cu doua zile 
inainte de a lua avionul spre Anglia, unde urma sa fie supus unei foarte 
dificile interventii chirurgicale, a trecut sa ia binecuvantarea parintelui 
Porfirie. Batranul l-a pecetluit cu semnul crucii si i-a spus sa citeasca un 
paraclis catre Maica Domnului, pentru a-i vindeca tumoarea. Doua zile mai 
tarziu, medicii englezi si amicul meu au fost de-a dreptul socati constatand 
ca noile radiografii, efectuate succesiv, nu puteau localiza tumoarea: 
disparuse cu desavarsire! 

S-a intors asadar in Grecia fara sa mai faca vreo operatie, iar astazi isi 
traieste viata cat se poate de normal, fiind perfect sanatos. Aceasta minune 
a constituit si punctul din care a renuntat definitiv la filosofia hindusa si a 
devenit un crestin adevarat si constient. 



Un alt barbat avea cancer la piept; acesta i-a disparut imediat ce 
batranul Porfirie s-a rugat pentru el si i-a facut cruce peste piept. Omul si-a 
dat demisia din serviciul sau (fusese judecator) si si-a dedicat tot restul vietii 
slujirii lui Hristos, devenind un ajutor de nadejde al batranului, mai ales ca nu 
avea alte obligatii, fiind necasatorit. 

O prietena de-a mea si-a rupt gatul intr-un accident de masina. 
Radiografiile aratau oasele traumatizate ale gatului, iar medicii i-au spus la 
unison ca nu se va vindeca niciodata. Dupa cateva luni de alergaturi pe la 
toate spitalele, s-a gandit sa-i faca o vizita parintelui Porfirie, pentru a lua 
binecuvantare. Batranul a pecetluit-o cu semnul crucii si i-a spus sa-si scoata 
corsetul din jurul gatului! intr-adevar, fata a efectuat apoi o noua serie de 
radiografii, care aratau ca totul este in regula, spre totala bulversare a 
medicilor care comparau stupefiati radiografiile vechi cu cele noi. 

Au trecut cinci ani de atunci, iar fata este absolut sanatoasa, slavind pe 
Dumnezeu si pe sfintii Sai. 

Un alt prieten de-al meu provenea dintr-un sat in apropierea caruia 
functionase in trecut o veche manastire, acoperita acum de pamant si uitata 
de toti localnicii. Parintele Porfirie i-a dat acestui prieten indicatii exacte 
despre amplasamentul vechiului complex monastic. Desi nu calcase 
niciodata pe acele meleaguri, batranul li furniza detalii complete, ca si cand 
ar fi avut manastirea in fata ochilor. li descria stancile, copacii, pana ce 
prietenul meu a inteles exact unde se afla lacasul uitat de vremuri, intr- 
adevar, foarte curand avea sa primeasca la fata locului confirmarea spuselor 
batranului. 

Parintele Porfirie dobandise de la Dumnezeu nenumarate harisme, 
despre care s-a scris si probabil inca se va mai scrie multa vreme. Din 
respect pentru persoana si memoria batranului, voi expune si eu marturia 
mea personala, in numele adevarului pe care nu putini cauta sa-l ingroape, 
intrucat le mustra viata si faptele. 

Tocmai ce ma intorsesem din India si ma aflam in Sfantul Munte, unde 
eram gazduit pentru cateva luni in coliba unui calugar isihast. Acolo am aflat 
ca parintele Porfirie, despre care auzisem vorbindu-se foarte mult, venise sa 
stea pentru un rastimp oarecare in Athos, la Schitul Kavsokalivia. Acest schit 
este unul dintre cele mai retrase ale Muntelui, fiind situat pe un versant 
stancos si extrem de abrupt, cu foarte putini copaci care rasar ici si colo din 
granit. in jur de treizeci de casute, dispuse la o distanta considerabila una de 
alta si inconjurate de mici gradini, infrunta deseori primejdia caderilor de 
piatra. Cateodata constructiile sufera avarii serioase. O carare piezisa 
sfarseste pe tarmul abrupt unde cu greutate poate acosta vaporasul, si 
aceasta numai atunci cand marea este foarte linistita. 

Viata acolo este prin excelenta aspra si plina de restrictii. Prin forta 
Tmprejurarilor, nimeni nu poate poseda prea multe bunuri. Transporturile 
necesare se fac pur si simplu cu carca sau, in eel mai bun caz, cu vreun 
catar. Cararea ingusta si prapastioasa este foarte dificil de strabatut, astfel 
meat monahii de acolo sunt caliti si austeri. 



Pentru a ajunge la Kavsokalivia, aveam de calatorit nu mai putin de 
doua zile prin Munte. Cu alte cuvinte, picioarele mele urmau sa faca negresit 
bataturi. insa dorinta mea de a-l intalni pe batranul Porfirie era atat de 
inflacarata, meat am hotarat fara ezitare sa pornesc la drum neintarziat. 
Eram constient ca inzestrarile parintelui Porfirie nu puteau fi decat foarte 
asemanatoare celor ale batranului meu, Paisie. Voiam deci sa descopar 
sfintenia si intr-o alta persoana, sa vad in ce chip o persoana diferita, cu un 
alt caracter, poarta inlauntrul sau darurile Duhului Sfant. 

Eram pe atunci rasfatat duhovniceste din abundenta. intrucat ma 
aflam la nevoie (avand inca mari probleme sufletesti datorate influentei 
gurusilor si numeroaselor evenimente demonice care mi se intamplau), 
batranii imi faceau foarte des diferite daruri duhovnicesti, spre a ma tamadui 
si a ma ajuta sa inteleg prin traire deosebirea dintre experienta harului lui 
Dumnezeu, pe de o parte, si lucrarea demonica, pe de alta. Cele mai grave 
plagi launtrice pe care le acumulasem de-a lungul timpului se datorasera 
tocmai erorii fundamental de a trata lucrarile demonice drept manifestari 
ale energiilor dumnezeiesti. 

Nadajduind asadar, in subconstient, ca voi primi asemenea daruri si din 
partea parintelui Porfirie, am pornit in calatorie. Pe tot parcursul drumului, 
am auzit de la diversi calugari si laici ca parintele Porfirie este bolnav si nu 
primeste pe nimeni. Esuasera deja multi in incercarea de a-l vedea. Mi-am 
continuat totusi calatoria rugandu-ma din rasputeri, si am ajuns intr-un 
sfarsit la chilia batranului. Mi-a iesit in intampinare un monah brunet, avand 
injur de 30 de ani. 

- Parintele nu te poate primi, este foarte bolnav! mi-a spus. 

Dupa doar o fractiune de secunda a mai iesit un monah, ceva mai 
varstnic decat primul, si m-a instiintat dezolat despre acelasi lucru. 

- Numai 'sa iau binecuvantarea lui, i-am spus rugator. 

In timp ce monahii imi descurajau delicat, dar ferm, orice speranta, s-a 
auzit dinauntru glasul parintelui Porfirie cerandu-le sa-l ajute sa iasa afara. 
intr-adevar, peste putina vreme au aparut ducand de brate un batranel care 
acuza in mod vizibil dureri la orice miscare pe care o facea. 

Indata ce l-am vazut pe batran, inima mi-a tresaltat si s-a umplut de o 
imensa bucurie. N-am luat in seama scaunul pe care mi l-a oferit, ci m-am 
asezat pe pamant, langa picioarele sale. Ma simteam nespus de fericit, dar 
totodata si nevrednic sa ma aflu langa el, asa meat ma multumeam bucuros 
sa sed ca un catelus langa picioarele lui. ' 

Monahii se aratau stanjeniti sa ma vada intr-o asemenea postura si 
insistau sa ma asez pe scaun in fata batranului, gest pe care eu 11 percepeam 
insa ca pe o intolerabila indrazneala din partea mea. Batranul, intelegandu- 
ma foarte bine, m-a scapat din aceasta situatie delicata. 

- Lasati-I aici unde este! le-a spus el, curmand astfel discutiile. 



Erarn atat de fericit meat mi se parea ca ma aflu chiar in bratele lui 
Dumnezeu, ceea ce - cu rugaciunile si harul parintelui - nu era tocmai 
departe de adevar... 

Simteam o imensa iubire revarsandu-se din sufletul batranului. 
Simteam o putere duhovniceasca uriasa salasluind in acel trup al sau, care 
parea pregatit deja pentru plecarea dincolo. Simteam o inepuizabila si 
infinita viata izvorand din acel trup gata de moarte si transmitandu-mi-se 
mie, redand viata sufletului meu aproape mort. in chip paradoxal, parintele 
Porfirie, batranul aproape muribund, ma umplea de viata, atat in sens 
duhovnicesc cat si biologic, iar eu ma adapam din el cu recunostinta si 
bucurie. intelegeam foarte bine amandoi ce se petrecea in acele momente, 
iar cuvintele erau de prisos. 

Imi amintesc ca am discutat putin despre India. M-a indemnat catre 
multa luare aminte, spre a nu fi iarasi batjocorit de Diavol. Experientele prin 
care trecusem ma expuneau in continuare unor mari pericole. De altfel, nici 
nu era nevoie de prea multe cuvinte. 11 intelegeam foarte bine din insesi 
lucrurile pe care le traiam in prezenta lui. Am schimbat doar cateva fraze, 
darfiecare cuvant al sau avea atata profunzime! imi aduc aminte de caciulita 
de lana pe care o purta pe cap, de trasaturile fetei marcate de expresia 
durerii fizice, de trupul sau neputincios opintindu-se... Iar toate acestea 
contrastau minunat cu maretia, seninatatea si pacea pe care le degaja 
prezenta sa, proband caracterul provizoriu si neesential al materiei, peste 
care batranul domnea cu adevarat. Nu era loc de evaluari rationale si analize 
teoretice: in fata parintelui constatam pur si simplu faptul prezentei lumii 
duhovnicesti, traiam si participam la dimensiunea duhovniceasca a lumii. Nu 
vorbeam despre harul Sfantului Duh, nu auzeam despre darurile lui Hristos, 
ci le traiam efectiv. 

- Ma voi ruga pentru tine. Vino sa ma mai vezi, mi-a spus batranul. 

Am luat binecuvantarea lui, i-am salutat pe ceilalti monahi si m-am 
retras. 

Pe masura ce urcam cararea, bucuria mea crestea. Nu doar sufletul 
meu, ci si intreg trupul meu primise viata, si dobandisem atata putere meat 
aproape ca alergam pe cararea abrupta. Nu eram singur, ci batranul ma 
insotea pretutindeni. 11 simteam nu alaturi de mine, ci inlauntrul meu, sau 
mai degraba eu eram inlauntrul sau. in toate zilele urmatoare l-am avut ca 
„tovaras" pe parintele Porfirie, a carui prezenta vie imi aducea mangaiere, 
desfatare si tihna. 

La mai putin de o saptamana, cand l-am revazut, mi-a spus: 

- Am fost impreuna cu tine in toate aceste zile, ti-ai dat seama? 
Plin de uimire, i-am raspuns: 

- Cum sa nu-mi dau seama, parinte?! 

Ar fi fost cu putinta sa nu constientizez o atat de intensa traire? 
Dimpotriva, mi-ar fi fost mai lesne sa nu observ soarele pe cer! Si toate 



aceste lucruri se petreceau intr-un chip atat de firesc, desi se situau atat de 
sus fata de planul firesc al realitatii... 

Pe batranul Porfirie aveam sa-l vizitez cu regularitate in anul urmator, 
pe durata efectuarii stagiului militar in Atena. Treceam prin Malakasa si 11 
vedeam adesea. Se intampla de multe ori sa simt harul batranului chiar 
inainte de a ajunge la manastire. Binecuvantarea lui ma acoperea totdeauna 
si ma indulcea duhovniceste. Alteori simteam acea pace mai presus de minte 
atunci cand imi facea semnul crucii. in chip uimitor si minunat, toate nevoile 
mele - inclusiv cele materiale - se rezolvau foarte repede si usor. 

Spre . exemplu, amplasamentul unitatii mele militare imi permitea sa 
iau autobuzul pentru a ajunge la manastire, insa nu si pentru a ma intoarce. 
Prin urmare, exista de fiecare data pericolul de a intarzia si de a fi incarcerat 
in unitate. Dar se gasea intotdeauna cate o masina care sa ma preia de pe 
sosea si sa ma duca pana la poarta unitatii. lar aceasta se intampla pe un 
drum de tara aproape necirculat, cu atat mai mult seara tarziu, cand trebuia 
sa ma intorc. Asadar, ma incredintam cu totul binecuvantarii batranului, iar 
el imi purta mereu de grija. 

Asemenea evenimente se petreceau aproape zilnic; ma grabeam de 
fiecare data sa le relatez duhovnicului meu din Sfantul Munte, care in general 
ma asculta fara sa simta nevoia de a face comentarii. Odata insa mi-a spus: 

- De vreme ce-l iubesti atat de mult pe parintele Porfirie, de ce nu-i 
spui sa-ti vindece piciorul? 

Aveam, intr-adevar, o veche problema la genunchiul drept, datorata 
unei lovituri pe care o primisem pe vremea cand practicam intens karate. 
Articulatia se slabise, iar rotula se umfla si aduna frecvent lichid, 
provocandu-mi simultan dureri care imi ingreunau miscarea. in urma 
exercitiilor fizice si a marsurilor din armata, situatia se inrautatise. Medicii 
care ma investigasera la spitalul militar pledasera pentru varianta operatiei. 
La recomandarea lor, hotarasem sa suport o interventie chirurgicala in 
Atena, urmand sa beneficiez apoi de patru saptamani de concediu medical. 

La putin timp dupa luarea acestei decizii, pe cand ma aflam la batranul 
Porfirie, mi-am amintit deodata de cuvintele duhovnicului. Asadar, m-am 
incumetat si i-am spus: 

- Parinte, duhovnicul a zis sa-mi vindecati piciorul! 

- Ei, bine, daca a zis duhovnicul... 

Si-a ridicat mana neputincioasa, asa cum era asezat pe pat, si mi-a 
binecuvantat genunchiul in chipul crucii. Am simtit atunci o putere Una 
pogorandu-se peste genunchiul meu si invadandu-ma apoi pana in maduva 
oaselor. O nedumerire si o curiozitate indrazneata si-au facut loc in mintea 
mea: „Bine, dar ce se va intampla cu moleculele de lichid? Oare chiar vor 
disparea? Cum vor lucra energiile lui Dumnezeu?". Acest interes „stiintific" 
ma determina sa-mi tin genunchiul permanent sub observatie. La fiecare pas 
pe care 11 faceam, la fiecare cuvant pe care 11 rosteam, gandurile mele se 
indreptau spre starea genunchiului. Voiam neaparat sa „prind din zbor", sa 
„traiesc integral" clipa in care Dumnezeu va lucra. Au trecut in felul acesta 



trei zile, si genunchiul nu dadea semne de insanatosire. Am inceput sa am 
ganduri de indoiala. imi controlam obsesiv genunchiul, dar nimic... La un 
moment dat, cuprins de indignare fata de propria-mi atitudine, mi-am zis: 
„Mai, ratacitule, acum vrei repede si minuni? Ai tu fata pentru astfel de 
lucruri?". Putin cate putin, am incetat sa ma mai preocup de piciorul meu. 

Nu voi uita niciodata dimineata in care m-am trezit in dormitorul 
unitatii. Deschizand ochii, mi-am spus in gand: „Bre, piciorul o sa te 
necajeasca mult timp". Am miscat piciorul, dar n-am simtit nici o durere. M- 
am sculat si am inceput sa sar pe loc. in mod normal, piciorul m-ar fi necajit 
cumplit dupa eel mult doua-trei sarituri. Nimic, nici o stanjeneala. Am iesit in 
curte si am alergat vreo suta de metri, fara absolut nici o dificultate! M-a 
cuprins atunci o bucurie nesfarsita, si lacrimi de recunostinta mi-au mijit in 
ochi. Mi-am zis emotionat: „Asadar, Dumnezeu m-a vindecat atunci canal am 
incetat sa mai cred ca ma voi insanatosi. lar aceasta, pentru a intelege 
foarte limpede ca a fost darul lui Dumnezeu, si in nici un caz rezultatul 
credintei mele, cum ar fi pretins yoghinii!". in zilele urmatoare, dobandisem 
reflexul de a-mi urmari cu atentie piciorul la fiecare miscare. S-au scurs astfel 
saptamani in sir, fara sa mai acuz nici cea mai vaga urma de durere. Ma 
facusem bine cu desavarsire! Fara operatie, fara zgomot, ci delicat si „pe 
ascuns" - asa cum lucreaza de obicei harul dumnezeiesc. 

Au trecut ani de zile de atunci, iar piciorul nu m-a mai suparat 
niciodata. Operatia programata n-a mai avut loc. Voi purta in trupul meu 
pana la moarte marturia vie ca si parintele Porfirie a fost, la randul lui, un 
batran harismatic. Astfel, aceasta binefacere trupeasca imi va deveni sprijin 
duhovnicesc, si totodata prilej de amintire si cinstire a unui sfant 
contemporan al Bisericii noastre Ortodoxe. Sunt incredintat ca parintele 
Porfirie ma va pomeni si pe mine in rugaciunile sale catre Dumnezeu. Nu mi- 
a fost niciodata duhovnic, insa m-a sprijinit enorm intr-o anumita perioada a 
vietii, si m-a inconjurat cu o dragoste coplesitoare. 

RUGACIUNEASI MANTRA 

„Rugaciunea este, dupa insusirea ei, insotirea si unirea omului cu 
Dumnezeu; iar dupa lucrare, sustinatoarea lumii." 
Sfantul loan Scararul 

Unul dintre darurile duhovnicesti cele mai mari pe care mi le-a facut 
batranul Paisie a fost si calauzirea mea pe cararile tainice ale rugaciunii. 
Acest efort de initiere a inceput o data cu prima noastra intalnire, si a 
continuat pana la adormirea parintelui, survenita doisprezece ani mai tarziu. 

Rugaciunea pe care o savarsea si asupra careia insista totdeauna 
batranul consta in repetarea cuvintelor „Doamne lisuse Hristoase, miluieste- 
ma" sau „Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ma". 

In rugaciune se intrepatrund doua entitati personale. Omul, pe de o 
parte, si Dumnezeu, pe de alta. Este o relatie intre persoane distincte care 
inainteaza spre o intalnire reciprocal Drept urmare, sporirea in rugaciune, 
inaintarea pe calea acestei comuniuni, depinde atat de libera vointa a 
omului, cat si de cea a lui Dumnezeu. in ambele cazuri este vorba de 
persoane inzestrate cu libertate absoluta si inviolabila. Ceea ce aduce omul 
este buna sa intentie, apoi ostenelile, dorinta de a se apropia, iar Dumnezeu 



pune harul Sau. Oricat de mari ar parea luptele ascetice ale omului, in 
comparatie cu darurile lui Dumnezeu, ele se dovedesc a fi infime si 
neinsemnate. Omul face un pas, iar Dumnezeu, pentru a micsora distanta 
dintre ei, face o mie. 

Cu toate acestea, neinsemnatul pas pe care 11 face omul catre 
Dumnezeu este absolut necesar, pentru ca tocmai prin acest pas el isi arata 
dispozitia, buna intentie, si prin acest pas li da „dreptul" lui Dumnezeu sa se 
apropie fara sa-i incalce libertatea spirituals. Spre deosebire de Diavol, 
Dumnezeu li respecta omului la modul eel mai riguros libertatea cu care El 
insusi l-a inzestrat! Dumnezeu nu-i agreseaza niciodata aceasta libertate, 
deoarece 11 iubeste pe om si voieste sa aiba cu el o relatie de iubire, iar 
iubirea nu se poate intemeia decat pe libertatea deplina a persoanelor. Unde 
nu exista libertate, acolo este exclusa existenta iubirii. Faptul ca Diavolul se 
comporta intotdeauna tiranic este consecinta urii sale intrinseci. 

Radacinile „pedagogiei" dumnezeiesti pot fi uneori amare, insa roadele 
sunt nespus de dulci. La inceput, cand rosteam rugaciunea, traversam 
adesea stari de oboseala sau plictiseala. Atunci, prin rugaciunile batranului, 
Dumnezeu imi trimitea anumite mangaieri duhovnicesti. Simteam in timpul 
rugaciunii invaluindu-ma ceva inefabil, ca un fel de boare, iar sufletul mi se 
schimba pe data. Eram cuprins de o bucurie si o pace negraita, in vreme ce 
rugaciunea devenea singura dorire si odihna a inimii mele. 

Acest lucru se intampla destul de frecvent. Odata, cand s-a manifestat 
mai intens, am pastrat timp de doua zile o senzatie reala de foame si sete de 
Dumnezeu! Nu-mi doream nimic altceva decat sa rostesc neincetat 
rugaciunea, sa ma satur de Dumnezeu. Voiam sa-L mananc pur si simplu! 
Era o bucurie de nedescris! Cu cat ma rugam mai intens, cu atat se nastea in 
mine un dor de Dumnezeu mai arzator. 

li impartaseam de fiecare data aceste experiente parintelui Paisie, 
multumindu-i mereu cu recunostinta, intrucat 11 stiam in buna parte 
„responsabil" pentru aceste daruri cu care eram coplesit. 

- Ei, ti-a dat Dumnezeu o „ciocolatica" din cofetaria Lui! Exista insa si 
torturi cu frisca! spunea zambind in asemenea imprejurari. 

Radeam, la randul meu, bucuros si uimit in acelasi timp. 

Asadar, prin aceste daruri dumnezeiesti, urcusul duhovnicesc devenea 
lesnicios, iar osteneala devenea bucurie. Prindeam astfel avant si continuam 
sa practic cu insufletire aceasta binecuvantata lucrare a rugaciunii. 

Alteori, cand ma inchinam la icoanele facatoare de minuni din Sfantul 
Munte, imi simteam inima cuprinsa de un freamat dulce, care imi schimba 
instantaneu in bine intreaga stare sufleteasca. Lucruri asemanatoare mi se 
intamplau si in timpul slujbelor de priveghere inchinate sfintilor. La sfarsitul 
unei astfel de slujbe, batranul mi-a soptit: 

- Ei, ti-a facut sfantul o mica tratatie de praznicul sau! 

Trebuie spus ca in prima etapa a intoarcerii mele pe calea vietuirii 
crestine, pe cand eram inca tanar si nu intelegeam prea multe lucruri, aveam 



o anumita doza de indrazneala deplasata, in virtutea careia mergeam foarte 
des la parintele Paisie cu cererea expresa de a-mi face diverse daruri 
duhovnicesti. Batranul se grabea totdeauna sa ma rasfete cu supramasura, 
impartindu-mi generos din harul sau. Astfel, spre exemplu, mi se deschidea 
mintea spre a intelege Evanghelia in sensurile ei cele mai adanci si mai 
subtile; sau traiam felurite experiente duhovnicesti de mare intensitate, a 
caror descriere amanuntita ar fi incaput intre filele multor tratate de teologie. 

Fiecare dar al batranului era diferit. O data cu trecerea timpului, nu mi- 
am mai ingaduit sa-i cer explicit asemenea daruri. Preferam deja sa las astfel 
de hotarari la deplina latitudine a batranului. imi amintesc ca, intr-un 
moment mai delicat al vietii mele, m-a luat de mana si m-a intrebat razand, 
in curtea din spatele casei, ziua in amiaza mare: 

- Nu vrei un dar? 

Mi-am plecat capul rusinat. 

- Nu stiu, parinte, aceste lucruri le cunoasteti sfintia voastra mai bine. 

Ma privea zambind cu multa bucurie si iubire, cand am simtit deodata 
adevarate vapai de foe arzandu-mi inima si incalzind-o pe de-a-ntregul. 
Sfintii Parinti vorbesc despre felurite lucrari ale harului dumnezeiesc, care 
este „arzator" pentru Tncepatori, Juminator" pentru cei de mijloc, si 
„indumnezeitor" pentru cei desavarsiti. Acelasi lucru este infatisat si in 
Evanghelie. Dupa inviere, in drumul Sau catre Emaus, Hristos a calatorit 
impreuna cu doi dintre ucenicii Sai, si incepand de la Moise si de la toti 
prorocii, le-a talcuit lor din toate Scripturile cele despre El. Apoi, cand a 
disparut de la ochii lor, au zis unul catre altul: oare nu ardea in noi inima 
noastra, cand ne vorbea pe cale si ne talcuia Scripturile? (Luca 24, 27 si 32). 

Existau si situatii cand in timpul rugaciunii simteam ca se petrec lucruri 
neobisnuite. Spre exemplu, rugaciunea „Doamne lisuse Hristoase, miluieste- 
ma" incepea sa se depene „singura" in inima mea, fara ca eu sa fac vreun 
efort cat de mic. In legatura cu acest lucru, batranul spunea: „lnima a luat-o 
inainte. Acestea sunt daruri ale harului lui Dumnezeu, si in astfel de clipe 
trebuie sa ascultam linistit rugaciunea care se lucreaza singura inlauntrul 
nostru". 

Desigur, de-a lungul atator ani s-au intamplat nenumarate alte 
evenimente duhovnicesti iesite din comun, carora le-am pierdut sirul si 
numarul. Voi relata in continuare doar cateva in plus, pe care le gasesc 
demne de remarcat. 

La capatul unei perioade de oarecare sporire in rugaciunea „Doamne 
lisuse Hristoase, miluieste-ma", brusc mi s-a intamplat ceva ciudat: nu mai 
puteam rosti absolut deloc aceste cuvinte. Mintea mi se blocase complet! Pe 
de alta parte, incercand sa fac in schimb rugaciunea „Preasfanta Nascatoare 
de Dumnezeu, mantuieste-ma", am constatat ca aceasta curgea extrem de 
usor, aproape de la sine! 

Intamplarea m-a problematizat profund, si mi-am amintit ca, pe 
vremea cand ma aflam in ashramul lui Satyananda din Mongyr, intr-un 
anumit moment de spaima in fata perfidelor atacuri spirituale pe care le 



primeam din partea yoghinilor, li facusem o fagaduinta solemna Preasfintei 
Fecioare: „Maica Domnului, ajuta-ma sa scap de aici, si iti voi darui intreaga 
mea minte. Este a ta, iti apartine". O rugasem atunci sa-mi pazeasca 
totdeauna trupul si mintea de intruziunile magilorsi vrajitorilor. 

Am simtit asadar ca acel blocaj se datora Preasfintei Nascatoare de 
Dumnezeu, care imi amintea astfel de datoria implinirii fagaduintei. l-am 
povestit totul parintelui Paisie, care mi-a spus: 

-Nu te nelinisti, este acelasi lucru... Sa spui de acum „Preasfanta 
Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ma". Este acelasi lucru... 

Se intelege ca i-am urmat sfatul cu insufletire. 

N-a trecut mult timp si Maica Domnului mi-a facut un foarte mare dar. 
intr-o noapte, in vreme ce spuneam rugaciunea stand in picioare sub un 
maslin, mintea mi-a fost rapita pe neasteptate si am inceput sa vad niste 
imagini intr-o culoare plumburie, asemanatoare unor fotografii alb-negru. Era 
ca si cand m-as fi aflat sus, in cerul spiritual. Cu mult deasupra mea am 
vazut o lumina uriasa, nespus de dulce si desfatatoare, care ascundea 
„inauntrul" sau o alta lumina, mai intensa in toate caracteristicile ei, care era 
insusi izvorul intregii lumini. La o oarecare distanta, se aflau in jur mici 
luminite asemanatoare unor scantei. 

S-a nascut in mine simultan siguranta ca era Preasfanta Nascatoare de 
Dumnezeu si ca din ea se revarsa lumina Sfintei Treimi. Toata lumina Sfintei 
Treimi trecea prin Preacurata Fecioara si se raspandea apoi catre restul 
creatiei. Maica Domnului poseda asadar plinatatea harului lui Dumnezeu. Era 
mai presus decat orice alta faptura. Chiar si arhanghelii, impreuna cu sfintii 
ingeri, erau inaintea ei ca niste mici scantei, asa cum este lumina unei 
lumanari in fata soarelui amiezii din timpul verii. Intre Preasfanta Fecioara si 
orice alta faptura exista o distanta duhovniceasca de proportiile unui abis. O 
astfel de persoana nu mai existase si nici nu va mai exista pana la sfarsitul 
veacurilor. Atunci am inteles de ce Sfantul Andrei Criteanul a numit-o 
„Dumnezeu dupa Dumnezeu", avand in ea toate darurile Treimii... 

Vedenia nu cred ca a durat mult timp. Aceste evenimente sunt de fapt 
„atemporale", in sensul ca pe durata lor esti cufundat in vesnicie. Cand am 
reinceput sa iau act in mod constient de realitatea inconjuratoare, ma aflam 
in picioare sub maslin si era inca noapte. 

Am mers si i-am povestit batranului toate cele intamplate. S-a bucurat 
si s-a aratat pe deplin satisfacut de interpretarea mea. Am discutat despre 
tot ceea ce intelesesem in legatura cu persoana sfanta a Nascatoarei de 
Dumnezeu, si mi le-a confirmat in intregime. Batranul o vazuse de foarte 
multe ori pe Preacurata fata catre fata, si vorbise cu ea. Atunci mi-a relatat 
urmatoarea intamplare: 

„Pe cand eram in Sinai, la Sfanta Epistimi (o sihastrie aflata sus in 
munte, la o ora de manastire, unde batranul a vietuit aproximativ trei ani 
intr-o pestera), am vrut la un moment dat sa ma intorc in Grecia, insa nu 
puteam rezolva problema documentelor, fapt pentru care m-am necajit mult. 



- Maica Domnului, atatia oameni am ajutat in viata, iar acum nu se 
gaseste nimeni sa ma ajute? 

indata ce am rostit acestea, a aparut in fata mea Preasfanta Fecioara. 

- Nu te necaji, am sa te ajut eu, mi-a spus. 

Mi-a luat documentele din mana si le-a ascuns la pieptul ei. 

- Si ati plecat, parinte? 

- Ei, in cateva zile am obtinut absolut toate aprobarile si m-am intors in 
Grecia. 

- Cum era, parinte, Preacurata? 

- Luminoasa si imbracata in aur". 

Batranul avea sa-mi destainuie de-a lungul timpului multe amanunte 
despre asemenea intalniri minunate de care fusese invrednicit. 

Stiu bine din experienta mea, dar si din discutiile purtate cu monahi 
foarte sporiti duhovniceste, ca rugaciunea este darul lui Dumnezeu. Ea nu se 
dobandeste ca urmare a efortului omenesc, care ramane totusi neaparat 
necesar. insa fara Mine nu puteti face nimic, ne avertizeaza Hristos (loan 15, 
5). Altundeva, Scriptura accentueaza faptul ca toata darea cea buna si tot 
darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor (lac. 1, 
17). Precum Dumnezeu ne-a daruit existenta, tot asa, prin rugaciune, ne 
daruieste treptat unirea cu El si cunoasterea Lui, iar in cele din urma viata 
vesnica. 

Yoghinii, in stradania de a ajusta totul dupa propriile masuri, 
procedeaza asemeni lui Procust atunci cand sustin ca rugaciunea crestina ar 
fi de aceeasi factura cu mantrele lor. Fara indoiala ca se pot stabili anumite 
asemanari, insa deosebirile sunt fundamentale. Logica yoghinilor este aceea 
a unui silogism nevalid de tipul: 

1. Gaina are doua picioare. 

2. Omul are doua picioare. 

3. Deci, omul si gaina sunt acelasi lucru! 

Este momentul potrivit pentru a semnala cateva distinctii esentiale. 

Ortodoxia invata ca numele „Domnul" este folosit in Vechiul Testament 
in legatura cu Persoana a Doua a Sfintei Treimi, lisus Hristos. Locurile din 
referatul biblic vetero-testamentar in care apare acest nume sunt foarte 
frecvente (mai cu seama in formule de tipul: Aceasta zice Domnul..., Eu sunt 
Domnul Dumnezeul tau..., etc). 

Numindu-L „Domnul" pe lisus Hristos, marturisim ca Persoana Care le-a 
vorbit in Vechiul Testament patriarhilor Avraam, Isaac si lacov, Care i-a 
condus pe evrei prin pustie, Care a dat legea lui Moise, Care le-a grait 



prorocilor, nu este alta decat Dumnezeu Cuvantul (Logosul), Cel Care intr-un 
moment precis al istoriei a luat trup si S-a unit cu firea omeneasca, anume 
lisus Hristos. 

Nimeni nu poate sa zica: Domn este lisus - decat in Duhul Sfant, spune 
Apostolul Pavel (I Cor. 12, 3). Cu alte cuvinte, faptul ca spunem „Doamne 
lisuse Hristoase", si o credem, dovedeste ca ne aflam deja sub influenta 
Duhului Sfant, in vreme ce acela care nu recunoaste ca Dumnezeu S-a 
intrupat, ca a devenit om cu adevarat, ca Hristos era si om adevarat si 
Dumnezeu adevarat, adica Dumnezeu-om, acela nu are vreo partasie cu 
Duhul Sfant. Orice duh care nu marturiseste pe lisus Hristos venit in trup nu 
este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist (I loan 4, 3). Prin cuvintele 
rugaciunii, recunoastem asadar ca exista un Dumnezeu Adevarat, Personal, 
in afara si dincolo de sinele nostru. Acestui Dumnezeu Personal li cerem mila, 
adresandu-l rugamintea „Miluieste-ma". Batranul imi spunea: „ln mila sunt 
cuprinse toate: si iubirea, si iertarea, si tamaduirea, si pocainta. Toate incap 
in cuvantul Tmilat'". intr-adevar, mila lui Dumnezeu este cea care le lucreaza 
pe toate: pocainta, curatirea de patimi, luminarea mintii si, in cele din urma, 
indumnezeirea. Singurul care ne mantuieste este Hristos - unicul izbavitor al 
omenirii, si nu tehnicile yoghine sau eforturile noastre mentale. Restaurarea 
naturii umane pervertite prin pacat sta numai in puterea lui Hristos, tocmai 
intrucat este Dumnezeu, pe de o parte, si intrucat si-a impropriat natura 
umana prin intrupare, pe de alta parte. Acesta este si temeiul pentru care El 
a venit pe pamant: sa ne redeschida calea catre viata vesnica. 

In ceea ce-i priveste pe yoghini, ei rostesc o serie de mantre de 
invocare a lui Shiva, Krishna, Rama, Kali, Vishnu, si a altor zei din panteonul 
hindus. insa incepatorilor, care nu sunt inca „pregatiti" pentru a se inchina si 
a sluji idolilor, le spun ca beneficiile izvorate din repetarea mantrei se 
datoreaza unor tipuri de „unde" pe care le-ar produce rostirea acelor silabe, 
unor vibratii mentale care energizeaza anumiti „centri" dinlauntrul omului. 
Prin urmare, le furnizeaza un soi de explicatie mecanicista, bazata pe un 
principiu asemanator fenomenului rezonantei din fizica. Asa, de pilda, trece 
autobuzul prin fata casei, iar undele sonore pe care el le produce fac sa 
rezoneze si sa vibreze geamurile ferestrelor de la strada. Desigur, insa, ca 
problema existentei reale a unor astfel de „centri" si „vibratii mentale" 
ramane strict o chestiune de credinta. 

Pe de alta parte, celor care se arata inclinati sa accepte mai usor 
explicatiile de ordin psihologic, yoghinii le spun ca in acest fel, prin 
autosugestie, se „auto-programeaza", armonizandu-si psihicul cu anumite 
modele mentale pozitive. 

In sfarsit, celor care s-au lasat deja convinsi ca exista si alti dumnezei 
in afara de Hristos, le spun ca primesc „binecuvantarea" zeului invocat prin 
intermediul mantrei. 

Toate aceste explicatii se afla la o distanta uriasa de adevarul crestin. 
Cei care incearca sa ascunda sau sa minimalizeze aceasta distanta o fac 
pentru a putea recruta prozeliti dintre crestinii serios afectati de ignoranta. 

Cine se ascunde asadar in spatele unor nume precum Krishna, Rama, 
Shiva? Pe cine invitam de fapt sa intre in sufletul nostru? Aceasta este marea 
miza a problemei. 



Toti idolii neamurilor sunt demoni, propovaduieste Dumnezeu prin gura 
sfantului proroc David (Ps. 95, 5). Asadar, rostirea mantrelor deschide poarta 
sufletului catre demoni. Pierzand astfel acoperamantul si ocrotirea harului lui 
Hristos - Cel ce a zis Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, sa nu ai alti dumnezei 
in afara de Mine (les. 20, 3), omul se expune gradat influentei Diavolului, 
care, afland teren prielnic, incepe sa-i induca diverse tipuri de imagini si 
fantasme, cu scopul de a-l atrage cat mai adanc in ratacire si a-l distruge 
deplin. 

Un alt element fundamental care li distinge net pe hindusi de crestinii 
ortodocsi 11 constituie perceptia si modul de raportare la practica mantrei, 
respectiv a rugaciunii. 

Imi amintesc o discutie pe care am avut-o in India cu Niranjan, care pe 
atunci era conducatorul ashramului central din Mongyr, iar astazi este 
succesorul absolut al gurului Satyananda, adica liderul miscarii pe intreaga 
planeta, sub noul nume de Niranjananda. 

Imi propusese sa incep exersarea unortehnici „redutabile" de yoga. 

- Bine, l-am intrebat, dar cu patimile omului - iubirea de stapanire, 
iubirea de argint, slava desarta, egoismul - ce se intampla? De ele nu ne 
preocupam? 

- Dispar exersand tehnicile. 

- Cum, dispar asa, singure? m-am mirat. 

- Da, dispar automat pe masura ce exersezi. 

Am fost mai mult decat intrigat. Cum este posibil ca niste exercitii 
corporale sa determine pur si simplu disparitia unor stari sufletesti pe care 
cineva si le-a asumat in viata sa printr-o suita de alegeri constiente? Totusi, 
hindusii insista obsesiv asupra „metodei" sau „tehnicii". Daca cineva 
cunoaste si aplica asa-numitele „tehnici ascunse", i se garanteaza automat 
obtinerea rezultatelor. S-ar zice ca individul este un mecanism care 
progreseaza printr-o simpla apasare de buton. Aceasta perceptie mecanicista 
11 subvalorizeaza radical pe om, deposedandu-l de eel mai pretios datum al 
sau: libertatea vointei, caracterul autonom al intentionalitatii sale. Persoana 
umana nu poate fi redusa la sfera reflexelor mecanice ale unei masini. 

Dimpotriva, ortodoxia recunoaste si respecta la modul absolut 
libertatea si autodeterminarea omului, ca unul dintre darurile sale 
dumnezeiesti. De aceea, in ortodoxie, omul este ajutat sa se cunoasca si sa 
se desavarseasca pe sine ca fiinta libera. Tocmai intrucat exista libertatea 
vointei, reactiile individului sunt imprevizibile si nu se supun unor seturi de 
legi. Este si motivul pentru care ortodoxia se arata prea putin preocupata de 
retetele tehnice. Mesajul ei se adreseaza prin excelenta inimii omului, 
structurii lui celei mai intime, si se vrea primit in deplina cunostinta si 
libertate. Progresul spiritual autentic se intemeiaza in chip necesar pe o 
cunoastere mai adanca a lui Dumnezeu si a sinelui, in deplina libertate, fara 
nici un fel de constrangeri sufletesti, inselaciuni si siluiri. Acestea nu au nimic 



in comun cu nobletea lui Hristos, Care chema doar pe Cel ce voieste sa vina 
dupa Mine... 

Tehnicile si metodele sunt apanajul robotilor, nu al persoanelor libere. 
Sporirea duhovniceasca este rezultatul unor optiuni intime, libere si 
constiente, de ordin etic si valoric. Este rezultatul atitudinii pe care omul se 
hotaraste sa o adopte fata de sine, fata de semeni, fata de Dumnezeu. Este 
rezultatul bunei utilizari a libertatii morale de care dispune fiecare persoana. 

Cum este cu putinta sa devina cineva mai bun din punct de vedere 
moral executand mecanic niste exercitii fizice sau aplicand niste tehnici de 
respiratie?! 

Parintele Porfirie, vrand sa evidentieze enormitatea unei asemenea 
conceptii, a luat un papagal si l-a invatat sa rosteasca rugaciunea. intr- 
adevar, pasarea putea fi apoi auzita declamand mecanic: „Doamne, 
miluieste!". 

- Uite, si papagalul poate sa zica rugaciunea! Ce inseamna asta? Ca se 
roaga? intreba retoric batranul, incercand sa sublinieze ca nu poate exista 
rugaciune fara participarea constiintei. 

Am punctat succint aceste distinctii pentru a inlatura orice echivoc 
privitor la invatatura Bisericii. Ortodoxia este o traditie vie si perena, al carei 
adevar va dainui pana la sfarsitul veacurilor, independent de vointa omului, 
asa cum ne asigura insusi Hristos Dumnezeu: Pe , aceasta piatra voi zidi 
Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Biserica viaza 
vesnic, si are puterea de a da viata oricui se apropie de ea cu inima sincera. 
Daca cineva doreste cu adevarat, Biserica li ofera toate mijloacele pentru a 
se sfinti. 

DUMNEZEIASCA IMPARTASANIE 

lata, Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului. 
(Matei 28, 20) 

Parintele Paisie se straduia sa se ascunda pe sine intr-un con de 
umbra. Nu cauta gloria personala, nici nu aspira sa-si atraga discipoli si 
ucenici. Pentru cei care se apropiau de el facea tot ce-i statea in puteri ca sa- 
i calauzeasca spre Hristos. Evita insa alipirea excesiva a ucenicilor 
de. persoana lui, accentuand mereu ca Hristos este Dumnezeu, ca Hristos 
este Totul, si ca el nu e decat un simplu ucenic al lui Hristos. Staruinta 
batranului asupra acestui aspect mi-a fost de mare folos la inceput, cand 
inca ma aflam sub influenta hinduismului. Este de notorietate faptul ca 
fiecare gura se propovaduieste pe sine ca fiind Dumnezeu, pretinzandu-se 
incarnarea „Zeului Suprem", sau eel putin a unei alte zeitati din panteonul 
hindus. 

A existat si o perioada in care ma framantam intens, intrebandu-ma: 
„Bine, parintele Paisie este sfant si le poate face altora daruri duhovnicesti, 
dar orice popa gras de parohie are putere duhovniceasca? Este el in stare sa 
transmits daruri duhovnicesti? Ce legatura au astfel de preoti cu Hristos?". 
Aveam tendinta de a-i privi pe multi dintre preoti cu indoiala si suspiciune. 



Asadar, odata, in timpul Sfintei Liturghii, mergand sa ma impartasesc 
cu Dumnezeiestile Taine, mi s-a intamplat un lucra dincolo de orice 
asteptare. indata ce am primit Sfanta impartasanie in gura, L-am simtit pe 
Hristos Insusi inlauntrul meu. Mi-a cuprins in intregime trupul, sufletul, toata 
fiinta. S-a unit cu mine mai strans si mai intim decat orice comuniune 
posibila intre doi oameni. Sangele Lui a devenit una cu sangele meu, iar 
Trupul Lui una cu trupul meu. Oamenii raman totdeauna despartiti eel putin 
la nivel de epiderma; pana si mamele insarcinate au trup distinct de eel al 
embrionului. insa Hristos S-a unit cu trupul meu in sensul propriu al 
cuvantului. Pana si mainile, picioarele, ochii, toate membrele mele erau 
Hristos. Ma umplusem de El pe de-a-ntregul. Pacea Lui se revarsa intru mine. 
Sufletul meu, profund miscat si fericit de prezenta Lui, tresalta de uimire: 
cum este cu putinta sa se intample acest lucru? Dupa atatea veacuri! Dupa 
atatea pacate! Ce fel de bunavointa dumnezeiasca era aceasta? indraznesc 
sa afirm ca, pentru scurt timp, devenisem cu adevarat teofor. 11 purtam 
inlauntrul meu pe Hristos, pe Dumnezeu, Care Se salasluise in mintea mea, 
in sufletul meu, pana si in trupul meu, in chip real, intens, ca o prezenta 
extrem de vie. 

Cum s-a intamplat aceasta? Numai Dumnezeu stie. Ceea ce am ajuns 
sa cunosc din proprie experienta este ca lucrul acesta a fost, este, si va fi cu 
putinta totdeauna, prin harul lui Dumnezeu. A spus-o Hristos in urma cu 
2000 de ani: Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru 
Mine si Eu intru el (loan 6, 56). Si iarasi: Amin, amin zic voua, daca nu veti 
manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata intru 
voi. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica si Eu 11 
voi invia in ziua cea de apoi (loan 6, 53-54). 

Acolo tinteste Hristos, in ceea ce ne priveste - la ziua cea de apoi, la 
viata vesnica. Ne iubeste atat de mult, meat vrea sa traim impreuna cu El 
vesnic ca dumnezei dupa har. Ne numeste prietenii Sai, fratii Sai, si ni Se 
ofera pe Sine in dar la fiecare Dumnezeiasca Liturghie. 

Acest eveniment duhovnicesc m-a facut sa constientizez adanc ceea ce 
ne invata de secole Biserica Ortodoxa. 

Prin invierea Sa, Hristos a redeschis pentru totdeauna calea 
indumnezeirii tuturor generatiilor care au fost, care sunt astazi si care vor fi 
in viitor pana la sfarsitul lumii. Biserica, pe care a intemeiat-o Hristos in ziua 
Cincizecimii si care ramane vie pana la sfarsitul veacurilor, pastreaza deschis 
acest drum catre viata vesnica. Hristos este capul Bisericii, izvorul vietii 
Bisericii, centrul slujirii si al Tainelor Bisericii. 

Hristos a lasat in urma Sa oameni sfintiti - pe apostoli, care au 
constituit Biserica in ziua Cincizecimii prin pogorarea Duhului Sfant. 

Slujitori ai Tainelor Domnului lisus Hristos sunt oamenii care au primit o 
consacrare speciala pentru aceasta, prin hirotonie. Acestia sunt preotii 
Bisericii. Harul preotiei se transmite prin hirotonie din generatie in generatie, 
neintrerupt, de la sfintii apostoli pana astazi. 

Un preot poate sluji Tainele Bisericii fara sa fie si sfant. insa cineva care 
nu a primit consacrarea preotiei nu poate savarsi aceste slujbe, chiar si sfant 
de ar fi. Parintele Paisie, spre exemplu, nu putea savarsi Tainele lui Hristos, 



desi li statea in putere sa faca mii de minuni. isi pleca si el sfantul sau cap 
sub epitrahilul duhovnicului in Taina Spovedaniei, si 11 astepta apoi cu dor pe 
preotul care urma sa savarseasca Dumnezeiasca Liturghie, pentru a-l 
impartasi. 

Batranul avea permanenta nevoie sa se adape cu har dumnezeiesc din 
Tainele Bisericii, pentru a putea inainta in viata duhovniceasca si a se 
impartasi de darurile si binecuvantarile lui Dumnezeu. Era unul dintre fiii cei 
mai ascultatori ai Bisericii, fapt pentru care Hristos Si-a vadit in el lucrarea si 
puterea, inzestrandu-l cu virtutile sfinteniei. 

Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai (Ps. 67, 36). 

TAINELE CRESTINE SI LUCRARILE MAGICE 

Ca unul care le-am experimentat din plin pe amandoua de-a lungul 
vietii, pot aduce propria marturie ca intre Tainele lui Hristos, pe de o parte, si 
lucrarile magice, pe de alta, nu exista nici cea mai infima legatura. Cele 
dintai se savarsesc prin puterea lui Hristos, cele din urma sunt fie lucrari de 
sorginte intru totul satanica, fie rezultatele unui amestec de inselaciune si 
lucrare demonica. Cele dintai se savarsesc numai prin participare constienta 
si libera, cele din urma se realizeaza fie prin inselarea, fie prin constrangerea 
persoanei. 

Pentru ca Hristos sa lucreze prin Tainele Sale dumnezeiesti, omul 
trebuie sa doreasca acest lucru si sa se pregateasca duhovniceste cu atentie 
si sarguinta; altfel spus, sa ia parte activ si constient. Dimpotriva, in 
practicile magice este inselata si incalcata vointa libera a persoanei. Vrajitorii 
fie isi amagesc victimele incercand sa le prezinte negrul ca alb si raul ca 
bine, fie recurg, prin conlucrarea demonilor, la constrangere sufleteasca, 
psihologica, si uneori chiarfizica, pentru a le determina sa participe la slujbe 
magice. Exista un numar restrans de oameni care s-au pervertit intr-atat 
meat sa se faca de buna voie, in cunostinta de cauza, slujitori ai demonilor. 

in lucrarile magice pe care le savarsesc diversi initiati hindusi se 
intampla frecvent ca victimele sa li se supuna chiar si fara sa vrea. Demonii 
lucreaza asupra lor automat, cu multa putere, intrucat acesti oameni au dat 
Diavolului drepturi asupra propriilor suflete prin viata lor plina de pacate si 
vicii, pe care de cele mai multe ori nici macar nu le-au constientizat ca atare. 

Tainele Bisericii presupun, din contra, participarea libera, constienta si 
responsabila a omului. Cei care se apropie de aceste Taine in virtutea 
obisnuintei sau a hazardului, fara o constientizare profunda, fara o implicare 
personala prin asceza, rugaciune si pocainta, aceia nu inteleg nimic din 
lucrarea mantuitoare a lui Hristos si nu pot primi nici un folos duhovnicesc 
real, imi amintesc ca-l vizitase candva pe parintele Paisie un mirean care se 
trufea prosteste pentru faptul ca se impartasea foarte des, de doua-trei ori 
pe saptamana, socotind ca prin aceasta se sfintise automat. Cazuse astfel in 
ratacire din pricina imensului sau orgoliu. Batranul i-a spus: „Fii atent aici! N- 
are atata importanta cat de des se impartaseste cineva, ci mai cu seama 
felul in care se pregateste pe sine pentru aceasta, si cat de mult II pastreaza 
inlauntrul sau pe Hristos dupa aceea. Daca ar fi fost sa se sfinteasca omul 
asa, pur si simplu, atunci toti preotii care se impartasesc in cursul saptamanii 
si in fiecare duminica ar fi deja sfinti!". 



Unirea omului cu Dumnezeu se face numai in conditiile in care omul 
insusi isi manifesto dorinta si consimtamantul sau, depunand efortul 
pocaintei pe masura constiinciozitatii sale. Atunci Dumnezeu Se va apropia 
de eel ce se pocaieste sincer, revelandu-i-Se in modul si gradul eel mai 
propice sporirii lui duhovnicesti la momentul respectiv. 



PARTEA A SASEA - CUGET, DECI EXIST 

EFECTE SOCIALE ALE INVATATURII DE CREDINTA IN HINDUISM SI 
CRESTINISM 

Printre practicantii yoga si admiratorii conceptiilor orientale exista o 
tendinta larg raspandita de a crea in jurul a tot ceea ce este legat de India 
(religie, cultura, civilizatie - mergand pana la vestimentatie sau gastronomie) 
un fascinant mit. E consecinta fireasca a lipsei oricarui contact cu realitatea 
Indiei, fapt ce explica in buna masura neputinta de a percepe si evalua 
situatia de acolo. 

Foarte multi „maestri spirituali" hindusi au dbiceiul de a organiza pe 
teritoriul Indiei mici calatorii destinate discipolilor lor europeni. Extrem de 
costisitoare financiar in raport cu nivelul de trai al tarii, aceste calatorii 
vizeaza o gama restransa de obiective atent selectate (rezumandu-se 
adesea la vizitarea ashramului central al miscarii), cu scopul de a induce 
artificial o imagine cat mai cosmetizata si mai lesne „vandabila" despre 
realitatile indiene. Practic, se procedeaza in conformitate cu toate legile 
marketingului si reclamei. 

Au ajuns de notorietate cazuri precum eel al gurului Maharishi Mahesh 
Yogi, care nu s-a sfiit sa lanseze oficial guvernelor lumii occidentale propuneri 
de rezolvare a marilor probleme sociale, pretinzand ca, in nemarginita lui 
intelepciune, a faurit planul care va institui raiul pe pamant. 

Este de mirare insa ca toti acesti „mari luminati", „intelepti", „zei" si 
„semizei" n-au reusit sa rezolve nici macar una din aceste probleme in 
propria lor tara. India zace si astazi intr-o inimaginabila saracie, foamete si 
mizerie. in orase, mii de familii au drept casa trotuarul. Acolo gatesc, acolo 
mananca, acolo isi fac nevoile, acolo dorm - pe panza de sac. Noaptea 
trotuarele sunt atat de ticsite de trupuri omenesti, meat circulatia pietonilor 
nu se poate face decat pe carosabil! 

Se intampla adesea ca parintii sa-si mutileze propriii copii, smulgandu- 
le din incheieturi mainile si picioarele, pentru a provoca astfel compasiunea 
trecatorilor si a reusi sa traiasca din cersit intreaga viata. 

Organizatiile internationale au depistat si inregistrat pana in clipa de 
fata 44 de milioane de copii sub 14 ani care lucreaza la cuptoare pentru 
fabricarea caramizilor, la constructii, in mine, sau sunt angrenati in alte 
activitati cu grad mare de rise si de dificultate. Dintre ei, 10 milioane au fost 
cedati ca sclavi pe viata de catre familiile lor, pentru achitarea unor datorii 
catre persoane fizice. 



Uniunea Internationale! de Combatere a Sclaviei a detectat in India 16 
piete de sclave ale sexului, adica veritabile targuri ambulante de carne vie, 
unde se aduna „proprietarii" si isi aleg fetele destinate prostitutiei. lata un 
singur caz, relatat chiar de catre investigatorii internationali: 

„Sonali este in varsta de* 8 ani. Fata li este machiata si buzele pline de 
ruj. Cercei lungi li atarna in urechi. Sta linistita in salonul unei case de 
toleranta din Bombay. Clientului i se solicita 40 de dolari, Tntrucat marfa este 
tanara si proaspata. Sonali nu se afla aici din voia sau alegerea ei, astfel 
meat li accepta pe toti clientii impusi de matroana. Tatal ei a vandut-o unui 
intermediar pentru 400 de dolari, si acum ea isi ofera trupul pentru a obtine 
banii cu care sa-si rascumpere libertatea. Conform statisticilor, Sonali va 
muri peste doar cativa ani, in urma unei boli sau traume fizice". 

Catastrofa poporului indian intrece orice imaginatie. Oamenii traiesc ca 
animalele si mor ca animalele, iar trupurile lor sunt aruncate in Gange. Am 
vazut pe Gange nenumarate cadavre umane plutind in tovarasia lesurilor de 
animale, fapt care nu impresiona catusi de putin pe cineva. in India, viata 
unui om nu valoreaza aproape nimic. De altfel, exista atat de multi saraci, 
meat rata uriasa a mortalitatii este privita ca o chestiune aproape 
convenabila. 

Dezastrul social pe care 11 traieste India nu este nici rodul hazardului, 
nici al vointei lui Dumnezeu, asa cum invata brahmanii. Este rezultatul 
asumarii si punerii in practica a preceptelor religiei hinduse, care instituie eel 
mai pervers, abuziv, despotic si inuman apartheid: sistemul castelor, ramas 
in vigoare de mai bine de 2000 de ani. Apare cu atat mai bizar paradoxul de 
a intalni tineri occidentali animati de conceptii politice si sociale ultraliberale 
- hipioti, anarhisti, feministe - sustinand si chiar adoptand hinduismul! Este 
evident ca oamenii n-au perceput nici macar consecintele de ordin social ale 
hinduismului. 

Asadar, se presupune ca undeva intre anii 200 i.H. si 200 d.H., sistemul 
castelor ar fi fost elaborat si expus intr-un codice special de catre Manu, un 
personaj mitic. Desi Veda este socotita izvorul legii (dharma), in realitate 
legile lui Manu sunt cele care statueaza organizarea vietii indiene pana in 
zilele noastre. Exista acolo un intreg sistem juridic, reunind norme de drept 
penal, drept familial, drept al obligatiilor, drept real si reguli procedurale. 

Indienii se impart in patru caste de baza. Cea dintai este a Brahmanilor 
(preotilor). Cea de-a doua este a razboinicilor (Ksatriya), a nobililor si a 
stapanilor. Cea de-a treia este a oamenilor liberi (Vaisya), a comerciantilor si 
a feluritelor categorii profesionale. Cea de-a patra este a servitorilor (Sudrd). 
Oamenii care nu apartineau nici uneia din aceste caste erau considerati 
paria, si condamnati sa traiasca la marginea satelor; li se interzicea sa 
posede orice altceva in afara vaselor casnice, a cainilor si a magarilor; le era 
interzis inclusiv spalatul la cismeaua comuna a satului. 

Membrii celei de-a patra caste aveau un statut aproape similar cu eel 
de paria. Menirea lor era sa-i slujeasca pe membrii castelor superioare. 
Accesul la cultura le era restrictionat intr-o asemenea masura meat nu aveau 
dreptul nici macar sa asculte citindu-se din carti. Daca dorea neaparat, un 
brahman putea sa ia o fata din aceasta casta doar ca pe a patra sotie. in 



consecinta, s-a ajuns cu timpul la subdivizari ale castelor, care cunosc astazi 
pana la 3000 de ramificatii. 

Din casta a treia fac parte, spre exemplu, agricultorii, siderurgistii, 
dulgherii, frizerii, artistii. Au cu totii obligatia unui comportament 
condescendent si obedient fata de membrii castelor superioare, si li se 
interzice cu strictete orice tentativa de parvenire sociala. 

A doua casta, a razboinicilor si a nobililor, este insarcinata cu atributii 
legate de organizarea razboaielor, asigurarea protectiei tarii si a sistemului 
politic, colectarea birurilorsi impozitelor s.a.m.d. 

In fine, brahmanii sunt cei care invata poporul, conduc slujbele 
religioase, aduc jertfe zeilor si primesc darurile pentru templu. Ei se bucura 
de intaietate chiar si in fata regelui si a urmasilor acestuia. Un brahman, fie 
el si copil, este considerat superior unui razboinic sau nobil. Daca savarseste 
o crima, el nu este condamnat la moarte, ci la exil. Cel mai mare pacat este 
socotit uciderea unui brahman. Acest pacat nu poate fi rascumparat decat 
prin moartea ucigasului. Totusi, autorul crimei va avea de indurat si o 
pedeapsa spirituals, reincarnandu-se intr-un animal. Daca o persoana moare 
neavand urmasi, toate bunurile sale tree automat in proprietatea 
brahmanilor. De asemenea, daca un brahman descopera o comoara, aceasta 
devine proprietatea lui. Daca regele gaseste o comoara, o parte din ea le 
este transferata obligatoriu brahmanilor. 

In general, institutia castelor impusa de brahmani se fundamenteaza 
pe trei interdictii de baza: 

1) Este interzisa casatoria cu o persoana apartinand altei caste. 

2) Este interzis orice fel de contact cu persoane apartinand unei caste 
inferioare. incalcarea acestei interdictii atrage dezonoarea si oprobriul public. 

3) Orice stradanie a vreunei persoane de a accede intr-o alta casta 
este socotita nu numai zadarnica, ci si condamnabila, atragand pedepse atat 
in viata aceasta, cat si dupa moarte. 

Toata aceasta structura sociala oprimanta, care a produs atata 
suferinta de-a lungul istoriei Indiei, a fost plasmuita de catre brahmani pe 
suportul metafizic al religiei hinduse, sub inspiratia textelor „sfinte" ale 
Vedelor. Prin urmare, sistemul castelor nu este considerat a fi reflexul natural 
al unui fenomen social, nici al unuia biologic (de tipul superioritatii rasiale). El 
tine pur si simplu de o ordine transcendentala, izvorand din chiar teoria 
hindusa asupra lumii. Fundamentul sau 11 constituie legea metafizica a 
dharmei, din care decurge nevoia persoanei de a se conforma cu strictete 
ritmului, ordinii si ierarhiei intregului, ceea ce presupune inclusiv asumarea 
resemnata a predeterminarilor sociale. 

Este modul prin care insusi Dumnezeu a creat lumea. Opozitia fata de 
acest sistem este echivalenta cu impotrivirea fata de Dumnezeu, adica 
pacatul eel mai grav, aducator de osanda vesnica. Avem de-a face cu o 
mostra elocventa de terorism spiritual in toata maretia lui! 



Adeptilor, propovaduitorilor si admiratorilor occidentali ai hinduismului 
le-ar fi util sa constientizeze faptul ca in sistemul hindus de organizare al 
intregii societati, care este unul profund religios, ei nu se vor putea integra 
niciodata castelor superioare. Acesta este un drept exclusiv ereditar. Mai 
mult decat atat, statutul lor este unul inferior si fata de paria, daca se aplica 
riguros vechea traditie hindusa. Acestea sunt prescriptiile textelor „sfinte", 
Jnsuflate de Dumnezeu". 

lata cum a fost posibila in India stagnarea oricarei evolutii sociale si 
anihilarea puterilor creatoare ale indivizilor, siliti sa traiasca sub semnul 
complexelor si frustrarilor. S-a instituit inevitabil in randul populatiei o 
atmosfera generala de pasivitate si fatalism, pe fondul careia mizeria si 
pauperitatea societatii indiene au ajuns sa inregistreze cote inimaginabile. 

Devine cu atat mai legitima intrebarea: daca „supraoameni" si „zei 
incarnati", precum gurul Maharishi, clameaza emfatic (inclusiv in fata 
guvernelor lumii) ca poseda reteta magica a rezolvarii tuturor problemelor 
sociale, politice, economice, administrative, etc, atunci cum se explica faptul 
ca patria lor se afla intr-un asemenea colaps? Nu cumva aceasta propaganda 
mediatica tinteste in realitate naivitatea acelorasi adepti occidentali care 
intretin prin cotizatiile lor viata de super-lux a „marilor initiati"? De altfel, 
Maharishi a sfarsit prin a se stabili in America, unde huzurul in care traia - de 
pe urma vanzarilor de mantre\ - a facut istorie pe toate meridianele. 

Nu mai putin celebru este si cazul lui Rajneesh, „mentorul universal" 
care, plecand din India sarac lipit pamantului, a ajuns sa posede - gratie 
eforturilor de „iluminare" a Americii si Europei - multimi nesfarsite de Rolls- 
Royce-uri, avioane personale si vile in toate tarile bogate ale lumii. Stia sa-si 
atraga prozeliti de genul unei renumite cantarete grecoaice care i-a cedat nu 
numai drepturile financiare de pe discurile sale si intreaga sa avere, ci pana 
si pensia lunara pe care i-o furniza Broadway-ul din New York. Dupa un 
rastimp oarecare, gurul a indepartat-o subit din cercul ucenicilor sai, iar ea a 
supravietuit in Atena la limita subzistentei, traind din ajutoarele economice 
ale prietenilor, profund nefericita si grav traumatizata psihic. 

Datorita presei si a multor marturii individual, este cunoscuta astazi in 
detaliu „activitatea spirituala" prestata de marele guru in ashramurile sale: 
le administra discipolilor narcotice, hasis, L.S.D., cocaina, iar apoi li mana 
catre orgii sexuale in grup. El insusi dispunea sexual de orice femeie si orice 
barbat isi dorea. Delicatetea iubirii, cunoasterea reciproca, respectul 
persoanei erau coborate programatic la nivelul animalitatii si al obscenitatii. 
Cei care si-au vazut fiintele iubite distruse fizic si sufleteste au depus 
impotriva lui nenumarate plangeri. Insa, in cele din urma, Administratia 
Financiara a fost cea care l-a silit sa-si abandoneze „proiectele spirituale" si 
sa-si petreaca ultimii ani ai vietii ascunzandu-se de justitie, intrucat fusese 
condamnat pentru sustragere de la plata impozitelor. Marele guru prospera 
furand nu doar din buzunarele adeptilor, ci si ale statului. 

In mijlocul acelor evenimente, a fost intrebat un alt guru, mai „serios", 
anume Satyananda, ce parere are despre Rajneesh. Raspunsul sau nu 
necesita comentarii: „A, noi in India li respectam si li cinstim foarte mult pe 
gurusi!". De asemenea, intr-un interviu din 17 mai 1984, acelasi Satyananda 
a declarat: „Aceste doua personalitati, Rajneesh si Maharishi, au intreprins o 
lucrare istorica pentru binele omenirii. Aceasta este parerea mea". Asadar, 



cei doi erau nu doar elogiati pentru practicile lor abominabile, ci si confirmati 
ca „gurusi", adica oameni luminati, sfinti, calauzitori spirituali ai omenirii 
catre unirea cu Dumnezeu. 

Pozitia lui Satyananda nu este intamplatoare si nu reprezinta o parere 
personala. Exista in India o astfel de traditie, care se transmite de secole din 
generatie in generatie, cunoscuta sub numele de „tantrismul mainii stangi" 
(Vanna Marga), a carei practica este centrata in jurul sexualitatii si consta in 
organizarea de orgii in grup ce urmaresc nimicirea eului. insusi Satyananda, 
in convorbiri avute cu discipoli europeni, a confirmat ca si miscarea sa este 
fidela aceleiasi traditii, pe care o descopera insa numai celor Jnitiati". 

Indienii sunt departe insa de a constitui o exceptie printre popoarele 
omenirii. Si alte neamuri din Antichitate (grecii, egiptenii, asirienii), ba chiar 
din perioada medievala, se dedau la slujiri orgiastice aduse unor zeitati 
(Afrodita, Astarta, Kiveli). De pilda, cultul Afroditei era de tip orgiastic, 
principalul act de venerare a ei fiind prostitutia organizata in locurile „sfinte". 
Adoratorii aduceau in temple cate o moneda ca plata pentru preoteasa- 
prostituata, asa cum relateaza Eusebiu al Cezareei si Clement Alexandrinul. 
in acelasi mod era adorat Dionysos, zeul betiei, al vinului si al 
homosexualitatii pasive. Este ceea ce se intampla inca in India, o tara 
ramasa idolatra pana astazi, oricat ar parea de neobisnuit pentru europeanul 
contemporan tributar unei traditii crestine bimilenare. lata insa ca, prin 
contributia „marilor initiati" hindusi, asistam actualmente la fenomenul 
resurectiei idolatriei in spatiul european. 

Pentru a evidentia ecourile sociale ale diferentelor fundamental de 
viziune asupra lumii in crestinism si hinduism, merita sa examinam modul in 
care gandirea crestina a remodelat radical in istoria civilizatiei pozitia 
generala fata de: 1) sclavie; 2) statutul femeii; 3) sistemul impartirii bunurilor 
materiale si culturale intre membrii societatii, adica institutia proprietatii. 

1) Sclavia era raspandita in toata lumea antica. Nu exista imperiu, stat, 
oras, familie bogata care sa nu dispuna de sclavi. Conform dreptului roman, 
sclavii erau tratati ca simple obiecte. Proprietarul li putea vinde, silui, 
maltrata sau ucide, fara sa dea socoteala nimanui. Nobilele romane purtau 
asupra lor un stilet cu care obisnuiau sa-si pedepseasca sclavele, crestandu- 
le membrele sau chiar omorandu-le, in functie de gravitatea abaterii. 

Polarizarea societatii in sclavi si stapani s-a datorat unei profunde 
pervertiri a mintii si a sufletului omenesc. „Mintea despartita de Dumnezeu 
devine fie demonica, fie animalica", spune Sfantul Antonie eel Mare, 
parintele monahismului crestin. 

Si, precum n-au incercat sa aiba pe Dumnezeu in cunostinta, asa si 
Dumnezeu i-a lasat la mintea lor fara judecata, sa faca ce nu se cuvine. Plini 
fiind de toata nedreptatea, de desfranare, de viclenie, de lacomie, de 
rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de purtari 
rele..., spune Apostolul Pavel (Rom. 1,28-29). 

Fireste, aceasta stare de fapt a creat si intense impotriviri. De multe ori 
in decursul veacurilor sclavii s-au rasculat, generand chiar razboaie 
indelungate. Varsarile de sange nu aduceau insa niciodata schimbari 



notabile, caci fortele militare de stat erau intotdeauna mai bine organizate si 
mai experimentate in lupta decat grupurile de sclavi. 

Crestinismul a lovit sclavagismul in radacina lui, in sufletul omului. Fara 
razboaie si sange. Vindecand inimile oamenilor de patimile mandriei si 
lacomiei, a reusit la inceput sa limiteze substantial, iar dupa cateva sute de 
ani sa eradice total acest fenomen. 

Au contat in acest sens invatatura de credinta si exemplul practic. Pe 
de o parte, Evanghelia propovaduia ca nu mai este nici rob, nici liber.. .(Gal. 
3, 28) si ca Dumnezeu nu cauta la fata omului (Gal. 2, 6), interzicand asadar 
discriminate comportamentale fata de cei aflati in robie. Pe de alta parte, in 
timpul Dumnezeiestii Liturghii, care este chintesenta slujirii duhovnicesti a 
crestinismului, Biserica l-a asezat pe sclav in exact aceeasi cinste cu 
stapanul sau, punandu-i pe amandoi sa se impartaseasca din acelasi potir. 

Oriunde se ridica o biserica crestina, era vestita cu putere egalitatea in 
cinste a oamenilor. Biserica a luptat cu moduri de gandire, interese si cutume 
vechi de sute si mii de ani; insa, cu pretul sangelui a milioane de martiri 
crestini, viata oamenilor avea sa fie efectiv revolutionata. 

Iar astazi, brahmanii hindusi depun eforturi asidue pentru conservarea 
sistemului castelor pe care l-au impus in vechime. Comparatiile intre cele 
doua tipuri de civilizatie sunt de prisos. Istoria graieste de la sine. 

2) In lumea antica dominata de idolatrie si de filosofiile omenesti, 
conditia femeii era una tragica. Pana si in Atena, faimoasa pentru 
democratia, libertatea si nivelul ei cultural, institutia sclaviei era consacrata 
ca un dat natural, iarfemeia era practic exclusa din toate activitatile sociale. 
in afara de sclave, existau prostituatele publice si asa-numitele femei 
obisnuite. Locul celor din urma era numai in casa. Persoana femeii era 
devalorizata intr-o asemenea masura, meat unii dintre ganditorii cetatii 
ajunsesera pana la punctul de a se intreba daca femeile au suflet. 

Biserica a luat vehement atitudine si in privinta acestei discriminari, 
opunandu-i iarasi invatatura Scripturii, potrivit careia nu mai este nici parte 
barbateasca, nici parte femeiasca (Gal. 3, 28), ci inaintea lui Dumnezeu nu 
exista decat suflete, persoane de aceeasi cinste, inzestrate de catre Creator 
cu aceeasi putere de a izbandi pe calea spirituals catre sfintenie. De altfel, 
inca din primii ani ai Bisericii, au existat nenumarate femei care s-au sfintit, 
au dobandit Duhul Sfant si harismele Lui, au prorocit si au savarsit minuni. 
Mai mult decat atat, Biserica o venereaza pe Preasfanta Nascatoare de 
Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria ca pe omul care a atins treapta cea mai 
inalta a sfinteniei, la care nimeni altcineva nu va mai ajunge vreodata. 

In alta ordine de idei, hindusii nu le permiteau femeilor nici macar sa 
asculte invataturile Vedelorl Buddha a fost eel dintai care a incalcat aceasta 
traditie. Cedand insistentelor unei matusi foarte dragi, el a consimtit sa 
accepte ca ucenice si femei. Este unul din motivele pentru care a fost 
prigonit ca eretic de catre brahmani. S-a delimitat de hinduism si in cele din 
urma a intemeiat o noua religie. 

In clipa de fata exista multi gurusi care primesc ca discipole femei. 
Chiar daca putine dintre ele ajung pana la vrednicia de guru, faptul in sine 



intra in flagrante contradictie cu textele Jnsuflate de Dumnezeu" ale Vedelor 
si cu vechea traditie hindusa, astfel meat toti gurusii care fac asemenea 
concesii sunt considerati eretici de catre hindusii „ortodocsi". 

Imaginea pozitiei pe care o adopta traditia indiana fata de femeie 
poate fi intregita si prin evocarea acelei datini stravechi impuse de codicele 
lui Manu, anume sati, care statua in mod expres obligatia sacra ca femeile sa 
fie arse de vii in focul in care era ars trupul sotului lor decedat, impreuna cu 
celelalte obiecte personale ale lui. Este inutil sa mai mentionam cate zeci de 
milioane de femei nefericite au platit printr-o moarte tragica si sinistra 
enormitatile doctrinare ale reprezentatilor unei preotii odioase. Din pacate, 
aceste realitati nu constituie de obicei un subiect de reflectie nici macar 
pentru grupurile de feministe occidentale militante care se lasa seduse de 
invataturile „exotice" ale Orientului. lata ce ravagii poate face ignoranta 
lumii apusene contemporane... 

3) Problema spinoasa a proprietatii a fost depasita cu un imens succes 
de catre primele comunitati crestine prin instituirea bunurilor obstesti. Acest 
spirit se conserva nealterat pana astazi in manastirile ortodoxe, unde nu 
exista proprietate personala, ci toate bunurile apartin comunitatii. Nu exista 
bogati si saraci, nu exista oameni care se imbraca sau mananca mai bine 
decat ceilalti. li opreste de la aceasta insasi iubirea crestina: Sa-I iubesti pe 
aproapele tau ca pe tine insuti (Matei 22, 39). Omul care nutreste iubire 
adevarata pentru semen nu poate accepta sa posede ceva in plus fata de 
fratele sau mai sarac. 

Inscriindu-se in sfera relatiilor umane, atat relatiile sociale cat si cele 
economice se articuleaza potrivit cu vointa libera a omului. Ele nu fac parte 
din categoria acelor tipuri de relatii impuse, cum ar fi legile naturale (legea 
gravitatiei, spre exemplu). Ca persoana libera, pot decide oricand sa-mi 
modific relatia pe care o am cu sclavul meu (de pilda, sa-l eliberez) sau cu 
functionarul meu. 

Cand omul nu duce o viata conforma cu voia lui Dumnezeu, cand 
traieste adica impotriva firii sale, in chip pacatos, atunci el se transforma 
sufleteste. Iubirea sa catre aproapele se raceste, preschimbandu-se treptat 
in dezinteres, eventual chiar in ura. Omul sfarseste prin a se iubi numai pe 
sine. Singura sa preocupare devine modul in care poate ajunge sa traiasca 
mai bine, fie chiar si in detrimentul celorlalti: cum sa manance bine, cum sa 
se imbrace bine, cum sa doarma bine, cum sa-si petreaca timpul cat mai 
lejer si agreabil. Nu concepe sa fie lipsit de nimic, nu accepta sa imparta 
nimic, nu cunoaste satiu in dorinta de a-si procura noi bunuri, chiar si atunci 
cand cantitatea acestora depaseste cu mult posibilitatile sale de a le 
consuma. 

data cuprins de flacara iubirii dumnezeiesti, omul incepe sa se 
gandeasca insa si la lipsurile aproapelui sau, pe care simte nevoia organica 
de a-l ajuta. Dorul sau arzator este ca toti semenii lui sa aiba cele de 
trebuinta si, cand Duhul Sfant li aprinde inima, ajunge sa prefere ca el insusi 
sa nu mai aiba nimic, daca prin cedarea bunurilor sale li poate ajuta pe cei 
din jur sa supravietuiasca. De aceea sunt atat de numeroase exemplele de 
sfinti crestini care, plini de iubirea lui Hristos, si-au impartit toate cele ale 
traiului lor saracilor si au ajuns ei insisi saraci, neputand suporta gandul ca ei 
mai detin inca averi in vreme ce frati de-ai lor infometeaza prin cetati. Exista 



chiar cazul unui sfant care, mistuit de iubirea Domnului, s-a vandut pe sine 
ca sclav si, cu banii obtinuti astfel, a eliberat un rob. Prin exemplul si puterea 
virtutilor sale, i-a atras apoi la credinta in Hristos si pe stapanii sai, care au 
renuntat de bunavoie la infamia posesiei de sclavi si, cu nespus respect, i-au 
cerut sa devina parintele lor duhovnicesc. 

lata cum taria dragostei crestine biruia pana si sentimentul atat de 
viguros al proprietatii. Astfel a reusit Biserica crestina sa intemeieze 
comunitati fundate pe dragostea dintre semeni in mijlocul unei societati atat 
de neomenoase ca aceea a imperiului roman. Descrierile modului de viata al 
primilor crestini in cadrul acestor comunitati sunt elocvente si pilduitoare: 

lar inima si sufletul multimii celor ce au crezut erau una si nici unul nu 
zicea ca este al sau ceva din averea sa, ci toate le erau de obste... Si nimeni 
nu era intre ei lipsit, fiindca toti cati aveau tarini sau case le vindeau si 
aduceau pretul celor vandute, si-l puneau la picioarele apostolilor. Si se 
impartea fiecaruia dupa cum avea cineva trebuinta (Fapte 4, 32-35). 

lar toti cei ce credeau erau laolalta si aveau toate de obste. Si isi 
vindeau bunurile si averile si le imparteau tuturor, dupa cum avea nevoie 
fiecare (Fapte 2, 44-45). 

In legatura cu aceeasi tema, pozitia Vedelor este radical diferita. Ea 
poate fi rezumata astfel: 

Saracul este sarac intrucat in vietile precedente a fost un om rau, ceea 
ce i-a atras in viata actuala o karma rea. Tot asa, bogatul este bogat 
deoarece in vietile precedente a fost un om bun, fapt care i-a atras acum o 
karma buna. Cu alte cuvinte, bogatia sau saracia sunt inseparabil legate de 
valoarea morala si spirituals a persoanei. Bunastarea materiala este 
considerate dovada ascendentului moral si spiritual al unui individ. Situatia 
financiara devine, asadar, criteriu de stabilire a nivelului spiritual si a 
moralitatii! Aceasta perspective confera nedreptatii sociale o dubla 
legitimare: etica si spirituals. Este si motivul pentru care hindusii nu 
obisnuiesc sa-i ajute in vreun fel pe saraci. Tree pe langa ei nepasatori, in 
virtutea convingerii ca acestia trebuie lasati sa-si rascumpere karma prin 
indurarea saraciei. Asadar, nedreptatea care exista in aceasta lume nu este 
rezultatul lacomiei si rautatii omenesti, ci este lege divina care se cere 
neaparat conservata. Tabloul consecintelor imediate in plan social ale 
hinduismului este acum complet. 

YOGA: RELIGIE SAU STIINTA? 

Sa cercetam afirmatia: „Yoga nu este religie, ci o stiinta ca oricare alta". 
Acest enunt a fost exprimat de catre insusi gurul Satyananda la 24 aprilie 
1984, in incinta salii de conferinte a hotelului Samaria din orasul Hania 
(Insula Creta), si este inserat in cuprinsul cartii intitulate „invataturi ale lui 
Paramahamsa Satyananda", voi. VI, p. 148, editata de miscarea gurului din 
Grecia, Satyanandashram. Este un punct de vedere avansat in nenumarate 
randuri de-a lungul timpului de catre Satyananda, si promovat sistematic 
prin intermediul publicatiilor oficiale ale miscarii sale din Grecia. El constituie 
elementul principal al imaginii pe care urmareste sa si-o cultive in exterior 
miscarea Satyanandashram. Acelasi punct de vedere I-a exprimat si 
intemeietorul Meditatiei Transcedentale, Maharishi Mahesh Yogi. Inaugurand 



asezamantul pe care l-a botezat „Universitatea Europeana de Studii", el a 
declarat: „Aici nu este vorba de nimic altceva decat stiinta pura". De altfel, 
merita mentionat ca toate miscarile de tip New Age se autopromoveaza sub 
camuflajul stiintei. 

Sa ne concentram acum asupra afirmatiei ca „yoga nu este religie". 

„Nucleul tare" al hinduismului 11 reprezinta poporul indian si, geografic, 
tara Indiei, de unde si numele. Astazi, dupa o izolare de secole, se fac 
eforturi sustinute pentru popularizarea lui pe toate continentele: Europa, 
Australia, America de Nord si de Sud, Africa, inclusiv Rusia Asiatica si Japonia. 

Hindusii sunt despartiti in sute de erezii sau scoli divergente doctrinal", 
care pastreaza totusi ca punct comun recunoasterea autoritatii Bhagavad 
Gitei, „evanghelia" hinduismului. Este un text unanim acceptat drept „sfant" 
si Jnsuflat de Dumnezeu". 

Acest text este studiat sistematic de catre yoghini, si cantat zilnic ca 
forma de adorare a zeului Krishna, in ashramul lui Satyananda din Mongyr, in 
fiecare dimineata se intonau cultic timp de o ora fragmente din Bhagavad 
Gita, adaptate muzical. 

Ce este Bhagavad Gita? Un dialog in forma de poezie, intrunind toate 
elementele unei teogonii, comparabil intrucatva cu poemul antic al lui Hesiod 
ce descrie nasterea zeului Olimpului, sau cu lliada lui Homer, in care razboiul 
Troiei devine pretextul multor prietenii sau invrajbiri intre zei si oameni. 

Asadar, in Gita, zeul Krishna li descopera yoga prietenului si ucenicului 
sau, Arjuna. Convorbirea dintre cei doi are loc cu putin inainte de inceperea 
unei mari batalii. imparatul luptator Arjuna intreaba, iar Domnul (Krishna) 11 
invata. Sa dam cuvantul textului insusi, care este extrem de revelator: 

„Dupa cum ti-am spus si inainte, o, tu, eel fara de pata, in aceasta 
lume exista doua cai: cea a scolii Samkhya cu yoga cunoasterii si cea a scolii 
Yoga cu yoga faptei"(lll, 3). 

„Chiar aceasta yoga din vremea inceputului ti-am explicat-o astazi. imi 
esti credincios si prieten; aceasta este taina suprema"(IV, 3). 

Prin urmare, conform Gitei, yoga nu este o descoperire sau o creatie 
omeneasca, asa cum este spre exemplu stiinta. Yoga este o revelatie 
„dumnezeiasca", un dar pe care zeul Krishna, „Domnul Yogai", 11 ofera 
omenirii prin mijlocirea lui Arjuna. Mai mult decat atat, yoga este o forma de 
adorare prin care zeul doreste sa fie venerat de catre adeptii sai. Krishna 
spune: 

„lnsa oamenii cu suflet mare, care au sprijin in mine, care nu au alt 
gand, o, fiu al lui Prtha, au parte de Natura mea divina, cunoscandu-l pe Cel 
Neclintit, Obarsia existentelor. 

Glorificandu-ma mereu, infranandu-se credinciosi legamintelor, 
inchinandu-mi-se, ma adora cu daruire, mereu concentrati" (IX, 13-14). 



„Mereu multumit, yoghinul cu sinele stapanit, care-si tine hotararile, 
nazuind spre mine cu inima si cu mintea, eel daruit mie, acela mi-e drag" 
(XII, 14). 

„Si eel care va cerceta acest dialog despre Lege dintre noi doi, acela, 
socot, ma va adora prin sacrificiul Cunoasterii" (XVIII, 70). 

Zeul Krishna arata deci ca nu doar practicarea yoga, ci fie si numai 
simplul ei studiu teoretic este socotit o forma de adorare a sa! Inutil sa 
subliniem ca adorarea este un act pur religios, nicidecum stiintific. Tot in 
Bhagavad Gita, Krishna invata ca yoga este o forma de jertfa adusa lui. Nu 
este nevoie sa insistam nici asupra caracterului „stiintific" al unei jertfe. Sa 
urmarim textul: 

„Unii sacrifica toate activitatile simturilor si ale suflurilor vitale in focul 
stapanirii de sine aprins de Cunoastere. 

Unii asceti care tin legaminte aspre fac sacrificiul bunurilor materiale, 
sacrificiul ascezei, sacrificiul yoga si sacrificiul Cunoasterii si al recitarii 
Vedelor" (IV, 27-28). 

in alte versete, zeul Krishna se proclama pe sine Dumnezeu creator al 
cosmosului. Proclama ca el este centrul si scopul in jurul caruia graviteaza si 
spre care tintesc toate componentele practicii hinduismului: scrierile „sfinte" 
(Vedele), jertfele, slujbele, mantrele, sunetul sfant OM, exercitiile yoga - 
toate sunt... Krishna. Sa dam cuvantul textului: 

„Eu sunt stradania sacrificiului, eu sunt sacrificiul, eu sunt ofranda 
adusa strabunilor, eu sunt iarba magica, eu sunt mantra, eu sunt untul 
sacrificiului, eu sunt focul, eu sunt jertfa. 

Eu sunt tatal acestei lumi, muma, oranduitorul, strabunul, ceea ce 
trebuie cunoscut, mijlocul de purificare, silaba sacra OM, Rk, Saman si Yajus, 

Calea, sustinatorul, stapanul, martorul, popasul, salasul, prietenul, 
inceputul si nimicirea lumii, locul, asezarea, samanta, Cel Neclintit. 

Eu dau caldura, opresc si dau drumul ploilor; eu sunt nemurirea si 
moartea, si tot eu sunt - o, Arjuna! -Fiinta si Nefiinta" (IX, 16-19). 

In sfarsit, sa vedem care este mobilul exersarii yoga, si totodata telul 
sau final: 

„Fii cu mintea la mine, daruit mie, sacrifica-mi mie, cinsteste-ma pe 
mine; la mine vei veni, da, ti-o fagaduiesc, mi-esti drag" (XVIII, 65). 

Asadar, scopul si punctul terminus al exercitiilor yoga este unirea cu 
Dumnezeul Krishna, cu inventatorul, creatorul si invatatorul yogai! (de altfel, 
aceasta si inseamna cuvantul „yoga" - unire cu Dumnezeu). Este ceea ce 
invata insusi „Dumnezeul" Krishna (sau eel care se ascunde in spatele sau), 
si „cartea sfanta" Bhagavad Gita! 

Concluzii 



Yoga, filosofia pe care ea se articuleaza si din care decurg toate 
practicile sale, este intemeiata pe un set de conceptii fundamental 
religioase: 

<*» existenta si nemurirea sufletului; 

3n metempsihoza sau reincarnarea; 

3n legea karmei, care postuleaza rasplatirea faptelor bune sau rele ale 
omului de-a lungul unorvieti succesive; 

<*» existenta unui Dumnezeu care li calauzeste pe oameni catre El. 

Gurusii stapanesc insa arta pervertirii cuvintelor si a deturnarii 
sensurilor. Rationamentul lor este simplu: „in lumea occidentals stiinta se 
bucura de autoritate, deci arfi util sa adoptam masca stiintei". 

„VIATA ARMONIOASA" SAU TEHNICA INSELARII 

Una din liniile directoare ale prozelitismului hindus in spatiul crestin 
este producerea si cultivarea confuziei in mintile oamenilor. Se atenteaza 
astfel la insasi capacitatea de gandire critica a individului, pentru a-l face 
infinit mai usor de cucerit. In instrumental I acestei strategii misionare se 
inscrie si practica substituirii continutului cuvintelor. Sa recurgem la un 
exemplu sugestiv: cuvantul „Hristos". Sensul pe care 11 are acest cuvant 
pentru civilizatia crestina este: persoana istorica concreta care a activat in 
regiunea Palestinei (actualul Israel) in urma cu aproximativ 2000 de ani; ca 
Fiu al lui Dumnezeu, a propovaduit o seama de adevaruri de credinta, 
dobandind multi discipoli si intemeind Biserica. Atunci cand un crestin spune 
„Ma rog lui Hristos", intelege ca se adreseaza unei persoane concrete, unice, 
pe care o crede si o marturiseste ca fiind intruparea Persoanei A Doua a 
Sfintei Treimi. 

lata acum o mostra de pervertire a sensului acestei notiuni: 

Gurusii care intra in contact cu lumea crestina au ajuns sa pretinda ca 
termenul „Hristos" desemneaza un plan superior al constiintei umane, ceea 
ce inseamna ca orice om poate evolua spiritual pana la gradul echivalent cu 
accederea la acest plan, devenind si el prin aceasta Hristos! Astfel, cand un 
dascal oriental spune „Ma rog lui Hristos", intelege ca se straduieste sa 
atinga acest plan superior al constiintei si sa devina, fie si pentru putin timp, 
Hristos. 

Evident ca intre acest concept de „Hristos" si Hristos al Evangheliei nu 
se poate stabili nici cea mai vaga asemanare. insa lucrul acesta nu numai ca 
este trecut sub tacere, ci se pretinde cu obstinatie tocmai contrariul. De ce 
recurg maestrii hindusi la un astfel de artificiu? Explicatia este foarte simpla: 
pentru ca intr-o tara cu o puternica traditie crestina, cu atat mai mult intr-o 
tara ortodoxa, le-arfi considerabil mai greu sa convinga ca personaje precum 
Indra, Kali, Shiva, Vishnu, Krishna sau Brahman sunt... dumnezei! Pana si un 
crestin nepracticant si peste masura de ignorant va ezita in prima instanta 
sa se inchine miilor de zeitati idolatre ale panteonului hindus. Ceea ce i se 
cere este mult prea exotic si nefamiliar. Prin urmare, propagatorii 
invataturilor orientale se vad nevoiti sa recurga la tactica drumului ocolit si in 



trepte. Ei se camufleaza in spatele unor masti care ne sunt familiare. Astfel, 
ne vor vorbi despre „psihologie aplicata". Ne vor propune o „alimentatie 
corecta". Ne vor imbia cu „exercitii de gimnastica" („yoga pentru sanatate si 
frumusete"). Ne vor recomanda „metode" si „tehnici" pentru combaterea 
angoasei, a nervozitatii, a stresului si a fobiilor. Ne vor sugera, in cadrul unor 
conferinte si seminarii, modalitati de a rezolva orice problema cu care ne 
confruntam zilnic, inclusiv problema singuratatii. 

In acest fel, incetul cu incetul, ne vor transforma in discipoli ai lor, ne 
vor convinge sa adoptam stilul de viata si modul de gandire indian, ne vor 
exploata economic, percepandu-ne cotizatii lunare sau eel putin taxe pentru 
„intelepciunea" care se imparte la conferintele organizate de ei, ne vor 
familiariza in cele din urma pe de-a-ntregul cu hinduismul. Aceasta este de 
fapt marea lor miza si principalul lor scop. Pentru ca acesti oameni nu sunt 
nici filosofi, nici difuzori de stiinta, nici psihologi, nici medici. Acesti oameni 
sunt hindusi, misionari ai unei idolatrii exotice. Mai mult decat atat, ei 
urmaresc sa se propovaduiasca si pe ei insisi ca dumnezei. 

Sa ne amintim de Sai Baba, gurul indian care se prezinta pe sine ca 
fiind Dumnezeu, infinit superior lui Buddha, lui Mahomed sau lui Hristos. lata 
ce spune Sai Baba despre el insusi: „Prostii nu ma cunosc, cand loeuiese in 
trup omenesc! Ignora firea mea superioara, caci Domn Preainalt sunt Eu al 
tuturor fiintelor..." (extras din periodicul miscarii Satya Sai Baba, „Pacea 
Suprema -Prashanti Vahini", Atena 1997, p. 5). Liderul miscarii Viata 
Armonioasa din Grecia, americanul Bob Nazemy, adresandu-se unor discipoli 
avansati, a spus despre Sai Baba: „EI este prezent pretutindeni, atotstiutor si 
atotputernic Dumnezeu, care se afla intotdeauna impreuna cu noi, in toate 
ceasurile si in toate partile lumii" (B. Nazemy, „Te rog, Baba, da-mi 
ascultare", p. 1, Articole din ziare si periodice, Ed. a li-a, llianthos). 

Toti gurusii respira aceeasi mandrie demonica. Babaji era „invatatorul 
invatatorilor" si „Dumnezeu intrupat". In 1984, un ucenic de-al lui a 
devenit... Hristos! A slujit chiar „Cina cea de taina" in ashramul sau, iar apoi 
a plecat, fara sa-l mai revada cineva vreodata. Concluzia implicita era ca 
Babaji i-a fost superior lui Hristos... 

Maharadji se prezinta ca noul „Mesia", „Hristosul epocii 
contemporane", „Domnul tuturor yoghinilor", „Spirit preainalt si 
atotvenerat", fara de care „totul s-ar distruge". 

Satyananda a declarat ca gurul este superior lui Dumnezeu. Rajneesh a 
confirmat explicit aceeasi afirmatie. Amandoi primesc si dupa moarte 
adorare din partea ucenicilor. Lista unor astfel de personaje poate continua 
la nesfarsit. 

Ce s-ar putea adauga? De-a lungul sutelor de ani, toti marii asceti 
crestini au spus ca mandria conduce la nebunie. Ea 11 rupe pe om de realitate 
in aceasta viata, si 11 sorteste mortii duhovnicesti in vesnicie. Dumnezeu 
celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har (lac. 4, 6). 

Urmarea caii unor asemenea „mentori" inseamna asumarea celor mai 
mari si mai serioase riscuri cu putinta. Se porneste treptat, desigur, de la 
elemente superficiale sau cu un grad mai mic de insemnatate (alimentatie, 
exercitii de gimnastica), pentru a se ajunge la altele mai profunde 



(psihologie, comportament, analiza sinelui) si, in cele din urma, la probleme 
de credinta (inviere sau metempsihoza, Biserica sau ashram, Hristos sau Sai 
Baba) in care miza este omul intreg, si nu doar o ipostaza oarecare a vietii 
sale, in final, omul isi pericliteaza extrem de grav, si poate ireversibil, atat 
viata trecatoare de acum, cat si soarta sa in vesnicie. Pentru ca scopul si 
menirea omului este viata vesnica! Nimic mai putin! Fie o va dobandi, in lisus 
Hristos, fie o va pierde, lasandu-se amagit de minciuni seducatoare. Dar sa-L 
auzim pe Hristos Cel Adevarat graind prin Evanghelie: 

&> lisus a zis: Eu sunt invierea si viata; eel ce crede in Mine, chiar daca 
va muri, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac (loan 
11,25-26). 

sn lisus a zis: Eu sunt Lumina lumii; eel ce imi urmeaza Mie nu va umbla 
in intuneric, ci va avea lumina vietii (loan 8, 12). 

3n Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, meat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut 
L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (loan 3, 16). 

<*> Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede 
se va osandi (Marcu 16, 16). 

Pentru a ne ocroti si a ne feri de amagire, Hristos ne avertizeaza cu 
2000 de ani mai inainte ca vor aparea in lume oameni vicleni care se vor 
prezenta drept „hristosi" si chiar vor savarsi minuni diavolesti cu scopul de a- 
i insela inclusiv pe cei alesi: 

Vedeti sa nu va amageasca cineva. Caci multi vor veni in numele Meu, 
zicand: Eu sunt Hristos, si pe multi li vor amagi... Atunci, de va va zice 
cineva: iata, Mesia este aici sau dincolo, sa nu-l credeti. Caci se vor ridica 
hristosi mincinosi si proroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, 
ca sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi (Matei 24' 4'5' 23-24). 

In acelasi timp, Hristos li incurajeaza pe toti cei care II cauta cu 
sinceritate si cu inima curata, incredintandu-i: Veti cunoaste adevarul, iar 
adevarul va va face liberi (loan 8, 32). El a fagaduit sa-i ajute pe toti oamenii 
care inseteaza dupa acest adevar: Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, 
bateti si vi se va deschide. Ca oricine cere ia, cel care cauta afla, si celui care 
bate i se va deschide (Matei 7, 7-8). 

INVIERE SAU REINCARNARE? 

Cel ce crede intru Mine are viata vesnica... Si Eu 11 voi invia pe el in ziua 
cea de apoi... Eu sunt invierea si Viata... 

lisus Hristos (loan 6, 47; 6, 54; 11, 25) 

Teoria reincarnarii era imbratisata de multe popoare antice. Prin 
puterea adevarului crestin, aceasta ratacire a incetat sa mai tiranizeze vietile 
oamenilor in multe parti ale lumii. Totusi, se Tntreprind actualmente eforturi 
sustinute de a o „transfera" mentalitatii occidentale. 

Conform acestei teorii, lumea este o scoala prin care sufletul trece de 
nenumarate ori. El renaste de fiecare data intr-un trup nou, fie barbatesc, fie 



femeiesc, fie animal, fie chiar si in „carcasa" oricarei specii din regnul 
vegetal. Conditiile noii nasteri depind de faptele vietii precedente. Astfel, 
daca cineva a dus o viata plina de fapte rele, cand se va naste din nou va fi 
un om sarac, sau un animal, sau chiar o planta. 

Ceea ce gurusii indieni ascund insa cu multa grija de discipolii lor este 
faptul ca, potrivit codicelui intitulat Legile lui Manu, venerabila carte a 
traditiei hinduse care converteste invatatura Vedelor in legi sociale, este mai 
probabil ca cineva sa se reincarneze ca animal sau ca faptura demonica, 
decat ca om. Cartea ofera spre edificare si urmatoarea parabola: o broasca 
testoasa traieste in adancurile marii si scoate capul la suprafata o data la o 
suta de ani. Un inel pluteste undeva la suprafata apei. Pe cat este de 
probabil ca broasca sa-si scoata la un moment dat capul la suprafata 
trecandu-si-l tocmai prin acel inel, tot pe atat este de probabil ca o fiinta sa 
se reincarneze dupa moartea sa in trup omenesc. 

Ei bine, aceasta credinta este asumata de nenumarate miscari New 
Age care vor, in acelasi timp, sa se prezinte drept stiinte! „Stiinta yoga" - a 
devenit o sintagma vehiculata obsesiv de catre yoghini. Pe de alta parte, in 
functie de context, aceiasi yoghini clameaza cu vehementa: „Si crestinii, 
exact ca si noi, cred ca...", sau „Stiti ca Hristos a fost un mare yoghin...", sau 
„intre noi si crestini nu exista diferente semnificative...". in felul acesta sunt 
cultivate cu perfidie cele mai stridente autocontradictii, pentru a-i seduce 
atat pe ignorantii stiintei, cat si pe ignorantii crestinismului. 

Merita semnalat si faptul ca teoria metempsihozei nu a existat dintru 
inceput in gandirea traditionala indiana. Asa cum arata D. K. Velissaropoulos 
in „lstoria filosofiei indiene", „ldeea reincarnarii (samsara) era necunoscuta 
arienilor. Ea a patruns in religia si filosofia indiana pentru ca morala sa 
dobandeasca un subiect care sa poarte greutatea responsabilitatii faptelor 
dincolo de moarte. Termenii trenasteret' sau tre in earn a ret', care exprima unul 
si acelasi lucru, sunt oarecum inselatori. Precum vom vedea in analiza celor 
sase sisteme filosofice (darshanas), eel care se reincarneaza nu este sufletul 
empiric, ci o substanta nedefinita si foarte subtila care se afla intre atman, 
sufletul empiric si corp. intr-adevar, sufletul empiric nu se reincarneaza, de 
vreme ce este ansamblul tuturor starilor constiente. Nici atman (fiinta eului) 
nu se poate reincarna, de vreme ce, fiind absolut, nu se supune actiunii 
karmei, responsabilitatii morale, in fata acestei dificultati, filosofia 
sistematica indiana a inventat materia subtila, corpul eteric, care salveaza 
gandirea din acest impas al absurdului, fara a o face insa mai 
convingatoare". 

Punctul de vedere al Bisericii este fundamental diferit. 

Creat de catre un Dumnezeu Trinitar si Personal, omul are inceput, dar 
nu si sfarsit. Se naste la un moment dat, in timp, pentru a vietui vesnic. in 
aceasta lume va trai o singura data. Dupa moarte, fiecare suflet este judecat 
de Dumnezeu si, potrivit cu faptele sale, va dobandi sau nu Raiul. Pe 
parcursul acestei vieti, Dumnezeu Ti ofera omului foarte multe prilejuri de a 
se face vrednic de fericirea vesnica. 

Adresandu-se candva unui grup de tineri, batranul Paisie le-a spus: „Ati 
inteles ca am venit aici ca sa dam examene? Sa ne punem temelia 



duhovniceasca, sa castigam Raiul. Acum si numai acum, caci nu vor mai fi 
restante in septembrie!". 

Alta data, intrebandu-l despre reincarnare, mi-a raspuns: „Fii atent aici! 
Aceasta este cea mai mare capcana a Diavolului. Omul se gandeste ca nu 
conteaza daca nu reuseste in viata aceasta, va reusi in cealalta. Astfel se 
relaxeaza in toate privintele si se usuca duhovniceste. Diavolul stie insa 
foarte bine ca nu exista tdata viitoaret'. De aceea li si intinde aceasta 
infricosatoare cursa". M-a privit apoi si mi-a spus: „Sa scrii neaparat despre 
lucrul acesta!". 

Este tocmai ceea ce propovaduiesc Scripturile. Apostolul Pavel spune: 
... precum este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie 
judecata (Evr. 9, 27). Domnul lisus Hristos va fi Judecatorul tuturor oamenilor. 
El insusi ne vorbeste despre Sine in Evanghelie astfel: Cand va veni Fiul 
Omului Tntru slava Sa si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul 
slavei Sale si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe 
unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a 
dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice imparatul celor de-a 
dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea 
pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa 
mananc, insetat am fost si Mi-ati dat sa beau, strain am fost si M-ati primit; 
gol am fost si M-ati imbracat, bolnav am fost si M-ati cercetat, in temnita am 
fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii li vor raspunde, zicand: Doamne, cand 
Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau 
cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cand 
Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine? Iar imparatul, 
raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr- 
acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut. Atunci va zice si celor de-a 
stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul eel vesnic care este gatit 
diavolilor si ingerilor lui (Matei 25, 31-41). 

alta deosebire uriasa este data de esenta scopurilor spirituale pe 
care le urmaresc cele doua religii. Hindusii cred ca atunci cand cineva ajunge 
la desavarsire isi pierde persoana, prin identificarea deplina cu Brahman - 
ipostaza dumnezeului absolut si impersonal. Existenta omului se 
neantizeaza, pulverizandu-se in oceanul dumnezeirii impersonale. De aceea, 
el nu se va mai naste niciodata din nou, pentru ca nici macar nu mai exista. 

Crestinii cred exact contrariul. Persoana umana exista vesnic, ea nu va 
cunoaste niciodata un sfarsit. in aceasta viata, omul inaugureaza constient o 
relatie personala cu un Dumnezeu Personal, o relatie care se va pastra in 
vesnicie. Pazind poruncile lui Hristos, impartasindu-se cu trupul si sangele 
Lui, omul se uneste ontologic cu Dumnezeu, devine Dumnezeu prin har, si in 
acest mod participa vesnic, ca persoana distincta, la Viata lui Dumnezeu. 
Desavarsirea crestina consta in realizarea acestei comuniuni personale cu 
Dumnezeu. Aceasta este menirea omului in vesnicie. 

Asadar, reiese o data in plus ca teza ilicita a pretinselor „asemanari 
spirituale" dintre crestinism si hinduism este destinata exclusiv racolarii 
acelei mase de asa-zisi crestini care nu stapanesc nici cele mai elementare 
cunostinte despre continutul invataturilor lui Hristos. Unor asemenea oameni 
li se adreseaza cuvintele Scripturii: 



<*> Oricine se abate si nu ramane in invatatura lui Hristos nu are pe 
Dumnezeu; eel ce ramane in invatatura Lui, acela are si pe Tatal si pe Fiul (II 
loan 1,9). 

sn lubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile daca sunt de 
la Dumnezeu, fiindca multi proroci mincinosi au iesit in lume (I loan 4, 1). 

INFLUENTA PRACTICII YOGA ASUPRA TRUPULUI SI A MINTII 

In epoca noastra, sistemul yoga este prezentat ca un panaceu pentru 
cvasitotalitatea problemelor cu care se confrunta omenirea. Pot fi auzite 
adesea lozinci promotionale de genul „Faceti yoga pentru sanatate si 
frumusete!". La inceput, cineva poate simti intr-adevar o stare de buna 
dispozitie si revigorare. Este imediat sfatuit sa atribuie aceasta imbunatatire 
unoranumite „puteri ascunse" activate prin intermediul asanelor yoghine. La 
fel de bine insa, aceasta buna dispozitie si revitalizare pot fi atribuite 
miscarii, punerii in activitate a corpului care se „trezeste" din sedentaritatea 
aproape cronica impusa de organizarea sociala contemporana. De altfel, 
exact aceleasi simptome le are orice persoana care incepe sa practice cu 
oarecare regularitate jogging, mot, fotbal sau orice tip de gimnastica. Cu atat 
mai mult daca acea persoana renunta la anumite obiceiuri nocive precum 
fumatul, pierderea noptilor, supraalimentatia, alcoolul s.a.m.d. 

De asemenea, trebuie subliniat ca acest sentiment reconfortant 
insoteste prima etapa a practicarii exercitiilor yoga. Ulterior, apar in general 
probleme serioase, traduse prin dureri ale bazinului, ale coloanei vertebrale, 
ale genunchilor, ale articulatiilor. Asanele, aceste pozitii yoghine ciudate, 
sunt absolut nefiresti pentru corpul uman, ele imitand de obicei diverse 
pozitii ale animalelor. insesi denumirile lor sunt ilustrative in acest sens: 
Shalabasana = pozitia lacustei, Bhujangasana = pozitia cobrei, Kukondasana 
= pozitia cocorului, Utthan pristasana = pozitia soparlei, etc. Unele dintre ele 
sunt mai accesibile, altele mai dificile. Oricum, ramanerea prelungita in 
aceste pozitii necesita exercitiu indelungat. Cu timpul, articulable corpului se 
vor destinde, permitand anumite contorsionari nefiresti. Sunt totusi foarte 
multi cei care se aleg astfel cu traumatisme mai usoare sau mai grave. 
Faptul este adeverit, de altminteri, si de textele „sfinte". Upanishadele, spre 
exemplu, proclama ca eel care se plange sau se revolta din pricina 
problemelor pe care le provoaca yoga, acela nu este vrednic pentru yoga. 

In perioada in care practicam cu asiduitate aceste exercitii, s-a 
intamplat sa urmaresc in Tesalonic conferinta unui yoghin indian. Vrand sa se 
arate cu orice pret superior celorlalti „concurenti spirituali" care isi incep 
„vanatoarea" cu afirmatii de genul „yoga = sanatate = frumusete", el a rostit 
un adevar: „Cine face yoga numai pentru a dobandi sanatate si frumusete, e 
mai bine sa faca inot. Nu are nici un motiv sa se apuce de yoga. Yoga este 
pentru cei interesati sa evolueze spiritual". Sa vedem in continuare care sunt 
natura si mijloacele de realizare prin yoga a acestui progres spiritual. 

Tinta principals a gimnasticii yoghine, scopul asanelor nu este 
dezvoltarea sistemului muscular, nici dobandirea mobilitatii fizice. Obiectivul 
lor este modificarea echilibrului biochimic al organismului uman. 

Prin practicarea acestor asane, se exercita o presiune constants asupra 
organelor interne ale corpului (inima, ficat, plamani, intestine), dar mai ales 



asupra glandelor endocrine (chakrele, asa cum sunt cunoscute in jargonul 
yoghin). Aceasta presiune produce hiperexcitarea glandelor, ceea ce 
determina de obicei o suprafunctionare a lor si, in consecinta, o secretie mai 
mare de hormoni in corp. Alteori, insa mult mai rar, se intampla exact 
contra riul. 

Fiecare grup de asane exercita presiune asupra anumitor glande. Un 
set de pozitii excita, spre exemplu, glanda tiroida, provocand o hipersecretie 
a hormonului tiroxina care se varsa in sange si modifica intregul metabolism 
de baza al corpului. Persoana respectiva devine hiperkinetica, lucru pe care il 
socoteste insa rezultatul unei „absorbtii de energie din centrele superioare 
ale universului" ca urmare a tehnicilor yoghine. in acelasi fel, exista asane 
menite sa excite glandele suprarenalele, pancreasul, inclusiv hipofiza - care 
regleaza functionarea tuturor celorlalte glande. Medicina demonstreaza ca o 
asemenea stare de tulburare hormonala generalizata determina dereglari 
majore de perceptie la nivelul tuturor simturilor. Efectele sunt mai intense 
decat cele produse in urma consumului de alcool sau narcotice. 

In ashramul din India al lui Satyananda, amicul meu englez Tony Tmi 
spunea: „Exercitiile de Kriya Yoga ma fac sa ma simt de parca as lua 
continuu L.S.D.". Simtea in el o energie debordanta, care se cerea 
consumata printr-o activitate permanenta si prin efort fizic sustinut. Bietul 
om nu mai putea sta niciodata locului, fapt ce i-a atras multe neplaceri. 

De asemenea, exercitiile yoga axate pe reprimarea prelungita a 
respiratiei se soldeaza in majoritatea cazurilor cu cresterea cantitatii de 
bioxid de carbon din sange, fenomen pe care cele mai recente descoperiri 
medicale 11 conexeaza cu producerea unor halucinatii vizuale si auditive, intre 
care senzatia de decorporalizare, de comunicare cu entitati din alte lumi, de 
materializare spontana a unor corpuri luminoase s.a.m.d. 

Este foarte usor pentru cineva neexperimentat duhovniceste sa se 
rataceasca, in lipsa unui criteriu pe seama caruia sa discearna natura 
evenimentului pe care 11 traieste. Este de provenienta fiziologica? Este o 
festa jucata de simturi? Este de sorginte psihica, precum halucinatiile 
psihopatilor care „aud" voci si au „viziuni"? Sau este un eveniment spiritual? 
lar daca este un eveniment spiritual, de la cine provine? De la Hristos, sau de 
la Diavol (care are capacitatea de a lua chip de animal, de lumina sau chiar 
de inger, asa cum arata Scriptura, scrierile patristice si experienta ascetica a 
Bisericii)? 

lata ce declara Satyananda, vorbind despre tehnicile yoghine: 
jmpreuna cu aceasta sansa a eliberarii de ingradiri si neplaceri, exista pe de 
alta parte posibilitatea ca cineva sa innebuneasca si sa-si petreaca restul 
zilelor intr-un ospiciu psihiatric. Din nefericire, aceasta s-a intamplat unor 
oameni care au urmat practicile yoghine fara povatuire sau n-au ascultat 
sfaturile profesorului lor" (extras din periodicul grecesc „Yoga", nr. 15/1981, 
pp. 41-42). Dincolo de incercarea evidenta de transfer a intregii 
responsabilitati asupra discipolilor, aceasta afirmatie naste intrebarea: de 
vreme ce aceste exercitii sunt atat de primejdioase, de ce sunt promovate 
abundent, fara nici un fel de precizari si avertismente, in periodice, carti si 
brosuri ilustrate care nu scot in evidenta decat pretinsele lor rezultate 
binefacatoare? 



Eu insumi, influentat de elogiile cu care o asemenea revista prezenta 
aceste exercitii, am inceput sa execut Suria Namaskar (salutul soarelui). Se 
spunea ca este o metoda care reda rapid mobilitatea tuturor articulatiilor si 
maseaza extrem de eficient toate organele interne si toti muschii corpului. 
Daca se simte cineva obosit, in orice ceas al zilei isi poate redobandi 
vitalitatea fizica si mentala executand acest exercitiu. Citind ca yoghinii 11 
practica in 12 cicluri pe zi, am facut si eu intocmai. Dupa cateva zile am 
inceput sa simt ca pieptul Tmi „fierbe" si „haraie"! De asemenea, 
temperatura corpului imi crestea constant. „S-au deschis focurile spirituale", 
m-am gandit eu in naivitatea celor 22 de ani ai mei, profund impregnat de 
mentalitatea si terminologia yoghina. Am inceput sa ma simt insa tot mai rau 
si, din fericire, m-am oprit. Ce se intamplase? Simptomele mele nu erau 
decat efectul unei supra-activari hormonale; nimic spiritual, cum imi 
imaginam pe atunci. Am discutat mai tarziu despre aceasta cu o swami care 
ma simpatiza. S-a aratat foarte ingrijorata si m-a sfatuit sa renunt definitiv la 
astfel de practici, fara sa-mi ofere alte explicatii. 

Dar sa revenim la gurul Satyananda, pentru a vedea cum justifica 
traumele fizice si psihice pe care le poate contracta cineva prin yoga, in 
continuarea textului prezentat mai sus, el spune: „Nu lasati sa vi se intample 
asa ceva. Daca doriti sa urmati calea catre adevarata cunoastere, trebuie sa 
aveti un guru care sa fie complet familiarizat cu aceasta dimensiune aparte a 
constiintei. Profesorul trebuie sa o cunoasca pe dinafara, trebuie ca el insusi 
sa fi ajuns acolo. Un astfel de guru se numeste satguru. De ce sa va 
multumiti cu ceva mai putin?". in fata „concurentei" spirituale a celorlalti 
gurusi, Satyananda se autopropune indirect ca initiat in tainele yoga, apt sa-i 
calauzeasca fara riscuri pe cei interesati. Realitatea atesta insa destule 
cazuri de ucenici care l-au parasit infricosati, dezamagiti si dezechilibrati 
psihic. Cand Tntalneam anumiti swami si profesori de yoga tradand foarte 
grave probleme psihice si solicitam explicatii asupra acestei stari de fapt, mi 
se spunea cu naturalete ca gurul le luase pur si simplu mintea intrucat 
aceasta le era piedica in evolutia spirituals, lata pana unde poate merge 
stradania de a oculta adevarul si de a justifica moral crima sufleteasca. 

Acelasi guru Satyananda relateaza: „Multi discipoli vin si imi 
marturisesc ca au foarte multe probleme sexuale de cand fac Kundalini Yoga. 
Se simt foarte vinovati pentru aceasta. Daca nu eram eu acolo, ar fi 
innebunit. Le spun: Uitati, aceasta este o chestiune pur fiziologica. Lasati-o 
sa se intample!" (extras din cartea editata in Grecia „invataturi ale lui 
Paramhamsa Satyananda", voi. VI, Ed. Septembrie 1989, p. 397). Cu alte 
cuvinte, disfunctionalitati grave ale organismului, al caror impact se 
rasfrange dramatic si la nivel psihic, trebuie ignorate ca niste evenimente 
„pur fiziologice"! Desi un asemenea punct de vedere frizeaza dementa, el nu 
trebuie neaparat sa socheze. Este reflexul mentalitatii religioase hinduse, 
care considera nebunia ca fiind „sfanta". Am cunoscut in India un brahman 
care se mandrea ca sotia lui este nebuna! Comentariile sunt de prisos. 

Satyananda declara mai departe: „De multe ori, persoanele care 
primesc aceste unde din Kundalini vor sa manance si iar sa manance, ca 
niste epicurei. Eu le spun ca acest lucru este absolut in regula; altfel, vor 
avea multe complexe". 

Intr-un alt context, Satyananda afirma: „Totusi, oamenii spun ca 
trezirea lui Kundalini este primejdioasa. De ce? Bineinteles, se pot intampla si 



accidente, este posibil sa sfarsiti la psihiatrie pentru un timp. Dar totul pe 
lumea aceasta este un rise. Viata reprezinta un mare rise, si omul trebuie sa 
fie un luptator indraznet, gata oricand sa riste... Ce se va intampla daca eu 
exersez Kundalini Yoga si innebunesc? Atunci veti incepe voi sa exersati si, 
daca innebuniti, va incepe altul. in cele din urma, vom imblanzi Kundalini..." 
(„Yoga", nr. 5/1981, p. 8). Prin urmare, Satyananda nu numai ca le propune 
dezinvolt tuturor yoghinilor asumarea statutului de simpli cobai intr-un 
experiment incontrolabil, ci recunoaste in plus ca el insusi, marele guru, 
marele iluminat, marele initiat, este expus exact acelorasi riscuri! 

Dincolo de faptul ca existenta lui Kundalini („sarpele sfant care doarme 
la baza coloanei vertebrale a fiecarui om") este iarasi o convingere 
eminamente religioasa, trebuie retinuta din nou pledoaria pentru caracterul 
util si onorant al nebuniei, eel putin cand ea survine in urma practicarii yoga. 
Mesajul nu lasa loc nici unui echivoc: „Vom continua pana ce vom imblanzi 
Kundalini, indiferent daca aceasta ar insemna innebunirea a milioane de 
oameni". 

Lipsa de orice scrupul a unei atari atitudini nu este nici ea decat 
expresia conceptiei generale despre lume a hinduismului, care „educa" 
sistematic astfel de personalitati. Este relevanta in acest sens si marturia 
Teodorei Katelouzou, publicata de catre ziarul „Orthodoxos Typos" in 1976: 

Jntrucat am aplicat intensiv timp de mai bine de doi ani metoda lui 
Maharishi, pot afirma cu toata sinceritatea si raspunderea ca relaxarea prin 
meditatie este o pasivitate in stil indian care paralizeaza orice putere de 
reactie si de lupta in viata; este foarte indepartata de adevarata liniste si 
implinire sufleteasca. Prin tehnica lui Maharishi, si prin toate celelalte tehnici 
hinduse sau buddhiste, omul se autohipnotizeaza si pierde orice urma de 
vointa si de initiativa. Este o spalare a creierului care se impune treptat si 
care are drept rezultat final pierderea completa a personalitatii. Mi-a adus si 
mie serioase prejudicii sub aspect mental, caci nu mai puteam sa ma 
concentrez in nici o imprejurare, si imi pierdusem toata energia. Din clipa in 
care am incetat sa meditez, mi-am putut continua fara probleme studiile... 
Metoda lui Maharishi facea destule victime. Un tanar care practica meditatia 
transcendentala s-a sinucis in timp ce urmarea un seminar al lui Maharishi. 
Un altul si-a pierdut definitiv vocea. Un capitan grec a inceput sa prezinte 
tulburari psihice din ce in ce mai grave, pana cand l-au inchis la psihiatrie. 
Multi tineri pe care i-am vazut cu ochii mei incepeau sa schiteze miscari 
spasmodice, gesturi din cele mai bizare, si numeroase alte reflexe pe care nu 
le puteau controla". 

Sa incheiem acest tablou reamintind si faptul ca, de obicei, executantul 
exercitiilor yoga este instruit sa-si concentreze mintea in anumite puncte 
concrete ale corpului, care difera in functie de exercitiu. Concomitent, el 
trebuie sa repete in gand sau chiar si cu voce tare o anumita mantra, care 
am vazut deja ca nu este altceva decat o formula de invocare sau adorare a 
uneia dintre miile de zeitati hinduse: Shiva, Krishna, Kali, Vishnu, s.a.m.d. 
Este o alta proba peremptorie a caracterului profund religios al yogai, si un 
avertisment asupra implicatiilor duhovnicesti ale practicarii acestor exercitii. 
Pentru un crestin, consecintele sunt similare cu cele ale apostaziei. 

„DUMNEZEII" HINDUISMULUI 



Desi in Occident propaganda de taraba a hinduismului isi camufleaza 
zeitatile in mod expres, iar efortul prozelitist al gurusilor se axeaza in primele 
stadii pe comercializarea yoga ca „stiinta", in India yoga este unanim 
socotita si practicata ca un act pur religios, de slujire idolatra, indisolubil 
legat de figura unor zei precum Krishna (care i-a invatat pe oameni yoga), 
Shiva (eel dintai si eel mai mare yoghin) sau Kali (care simbolizeaza energia 
si latura feminina a lui Shiva). 

Ar fi mai mult decat edificator sa procedam la o succinta prezentare a 
acestor „dumnezei", pornind tocmai de la reprezentarile lor picturale 
consacrate pe toata suprafata Indiei. Imaginile care se vor succeda in 
paginile ce urmeaza sunt produsul artei religioase indiene si reprezinta scene 
din cele doua mari epopei religioase ale hinduismului, Ramayana si 
Mahabharata, care se refera la viata zeilor. Aceste imagini sunt arhiprezente 
atat in templele Indiei, cat si in ashramuri, in magazine, in masini, in trenuri, 
in case sau in baraci. Ele exprima nu doar sentimentul religios al indienilor, ci 
si o intreaga conceptie despre lume si viata, despre divinitate si relatia 
omului cu aceasta. in toate coordonatele ei, aceasta conceptie este atat de 
diferita, atat de stranie, si de multe ori atat de cruda, de morbida, de 
salbatica, de inumana, meat nu poate fi asumata cu usurinta de un 
occidental, oricat s-ar fi indepartat el de Hristos, sau oricat de fermecat ar fi 
de „intelepciunea" Vedelor si de „misticismul" Upanishadelor. 

Aceste reprezentari ale zeilor si ale scenelor din viata lor releva un 
anumit nucleu al invataturii hinduismului, pe care gurusii misionari se 
straduiesc sa-l tina, intr-o prima faza, cat mai departe de ochii prozelitului 
occidental. Astfel, imaginile de mai jos pot contribui la o mai buna intelegere 
a raporturilor dintre Vede, gurusi, brahmani, yoga, zei, temple si acte 
devotionale. 

< Aici demonul Ravana o rapeste pe Sita, sotia zeului Rama, si o duce 
cu carul sau care zboara printre nori. Acest cartras de cai aminteste de carul 
zeului Apollon, care in fiecare zi strabatea cerul si 

lumina pamantul. Vechii elini credeau ca soarele era insusi carul de aur 
al lui Apollon, si ca lumina zilei le era daruita astfel de catre Apollon. Desigur, 
in Antichitate, asemenea credinte erau inca lesne de explicat si de inteles. 
Astazi insa ele produc eel putin stupoare unui om civilizat... 



< In planul din spate al acestei imagini, zeul maimuta Hanuman 
transporta in zbor stand uriase pentru a construi cu ajutorul maimutelor 
podul peste care va trece armata catre insula pe care se afla cetatea lui 
Ravana; acolo a fost dusa in robie Sita, sotia zeului Rama. 

in prim-plan, zeul Rama si fratele sau Laxman aduc jertfa zeilor, in fata 
lor se afla Jertfelnicul" impodobit cu flori: este de fapt reprezentarea lui 
Lingam si Yoni, care intruchipeaza organele genitale masculin si feminin si 
care simbolizeaza impreuna puterea creatoare. Ca in majoritatea religiilor 
idolatre, adorarea falusului ocupa si in hinduism un loc aparte. 



< Marele zeu Shiva este reprezentat aici impreuna cu sotia sa Paravati. 
in planul apropiat al imaginii, impodobit cu flori si avand incolacit in jurul sau 
un sarpe, se afla Jertfelnicul" -Lingam si Yoni. El simbolizeaza organele 
sexuale masculin si feminin ale zeului Shiva si, respectiv, ale zeitei Paravati. 
Asadar, in spate sunt reprezentate prototipurile (zeii), iar in fata simboluhle 
lor (Lingam-Yoni), care se afla expuse in toate templele hinduse. Deasupra 
acestora isi lasa credinciosii ofrandele in timpul venerarii. De altfel, ele se 
gasesc de vanzare si in comert. 

< In aceasta imagine, zeul Rama, ajutat de Hanuman (zeul maimuta) si 
de intreaga armata a maimutelor, se lupta cu vrajmasul sau, demonul 
Ravana, pentru a si-o redobandi pe Sita, sotia care li fusese rapita. Istoria 
seamana cu lliada lui Homer: Menelaos, regele micenienilor, porneste razboi 
impotriva Troiei, cu ajutorul celorlalti greci, pentru a o aduce inapoi pe 
femeia sa, „frumoasa Elena", pe care o rapise Paris, fiul regelui Troiei. in 
acest razboi s-au implicat si zeii Olimpului, unii dintre ei sprijinindu-i pe greci, 
iar ceilalti pe locuitorii Troiei. 



Trebuie sa notam insa ca demonii „teologiei" hinduse sunt de aceeasi 
cinste si putere cu zeii. Candva, ei chiar conlucrasera cu acestia; de pilda, 
atunci cand au „batut" oceanul galaxiei pentru a o scoate pe Armita (exact 
asa cum bate cineva laptele pentru a obtine untul). Armita era apa cea fara 
de moarte, care le-a daruit nemurirea atat zeilor, cat si demonilor. Cu acel 
prilej, marele zeu Vishnu a ajutat amandoua taberele, adica si pe zei si pe 
demoni sa devina nemuritori, pentru a putea continua astfel nesfarsita lupta 
dintre ei. De altfel, Vishnu se ingrijeste in permanenta ca aceasta lupta sa fie 
egala, pentru a se conserva echilibrul cosmic, insusi marele zeu poarta 
inlauntrul sau atat binele cat si raul, ceea ce 11 face sa fie „desavarsit". in ce 
consta aceasta „desavarsire"? Binele si raul se confunda, aflandu-se in 
acelasi plan etic. Altfel spus, Dumnezeu poate si trebuie sa fie cand bun, 
cand rau. intre cele doua valori nu exista nici o diferenta de substanta. 
Consecintele unei astfel de conceptii asupra moralitatii sunt devastatoare si 
se reflecta din plin in dezastrul relatiilor sociale din India. 

< Cand in cele din urma zeul Rama l-a biruit pe vrajmasul sau si si-a 
redobandit sotia pe care acesta i-o furase, a primit-o cu raceala, adresandu-i 
urmatoarele cuvinte: „Ce om cu capul pe umeri isi mai ia inapoi femeia care 
a trait mult timp in casa altcuiva?". 

Atunci Sita, sotia lui, a cerut sa i se aprinda un foe spre a intra in el, 
ceea ce s-a si facut. insa zeii care urmareau totul din cer si care cunosteau 
nevinovatia ei n-au ingaduit flacarilor sa o arda. Astfel li s-a dovedit tuturor 
ca Sita ramasese credincioasa sotului ei. Acest mare poem, Ramayana 
(epopeea lui Rama, scrisa intre secolele V si I T.H.), in care sunt relatate si 
evenimentele descrise mai sus, are pentru indieni o valoare paradigmatica. 
Viata si faptele zeilor incarnati sunt considerate modele de urmat. De pilda, 
istoria Sitei a constituit temeiul salbaticei traditii numite sati, care instituia 
obligatia ca vaduvele sa fie jertfite in focul in care era incinerat trupul sotului 
lor decedat. De asemenea, in vechime, sotii gelosi aveau dreptul sa-si 
supuna sotiile „probei focului", intocmai cum procedase si zeul Rama, 
potrivit scrierilor „sfinte". Cu alte cuvinte, pentru ca femeia sa-si poata 
dovedi nevinovatia, fidelitatea si devotamentul fata de sotul ei, trebuia sa se 
arunce cu curaj in flacari... Daca era o sotie credincioasa, n-ar fi putut arde, 



fiind protejata de zei; daca totusi femeia ardea, aceasta dovedea automat 
vinovatia sa... 

Precum lesne se intelege, daca cineva ar fi vrut neaparat sa scape de 
sotia sa, o putea face oricand prin „proba focului"! De aceea, femeile erau in 
permanenta supuse unei presiuni psihologice vecine cu teroarea. N-au fost 
deloc putine cele care au cazut victime si acestei invataturi „sfinte". lata ce 
fel de societate, ce fel de relatii omenesti legifereaza zeii hindusi... 

Cat despre sceleratul obicei sati, el a fost interzis prin lege in anul 1829 
de catre lordul englez William Bendinsky, care detinea pe atunci functia de 
guvernator al Indiei. Cazurile de ardere a vaduvelor s-au imputinat astfel 
pana la a ajunge o raritate; insa in ciuda interdictiei, exista inca vaduve 
indiene ucise de catre rude, adesea prin incendiere. 

Mai trebuie spus ca traditia interzice recasatorirea, pentru ca averea sa 
ramana familiei. Vaduva nu are nici un drept si se afla in deplina stapanire a 
familiei sotului. Este una din formele in care sclavia pe viata isi asigura si 
astazi continuitatea pe teritoriul Indiei. Singura sansa a vaduvei de a se 
sustrage acestui statut umilitor este ca ea sa devina dasi, adica sa se 
afieroseasca slujirii zeului Krishna, in cazul acesta, ea se adaposteste in 
Brindavan (socotit orasul natal al lui Krishna) si canta intr-unui din cele patru 
mii de temple, pentru doua rupii pe zi. Noptile si le petrece pe drumuri sau 
prin cocioabe, devenind adesea victima a exploatarii sexuale din partea 
proprietarilor de imobile sau a preotilor hindusi. 

Revenind la zeii hinduismului, acestia cunosc vremuri de glorie si 
stralucire si vremuri de decadere in fata altor zei mai populari. In epoca 
noastra, zeul Krishna este deosebit de popular in India. La el se refera marea 
epopee religioasa Mahabharata, din care face parte si Bhagavad Gita - 
devenita practic „evanghelia" hinduismului contemporan. intre altele, textul 
Gitei ni-l prezinta pe zeul Krishna invatandu-i pe oameni yoga, ca forma de 
slujire si ca asceza spirituals care li va conduce pe credinciosi la unirea cu 
zeul insusi. Dar pentru ca faptele vorbesc mai bine decat cuvintele, sa 
procedam la o scurta trecere in revista a vietii lui Krishna, asa cum o atesta 
scrierile „sfinte"; ni se vor descoperi o serie de amanunte trecute sub tacere 
de catre gurusii indieni care isi vand in Occident „marfa" religioasa. 

< Asadar, se invata despre Krishna ca a intretinut relatii sexuale cu 
16.000 de femei si a dobandit 180.000 de fii. in fotografia alaturata este 
infatisat facand curte fiicelor de pastori dintr-un sat. Cu fluierul sau dulce le 
vrajea pe femeile care, lasandu-si in urma familiile si rusinea, alergau sa-l 
intalneasca. Vrand sa le multumeasca pe toate, Krishna le-a hipnotizat in 
grup, facand-o pe fiecare dintre ele sa creada ca danseaza impreuna cu el. 
Krishna a dansat insa numai cu o favorita a sa, pe nume Rada, care era 
casatorita. Cand gelosul ei sot s-a apropiat cu intentia de a-i prinde in 
flagrant, Krishna a luat forma zeitei Kali si astfel barbatul, in loc sa asiste la o 
scena de adulter, a vazut-o pur si simplu pe sotia lui rugandu-se zeitei Kali! 

Deci zeul, in timp ce li invata pe oameni ascetismul, yoga, 
devotamentul fata de el, fata de virtute, in viata personala se dovedeste 
obsedat sexual, iubitor de placere, adulter, viclean, ipocrit, mincinos, gata 
oricand sa insele, sa destrame familii si sa calce in picioare cinstea sotilor. 
Acestea sunt relatarile Jstoriei sfinte". 



Lui Krishna li placea sa se dedea insa si la jocuri mai „serioase". De 
pilda, s-a implicat in lupta pentru putere dintre principii unui regat. Principii 
„rai" li uzurpasera si li izgonisera pe principii „buni". Acestia din urma si-au 
organizat ulterior o armata cu scopul de a-si recupera posesiunile si 
demnitatile. Conflictul militar se profila ca inevitabil, si chiar risca sa se 
transforme intr-un razboi civil, cu atat mai mult cu cat principii erau rude. Pe 
toata durata pregatirii razboiului, Krishna a facut un joe dublu. El a consiliat 
militar ambele tabere, asigurandu-se astfel ca iminenta inclestare armata va 
fi cat mai apriga si mai devastatoare. Conform „teologiei" hinduse, acesta si 
este rolul zeului, care poarta inlauntrul sau deopotriva binele si raul, lumina 
si tntunericul. 

Krishna se vede totusi confruntat cu o problema, in persoana lui 
Arjuna, conducatorul principilor buni, care cade pe ganduri: „De ce sa port 
aceasta batalie? Merita sa moara atatia oameni pentru ca eu sa ajung la 
putere? E bine sa-i ucid pe toti invatatorii mei, pe prietenii mei din copilarie, 
pe rudele mele, numai si numai ca sa ajung rege? Nu cumva artrebui sa ma 
sacrific eu pentru binele comun?" 

Prin urmare, Arjuna se framanta ca orice om bun si rational. Exact in 
acest punct intervine zeul Krishna, care este incarnarea marelui zeu Vishnu. 
„Teologia" hindusa invata ca Vishnu raspunde, printre altele, de conservarea 
acestei lumi. Sarcina lui este sa pastreze echilibrul intre bine si rau, 
perpetuand la nesfarsit lupta dintre ele. De altminteri, Vishnu insusi este in 
acelasi timp binele absolut si raul absolut (reprezentat prin sarpele Sesa). 

< Prin invatatura si sfaturile sale, Krishna 11 convinge pe Arjuna sa-si 
depaseasca scrupulele morale si sa lupte cu toata barbatia si hotararea, 
neluand in calcul nimic altceva decat victoria. Pe tot parcursul bataliei care 
va urma, Krishna li sugereaza lui Arjuna sa recurga la o impresionanta gama 
de infamii, sfatuindu-l sa-si ignore toate obiectiile de ordin moral si sa se 
concentreze asupra unicului obiectiv important, castigarea razboiului. Efortul 
sistematic al lui Krishna este de a-l perverti moral pe Arjuna, facandu-l sa 
creada ca nu exista diferenta intre bine si rau si ca tot ceea ce conteaza cu 
adevarat este sa-l adore pe el, zeul desavarsit, care incarneaza atat binele 
cat si raul, care se afla dincolo si mai presus de bine si de rau. Practic, atunci 
cand cineva propune oamenilor „sa urmeze drumul eel mai usor", sau cand 
invata cu autoritatea unui guru ca „nu exista diferenta intre bine si rau", ori 
insinueaza exact acelasi lucru prin cuvintele „zeul desavarsit are inlauntrul 
sau atat binele cat si raul", in realitate li impinge pe oameni pe calea raului. 
Este ca si cand ar spune: „De ce va complicati infruntand atatea dificultati 
pentru a realiza binele? De ce nu preferati savarsirea raului, care nu cere 
timp si efort? in final veti ajunge oricum in acelasi punct, la intalnirea cu zeul 
desavarsit care aduna in sine atat binele cat si raul! Fiti pragmatici, nu va 
mai preocupati de bine si optati pentru rau, caci nu exista nici o diferenta...". 

Dincolo de faptul ca rationamentul de mai sus este expresia uneia 
dintre stradaniile cele mai vechi si mai abile ale Diavolului de a-l insela pe 
om atragandu-l spre rau, merita sa mai observam ca zeul Krishna isi bate joe 
in egala masura de combatantii cei „buni" si de cei „rai"; singurul lucru care 
pare sa-l intereseze cu adevarat (asa cum reiese din cuvintele si faptele sale) 
este provocarea unui macel cat mai sangeros... insa de vreme ce nimic nu 
are sens, de vreme ce nu exista nici o diferenta intre bine si rau, care mai 



poate fi mobilul instigarii la un asemenea macel, in afara de satisfactia 
morbida a zeului? 

< Zambind multumit, Krishna conduce carul de lupta al lui Arjuna in 
razboiul fratricid. Ce fel de zeu este acela care isi afla satisfactia in durere, in 
sange, in moarte? Pana si omul eel mai ignorant 1 se va intreba inevitabil ce 
diferenta exista intre invataturile si comportamentul zeilor hindusi si cele ale 
demonilor despre care vorbeste atat de limpede Scriptura... 



< Aici este expusa o fotografie „de familie". In mijloc sta Shiva, marele 
zeu al distrugerii si totodata eel dintai yoghin, incadrat de sotia sa Paravati si 
de fiul sau Ganesha. Acesta din urma poarta serpi incolaciti in jurul gatului, 
iar din capul sau izvoraste raul Gange. Sta asezat pe o piele de tigru, dupa 
cum se cuvine marilor yoghini. Desigur, avem din nou de-a face cu o 
maniera de percepere a divinului asemanatoare celei a vechilor elini, care 
credeau ca Zeus s-a casatorit cu Hera si l-au nascut pe Apollon, spre 
exemplu. Aceasta este oferta religioasa a gurusilor: reintoarcerea la idolatrie, 
avand ca obiect zeitati care fie copiaza trasaturile si modurile de organizare 
sociala ale oamenilor, fie sunt zoomorfe sau hermafrodite. 

< In fotografia alaturata este reprezentata zeita Kali, care 
intruchipeaza latura feminina a lui Shiva, energia lui - Shakti, precum invata 
indienii. Ea este aproape intotdeauna infatisata calcand pe cadavrul zeului 
Shiva. Poarta la gat un colier de capete taiate, iar in jurul mijlocului o fusta 
din maini taiate. Limba lunga si rosie, pe care o scoate din toate capetele 
sale, simbolizeaza neostoita sete de sange a zeitei. Cu o mana tine un cap 
proaspat taiat din care picura sange intr-o cupa. Zeita este mereu zugravita 
in acea stare de exaltare maniaca pe care i-o provoaca gustul sangelui cald! 
Aceasta ipostaza a „divinului" ofera o si mai revelatorie imagine asupra a 
ceea ce inteleg viclenii si demonicii brahmani cand spun ca Dumnezeu „este 
dincolo de bine si de rau"... 

Fireste, in Occident aceste lucruri sunt mult mai putin cunoscute la 
nivel de mase. Se considera, pesemne, ca inca „n-a sosit ceasul" aducerii lor 
la lumina, ca nu suntem inca intru totul „pregatiti"... in prezent, neinitiatii 
sunt momiti cu discursuri despre „stiinta" yoga, sanatate, armonie, 
canalizarea energiilor divine, si alte asemenea formule mai usor digerabile 
pentru un neofit occidental. 

Adoratorii zeitei Kali sunt organizati in grupuri secrete. Se dedau la 
orgii sexuale, sacrificii umane rituale si alte practici de magie neagra. 
Primirea in grup este precedata de supunerea la diverse probe. „Biletul de 
intrare" consta in aducerea unui cadavru: crima constituie o conditie de 
admitere sine qua non. Numele acestei caste criminale este Kapalika. Exista 
temple ascunse in care membrii ei aduc jertfe omenesti in fata idolului zeitei, 
intonand imnuri din Rig Veda si rostind anumite mantre, cu ajutorul si 
participarea activa a brahmanilor. 

< Zeul Ganesha este in acelasi timp om, elefant si soarece. Candva 
marele zeu Shiva, eel mai mare yoghin, intorcandu-se acasa dupa o 
meditatie indelungata, a intalnit un necunoscut stand in prag si vorbind cu 
frumoasa Paravati, sotia lui. Orbit de gelozie, si-a tras indata sabia din teaca 
si i-a taiat capul. Paravati i-a strigat in hohote de plans: „Tocmai l-ai omorat 
pe fiul tau!". in deznadejdea sa, Shiva a retezat capul unui elefant care se 



intampla sa treaca pe acolo si l-a lipit pe grumazul fiului sau. Asa a fost 
plasmuit Ganesha, potrivit „teologiei" hinduse. 

Ce element ar trebui sa frapeze mai intai in aceasta povestire? 
Nestiinta atotputernicului si atotcunoscatorului Shiva? Superficialitatea lui? 
Caracterul sau coleric, sanguinar si revansard? Gelozia sa atat de mundana? 
Oricat de rizibil ar parea, comportamentul zeilor hindusi este identic cu eel 
uman. Faptul este insa cat se poate de firesc, intrucat acesti zei sunt inventii 
ale oamenilor, intocmai ca si cei doisprezece zei ai Olimpului, nascociti de 
vechii greci... Idolatrie pura, ba chiar in sensul eel mai primitiv al cuvantului! 

< Narasihma Avatara: Marele Vishnu s-a incarnat in zeu cu chip de om- 
leu. Este adorat de femei in timp ce sfasie abdomenul unui om. Acelasi mare 
zeu s-a mai incarnat si in alte randuri ca animal: Matsya (peste), Kurma 
(broasca testoasa) si Varaha (pore salbatic); bineinteles, intotdeauna pentru 
a pastra echilibrul cosmic intre bine si rau. 

< Imaginea de fata 11 prezinta pe Hanuman, maimuta care a devenit 
zeu, alaturi de cateva medalioane cu scene din viata sa. Hanuman are 
meritul de a-l fi ajutat pe zeul Rama in razboiul purtat de acesta pentru a-si 
redobandi sotia rapita. 

Este foarte popular in India. Icoanele sale impanzesc magazinele, 
taxiurile, coloanele caselor... De aceea maimutele, ca si vacile, sunt socotite 
sfinte si sunt lasate sa se plimbe pretutindeni nestingherite, chiar si in 
temple, in vreme ce oameni precum paria sau cei din castele inferioare sunt 
profund dispretuiti! 



< Yama, zeul mortii -potrivit Mahabharatei, vine calare pe bivol sa ia 
sufletul lui Satyavan. Sotia lui Satyavan, Savitri, mare yoghina, izbuteste sa-l 
urmeze pe Yama in taramul sufletelor. Aici se straduieste sa smulga 
bunavointa zeului recitandu-i fragmente din Vede. Mai tarziu, va reusi sa-l 
pacaleasca si sa readuca sufletul lui Satyavan in taramul celor vii. Zeul cade 
astfel prada amagirii unei femei muritoare... 



Fotografia de fata reproduce o reprezentare a „teogoniei" hinduse. 
Marele zeu Vishnu se intinde pe un sarpe care se numeste Sesa si care se 
identified cu el. Din buricul sau izvoraste un lotus, din care rasare un alt mare 
zeu, Brahma eel cu patru capete. Femeia lui, zeita Lakshmi (zeita bogatiei), li 
mangaie picioarele. in jurul sau se mai afla alti cativa zei, dintre care patru 
sunt zoomorfi. Vishnu este socotit „pazitorul si pastratorul a toate", amintind 
intrucatva de Zeus, tatal zeilor din Olimp (care eel putin nu erau zoomorfi!). 

Este de-a dreptul consternant sa intalnesti oameni cultivati care cred in 
acesti zei. De pilda Tony, matematicianul englez, s-a lepadat de Hristos si a 
inceput sa-l venereze pe Vishnu. Cunosc si niste greci de buna calitate 
intelectuala care au dat jos crucea lui Hristos din casele lor, inlocuind-o cu 
statui ale lui Shiva. Zicand ca sunt intelepti, au ajuns nebuni - spune 
Apostolul Pavel (Rom. 1, 22). Cum este posibil ca asemenea oameni sa 
esueze atat de lamentabil? Idolii neamurilor sunt demoni, reaminteste cu 
tarie prorocul David (Ps. 95, 5). Acesti oameni inteligenti au de infruntat 
perfidia si atractia demonilor, a Satanei care se ascunde in spatele acestor 



idoli. Caci lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva 
incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului 
acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduh (Efes. 6, 12); 
iar demonii nu pot fi biruiti decat cu puterea lui Hristos, Care a surpat 
stapanirea Diavolului din iubire pentru noi. insa, de vreme ce acesti oameni 
s-au lepadat cu totul de Hristos, mai poate subzista nadejdea intoarcerii si 
salvarii lor?... La oameni aceasta este cu neputinta, la Dumnezeu insa toate 
sunt cu putinta (Matei 19, 26). 

Cateodata tanarul „trebuie" sa piece de acasa, sa cunoasca toate 
intemperiile strainatatii, pentru a invata apoi sa pretuiasca si sa cinsteasca 
iubirea parintilor sai. Poate ca aceasta este, in definitiv, calea spre inteleptire 
a celor mai rebeli sau mai imaturi dintre noi... Poate ca „trebuie" sa 
cunoastem viclenia si cruzimea zeilor „exotici", a gurusilor, a diverselor 
invataturi pervers ambalate, pentru a pretui in cele din urma dragostea 
Dumnezeului Cel Adevarat. De buna seama, ar fi infinit mai preferabil si mai 
firesc sa-L regasim pe Hristos fara sa ne mai supunem de buna voie atator 
chinuri si suferinte... 

IDOLII NEAMURILOR SUNT DEMONI 

Eu sunt Domnul Dumnezeul tau [...]. Sa nu ai alti dumnezei afara de 
Mine! Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din 
cate sunt in cer, sus, si nici din cate sunt pe pamant, jos, si din cate sunt in 
apele de sub pamant! Sa nu te inchini lor, nici sa le slujesti, ca Eu, Domnul 
Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu zelos. 

(les. 20, 2-5) 

In Vechiul Testament, Dumnezeu le-a descoperit oamenilor cu toata 
taria ca exista un singur Dumnezeu adevarat. Mai mult decat atat, prin cele 
zece porunci pe care le-a dat prorocului Moise, El a oprit cu strictete orice 
forma de adorare a idolilor sau a vreunui oarecare fals Dumnezeu. 

Cu aproximativ 350 de ani dupa Moise si cu 1000 de ani inainte de 
Hristos, Dumnezeu l-a calauzit pe batranul proroc Samuel sa-l unga ca urmas 
al sau pe un neinsemnat fiu de pastor, pe mezinul unei familii israelite 
sarace, anume pe David. 

Bucurandu-se de ajutorul permanent si de contactul nemijlocit cu 
Dumnezeu, la capatul unei intregi suite de evenimente minunate, David se 
dovedeste un mare rege al statului israelit. Totodata, avand duhul lui 
Dumnezeu asupra sa, el devine proroc. Profetiile sale imbraca forma unor 
poezii si se numesc Psalmi, intrucat David canta la harpa in timp ce rostea 
poeziile profetice. 

Psalmii alcatuiesc asadar una dintre cartile profetice ale Sfintei 
Scripturi. Ei cunosc o foarte larga folosinta, fiind cititi zilnic in cadrul slujbelor 
Bisericii. 

Prin modul de viata si prin experientele sale, Sfantul proroc David a 
dobandit o foarte profunda cunoastere a lui Dumnezeu. A vestit si el cu 
hotarare - iar glasul sau strabate veacurile pana la noi - ca toti idolii 
neamurilor sunt demoni (Ps. 95, 5). Aceeasi putere demonica se ascunde in 



spatele mastilor cu felurite chipuri ale idolilor, cu scopul de a-i indeparta pe 
oameni cat mai mult de cunoasterea si cinstirea Adevaratului si Bunului 
Dumnezeu, determinandu-i sa-l marturiseasca pe demon ca Dumnezeu si sa- 
I venereze ca atare. Aceasta este ratacirea cea de pe urma (Matei 27, 64), 
durerea cea mai adanca, tragedia cea mai cumplita, inrobirea spirituals a 
omului. 

La mii de ani distanta de David si fara nici un fel de contact cu Biserica 
Ortodoxa, oameni contemporani cu noi ajung prin propriile lor experiente la 
exact aceeasi concluzie: idolii neamurilor sunt demonii Unii dintre oamenii 
acestia au fost chiar adepti si slujitori ai idolilor fara sa cunoasca nimic 
despre Hristos. Ei au ajuns sa marturiseasca franc ca Diavolul si ingerii lui se 
afla in spatele tuturor zeilor si religiilor mincinoase. Nu este lipsit de interes 
sa urmarim marturia lorscrisa. 

Germanul Heinrich Harrer a plecat in Tibet insotit de un prieten in jurul 
anului 1940. Dupa multe peripetii, au ajuns in Lhassa, capitala statului 
teocratic buddhist, unde au fost bine primiti de membrii clasei conducatoare 
si au trait sapte ani intregi. Harrer a devenit chiar profesor al lui Dalai Lama, 
care este socotit incarnarea lui Buddha si este liderul religios si politic 
absolut al statului buddhist. Textul de mai jos este un fragment extras din 
cartea lui Harrer intitulata Sapte ani in Tibet. 

Oracolul statului 

„Precum poporul de rand le cere lamaitilor sfat si ajutor pentru 
problemele zilnice, tot astfel si conducatorii se sfatuiesc cu oracolul statului 
inainte de marile hotarari. L-am rugat la un moment dat pe prietenul meu 
Vandghila sa ma ia impreuna cu el la o ceremonie oficiala de consultare a 
oracolului. Asa se face ca, in dimineata urmatoare, porneam in mare viteza 
spre manastirea Netsung. Vrednicia de oracol al statului era detinuta de un 
monah in varsta de 19 ani. Provenea dintr-o familie simpla, insa produsese 
deja o vie impresie prin capacitatile sale spirituale. Desi experienta sa nu era 
atat de vasta ca a predecesorului sau (care contribuise la descoperirea lui 
Dalai Lama), totusi se investisera in el multe asteptari. 

Pentru ca acest monah sa-si manifeste calitatea de oracol, trebuie sa-si 
desparta spiritul de corp, astfel meat zeul templului sa-l ia in stapanire si sa 
vorbeasca prin gura lui. Aceasta este convingerea tuturor tibetanilor, precum 
mi-a explicat Vandghila pe parcursul celor 8 kilometri pe care i-am strabatut 
pana la manastirea Netsung. O data ajunsi, ne atrag atentia acordurile unei 
muzici rasunand stins din interiorul templului. Intram inauntru. Privelistea 
este lugubra! De pe pereti se stramba la noi masti fioroase si capete de 
mort; aerul greu, impregnat de fumul de tamaie, ne apasa pieptul. Chiar in 
clipa aceea, monahul este adus din camera sa in sumbra sala a templului. La 
pieptul sau atarna o oglinda metalica rotunda; slujitori i 11 infasoara in mantii 
colorate de matase si 11 conduc pe tronul sau, apoi se indeparteaza cu totii. 
in afara de muzica inabusita, nu se mai aude nimic altceva. Mediumul isi 
incepe autoconcentrarea. 11 urmaresc cu atentie, fara a-mi dezlipi ochii de pe 
el. Nu-mi scapa nici cea mai fina modificare a trasaturilor sale. Putin cate 
putin, viata pare ca 11 paraseste. Acum ramane impietrit, chipul lui devine o 
masca inexpresiva. Brusc, corpul li este zgaltait ca de un trasnet. Un murmur 
strabate locul: zeul l-a luat in stapanire. Mediumul tremura din ce in ce mai 
tare, sudoarea li picura de pe frunte. Slujitorii se apropie de el si li pun o 



diadema imensa. Este atat de grea meat trebuie sa i-o aseze pe cap doi 
barbati, iar trupul descarnat al monahului se afunda si mai adanc in tron sub 
greutatea coroanei. 

Spasmele cresc in intensitate, capul se clatina incoace si incolo, ochii 
sar din orbite. Fata i se umfla si devine de un rosu nefiresc. Suieraturi stranii 
li ies printre dinti. Deodata, mediumul se ridica; slujitorii alearga sa-l ajute, 
dar el le scapa din maini si incepe un dans extatic in acordurile oboiului. 
Suspinele si scrasnetele tanarului monah sunt singurele sunete umane din 
templu. Acum incepe sa izbeasca placuta lucioasa de la pieptul sau cu un 
inel mare; zgomotul acopera sunetul inabusit al instrumentelor de percutie. 
In aceasta clipa se invarte intr-un picior, sub povara coroanei pe care mai 
devreme o carasera cu mare greutate doi barbati. Slujitorii li umplu mainile 
cu boabe de orz pe care el le arunca multimii infiorate a privitorilor. Toti se 
pleaca cu smerenie. 

Acum se linisteste intrucatva. Slujitorii 11 tin zdravan si un ministru se 
posteaza in fata lui. Arunca o cordeluta de matase in jurul capului incovoiat 
de greutate si incepe sa puna Tntrebarile. incheierea unui portofoliu 
ministerial, identificarea unei incarnari superioare, iminenta razboiului sau 
prelungirea starii de pace - pe toate acestea le va hotari oracolul. Deseori 
este nevoie ca o intrebare sa fie repetata insistent, pana cand oracolul 
incepe sa vorbeasca. Ma straduiesc sa extrag un sens din acele succesiuni 
de murmure. Cu neputinta! in vreme ce reprezentantul guvernului se pleaca 
smerit, incercand sa inteleaga ceva, un monah batran transcrie rapid 
raspunsurile. Este o sarcina care i-a revenit de sute de ori in viata sa, fiind si 
secretar al oracolului precedent. Raspunsurile transcrise sunt intotdeauna 
orientative si ambigue, dar suficiente pentru a absolvi consiliul de ministri de 
responsabilitatea decizionala. Daca un medium furniza numai raspunsuri 
gresite, procedura era simpla: 11 destituiau din aceasta calitate. Niciodata n- 
am putut intelege logica unei asemenea masuri. Nu era zeul eel care vorbea 
prin medium? 

Cu toate acestea, pozitia oracolului statului este extrem de invidiata, 
intrucat el poseda rangul de Dalama si se bucura de statutul eel mai 
privilegiat din manastire. 

Ultimele intrebari pe care le adreseaza reprezentantul guvernamental 
raman fara raspuns. "FBnarul monah si-a pierdut puterile, sau zeul s-a 
maniat? Monahii se apropie de medium, care freamata din toate madularele, 
si li ofera mici cordelute de matase. El le innoada cu mainile tremurande. 
Aceste cordelute se socotesc a fi talismane pazitoare de orice fel de pericole 
si nenorociri. Mediumul se straduieste sa mai faca alti cativa pasi de dans, 
apoi se prabuseste la pamant si, lipsit de simtire, este transportat afara din 
sala de patru monahi. 

Fascinat, parasesc templul si redescopar lumina soarelui. Structura 
mea rationalista nu se impaca deloc cu cele pe care tocmai le-am vazut. Mai 
tarziu aveam sa particip regulat la slujbe de felul acesta. Era de fiecare data 
o experienta ciudata sa-l intalnesc pe oracolul statului in viata de zi cu zi. Nu 
ma puteam obisnui sa stau cu el la aceeasi masa si sa-l aud sorbindu-si supa 
in rand cu celelalte persoane. Cand ne intalneam pe drum, eu imi scoteam 
palaria, iar el imi zambea, facandu-mi semn cu noblete. Atunci chipul sau era 



eel al unui tanar manierat si nu amintea cu nimic de figura umflata, rosie, a 
extazului. 

L-am vazut si in prima zi a anului impleticindu-se spasmodic pe ulite... 
De-a dreapta si de-a stanga era purtat de slujitori; la fiecare 30-40 de metri 
se prabusea epuizat in tronul care era transportat special pentru el. Toti se 
indepartau, iar poporul se bucura in tacere de acea priveliste demonica. 

Oracolul statului are parte de mari onoruri si cu ocazia asa numitei 
„Mari Procesiuni", in cadrul careia Dalai Lama este adus in oras pentru a 
vizita templul central, spre deosebire de procesiunea obisnuita, in care este 
dus la gradina de vara. Lhassa clocoteste. N-ai unde sa arunci un ac... intr-un 
colt liber este inaltat un cort. Monahi-soldati inarmati cu bice tin la distanta 
multimea curioasa. Acest cort ascunde de ochii poporului marele secret: 
Dalama din Netsung se pregateste pentru starea de extaz. Regele-zeu se 
apropie meet, purtat in lectica de 36 de persoane. Muzica monahilor 
insoteste procesiunea sarbatoreasca; tromboane, basuri si timpane 
marcheaza punctul culminant. Acum Dalai Lama a ajuns in fata scenei 
oracolului. in acea clipa, monahul iese clatinandu-se, stapanit de zeul sau. 
Fata li este iarasi umflata si din gura scoate suieraturi. Se afla pe punctul de 
a se prabusi la pamant sub povara tiarei. Dar, lovindu-i deodata cu salbaticie 
pe toti cei din jur care 11 ajutau sa se deplaseze, ia manerele lecticii pe umerii 
sai si incepe sa alerge, in timp ce regele se clatina primejdios. Slujitorii si 
purtatorii lecticii o iau la goana in urma lui, incercand sa-l ajute. Dupa 
aproape 30 de pasi, se prabuseste lesinat si este adus inapoi in cortul sau. 
Multimea a urmarit vrajita aceasta scena fulgeratoare; deja procesiunea 
continua normal. N-am putut intelege niciodata ce simbolizeaza acest 
ceremonial. Este posibil sa reprezinte supunerea vreunui zeu protector in 
fata lui Buddha eel viu. 

In afara de oracol si de omul care aduce ploaia, exista in Lhassa inca 
eel putin sase mediumuri, printre care si o femeie batrana, considerata 
intruparea unei zeite protectoare. Pentru o suma modica, era gata sa cada in 
extaz, lasand-o pe zeita sa vorbeasca. Erau zile in care cadea in aceasta 
stare chiar si de patru ori. Totusi, nu mi s-a parut a fi mai mult decat o 
impostoare destul de abila. 

Exista de asemenea oracole care, atunci cand se afla in extaz, indoaie 
sabii uriase, curbandu-le atat de mult meat le transforma intr-un fel de arcuri; 
multi nobili din Lhassa pastrau astfel de sabii in coltul de meditatie al caselor 
lor. Toate eforturile mele de a indoi cat de putin o astfel de sabie esuasera. 

Practica adresarii de intrebari oracolului dateaza din perioada pre- 
buddhista, cand zeii cereau jertfe omenesti, si continua aproape 
neschimbata pana astazi. Eu insumi eram intotdeauna profund impresionat 
de aceasta experienta neobisnuita, dar in acelasi timp eram satisfacut sa stiu 
ca hotararile mele nu depindeau de oracole." 

Este posibil ca istorisirile de mai sus sa le para ciudate unor occidentali 
de secol XX. insa pentru oamenii care au trait inainte de nasterea lui Hristos, 
pe vremea cand aproape pretutindeni stapanea politeismul, astfel de 
evenimente se inscriau in firescul vietii cotidiene. intreg teritoriul Greciei era 
presarat pe atunci de oracole. Printre cele mai cunoscute se numarau cele de 
la Delfi, Dodoni, Livadia, Oropos. Influenta lor sociala era covarsitoare. Se 



intampla deseori ca ele sa pretinda pana si jertfe omenesti. De pilda, 
inaintea marii campanii militare impotriva Troiei, oracolul Kalhas a spus ca 
zeii voiau sa fie jertfita Ifigenia, fiica lui Agamemnon, conducatorul grecilor. 
Tragedia lui Euripide ne pune in contact cu o serie intreaga de conceptii si 
practici sociale raspandite in epoca. 

Sa lasam insa loc si marturiei istoricilor. Textul de mai jos este extras 
din Enciclopedia Papiros-Larousse (voi. V, p. 456). Sunt impresionante 
asemanarile dintre oracolele vechii Elade si cele ale Tibetului buddhist 
contemporan. 

„Prezicerile de la Delfi: Cel ce voia sa-i adreseze intrebari oracolului 
trebuia sa indeplineasca un ritual de purificare la izvorul Kastalia si sa 
plateasca o taxa pentru a se aduce o jertfa la marele altar al lui Apollon, fara 
de care nu era ingaduita intrarea in templu. De obicei erau jertfite capre, 
cateodata porci si rareori tauri. Pentru a se considera ca jertfa a fost primita, 
trebuia ca, in momentul stropirii animalului, acestuia sa-i tremure toate 
madularele; altminteri, prezicerea era amanata. Apoi, cei care urmau sa 
puna intrebari patrundeau in spatiul din fata altarului. Femeilor le era 
interzisa intrarea in acest sanctuar. 

Pythia fusese o tanara provenind dintr-o familie aristocratica din Delfi. 
[...] inainte de prezicere, savarsea si ea un ritual de curatire in Kastalia. Dupa 
aceea intra in templu si tamaia partea de sus a sanctuarului. Apoi cobora 
scara ce duce la oracolul principal, si se oprea in fata trepiedului de unde 
prezicea. in aceasta sala se spune ca exista o statuie de aur al lui Apollon, 
mormantul lui Dionysos si asa-numitul Tombilict'. in continuare, se aseza pe 
trepied, bea apa provenita din izvorul Kassotida, mesteca frunze de dafin si 
se apleca asupra ombilicului pentru a inhala aburii ce ieseau din pamant. 
Traditia spune ca pretextul nasterii primului oracol l-a constituit existenta 
unui orificiu in pamant din care emanau aburi naturali. Cand ciobanul 
Kouritas a descoperit eel dintai acest orificiu, a inceput de indata sa murmure 
cuvinte neintelese, al caror continut a fost socotit profetic. De acest orificiu 
se leaga aparitia primului oracol. [...] in cele din urma ajungea la un delir 
paroxistic, iar atunci cei interesati trebuiau sa adreseze intrebarile cu voce 
tare zeului. Raspunsurile erau date de Pythia prin soapte neinteligibile, 
transcrise si traduse in forma versificata de catre preoti. 

Cel interesat nu trebuia sa intrebe despre lucruri banale, vagi sau prea 
generale. Raspunsurile oracolului erau, dimpotriva, neclare si ambigue. 
Adresantul intrebarilor era totdeauna nevoit sa ceara ajutorul talcuitorului 
pentru a-i explica prezicerea." 

Distanta geografica si cronologica dintre oracolele vechii Elade si cele 
ale Tibetului contemporan este uriasa. Similitudinile sunt insa impresionante: 

a) zeul 11 ia in stapanire pe oracol si vorbeste prin el; 

b) oracolul cade in extaz, se comporta nebuneste, rosteste cuvinte 
confuze, emite sunete nearticulate intrerupte de mugete si urlete; 

c) langa oracol se afla „secretarul" sau „talcuitorul", care transcrie si 
explica celorlalti cuvintele oracolului. 



Se impun semnalate si cateva lucruri legate de caderea in extaz. 

Pythia inhala aburii care emanau din strafundurile pamantului si 
mesteca frunze de dafin. Efectul narcotic era astfel dublu. Tot asa, in Orient 
este foarte raspandita utilizarea zilnica a narcoticelor. In cadrul misteriilor 
eleusine se folosea un microorganism parazit al graului, care are efecte 
asemanatoare cu cele ale LS.D.-ului (cunoscutul Jargitor" al constiintei 
uzitat de hipioti in anii '60-70, care produce halucinatii acustice, auditive si 
vizuale). 

Multi dintre yoghinii si ocultistii pe care i-am cunoscut consumau astfel 
de substante. La un moment dat, discutand pe tema experientelor 
neobisnuite pe care le intermediaza narcoticele, Demostene masonul mi-a 
spus: „E periculos sa fie folosite de catre neinitiati, deoarece vin in contact 
cu puteri spirituale, cu fiinte spirituale care pot sa-i innebuneasca si sa-i 
distruga". 

Desigur, toate cele de mai sus reveleaza un anumit aspect al 
problemei, fara insa a o epuiza. intrebarea fundamental^ ramane: Ce sau 
cine este zeul care 11 ia in stapanire pe oracol si vorbeste prin el? 

Raspunsul ni-l ofera extrem de limpede Sfanta Scriptura. Sfintii Apostoli 
Pavel si Sila, indemnati fiind de Duhul Sfant, venisera sa propovaduiasca in 
Macedonia. Se aflau in Filipi, un vechi orasel situat in vecinatatea Kavalei de 
astazi, unde s-au intamplat urmatoarele: 

Odata, pe cand ne duceam la rugaciune, ne-a intampinat o slujnica 
care avea dun pitonicesc si care aducea mult castig stapanilor ei, ghicind. 
Aceasta, tinandu-se dupa Pavel si dupa noi, striga, zicand: Acesti oameni 
sunt robi ai Dumnezeului Celui Preainalt, care va vestesc voua calea 
mantuirii. Si aceasta o facea timp de multe zile. lar Pavel, maniindu-se si 
intorcandu-se, a zis duhului: in numele lui lisus Hristos iti poruncesc sa iesi 
din ea! Si in acel ceas a iesit. Si stapanii ei, vazand ca s-a dus nadejdea 
castigului lor, au pus mana pe Pavel si pe Sila si i-au dus in piata inaintea 
judecatorilor (Fapte 16, 16-19). 

lata, prin urmare, ca oracolele se afla cu adevarat sub posesia unui 
oarecare duh, potrivnic Duhului Sfant. Urmand porunca lui Hristos -pe 
demoni scoateti-i (Matei 10, 8) -, Apostolul l-a alungat pe demonul care 
salasluia in acea slujitoare. 

Asadar, acest duh, pe care idolatrii 11 numesc zeu, nu este altcineva 
decat demonul camuflat in incercarea de a-i insela pe oameni. Una dintre 
dorintele demonului este de a fi slujit si venerat ca dumnezeu, in locul 
Adevaratului Dumnezeu. 

Sa parasim acum Tibetul si Grecia antica si sa ne oprim in Africa de 
astazi, pentru a intelege inca si mai bine modul in care lucreaza Diavolul in 
lume. 

Istoria unui mare vrajitor care a devenit crestin 

Yelo a fost pana la 55 de ani unui dintre cei mai mari vrajitori de pe 
continentul negru. Puterea Satanei se concentrase in el si se manifesta in 



cele mai diverse chipuri. Despre toate acestea relateaza el insusi, convertit 
astazi la crestinism: 

„Am vindecat multi oameni, insa n-as fi putut face nimic fara ajutorul 
Satanei. imi era imperios necesar sa ma aflu intotdeauna cu el intr-o legatura 
directa, pentru a ma putea calauzi in toate actiunile mele. De fiecare data 
cand eram chemat la un bolnav, 11 intrebam in prealabil pe Diavol daca 
trebuie sa merg. Uneori imi spunea TPoti merge, caci vreau sa-l vindec4 pe 
bolnavt', si atunci porneam la drum. Insa alte dati imi raspundea: TNu vreau 
sa-l vindect'. 

[ Parintele Paisie atragea atentia asupra faptului ca Satana nu poate 
vindeca decat bolile pe care le-a provocat el insusi.] 

I mi era ingaduit sa-i pun Satanei orice intrebare, iar el imi raspundea. 
Ori de cate ori eram intrebat ceva in calitatea mea de vrajitor, trebuia sa cer 
mai intai raspunsul Satanei. Absolut tot ceea ce realizeaza un vrajitor se 
datoreaza puterii Satanei. Daca Satana 11 paraseste, va deveni un om 
obisnuit. 

Multi veneau la mine deoarece prin mine intrau in legatura cu o putere 
care era infinit mai mare decat a lor. Vedeau cum vizitam un om bolnav, li 
deschideam gura si scuipam inauntru, in timp ce 11 chemam pe Satana si 11 
rugam. Minunea se producea pe data: Satana 11 ridica din pat. 

li uimeam pe toti intr-o asemenea masura meat imi puteam permite 
orice. In apropiere de locuinta mea se afla un vast teren de aplicatii militare, 
unde numai soldatilor le era ingaduit sa intre. Cu toate acestea, eu aveam 
acces nerestrictionat. Oriunde mergeam, lumea isi etala admiratia. 
Manifestau deplina obedienta si obisnuiau sa-mi ofere daruri substantiale. 
Multi dintre ei imi aduceau cu regularitate vaci, capre, gaini... Am devenit 
foarte repede un om din cale afara de bogat. 

Noi, vrajitorii, ne aflam intr-o permanenta conlucrare. Ne sustineam 
reciproc sub toate aspectele si, in acelasi timp, primeam noi membri in 
cercul nostru. Ceilalti vrajitori ma cinsteau ca pe eel mai mare. Eu 
conduceam ceremoniile in cadrul carora 11 cantam si 11 invocam pe Satana la 
initierea unui nou membru. Cantecul care se intoneaza special in aceasta 
ocazie se numeste TAngat'. Puneam tamaie in foe. Cand fumul se inalta in 
vazduh, atunci sosea momentul initierii. Tanarul vrajitor trebuia sa se inchine 
focului si sa inhaleze tamaia care fusese oferita Satanei. Atunci spiritul intra 
in el si Satana venea la noi toti, astfel meat vorbeam cu vocea lui. Folosea 
limba noastra pentru a spune ceea ce dorea. 

lanarul vrajitor imi dadea mana stransa pumn, ca semn si fagaduinta 
ca ma va urma intru totul. Eu li deschideam palma, luam putin din tamaie si 
li scuipam in palma. Apoi li dadeam in numele Satanei binecuvantarea de a 
deveni vrajitor ca si mine. Acum Satana salasluia in el. Se intorcea acasa cu 
o putere noua. In satul sau trebuia sa aduca dovada ca Satana se gaseste cu 
adevarat inlauntrul sau. Proba se desfasura in intunericul noptii. Aprindeau 
focuri, iar el incepea sa-l roage pe Satana. Dupa putin timp era luat in 
stapanire de catre spirit, cadea in extaz si vorbea cu o alta voce. Sarea in 
foe, in vreme ce oamenii priveau incremeniti si strigau: „Arde, arde!". Cand 
sarea inapoi afara din foe, lumea blestema si injura de frica, intrucat stiau cu 



totii ca oricine s-ar atinge de piciorul lui se va imbolnavi de moarte. lanarului 
vrajitor nu i se ardea nici macar un fir de par din cap. Era ocrotit de Satana. 

Dupa o vreme, oamenii prindeau curaj si se apropiau, formand un cere 
in jurul sau. Urma eel de-al doilea test. Puneau un cutit in flacara focului si 11 
lasau acolo pana ce devenea rosu. lanarului vrajitor i se atingeau apoi cu 
cutitul incandescent ambii obraji si buzele. Nu se alegea nici macar cu vreo 
basicuta de pe urma focului. Era limpede pentru toti ca in fata lor se afla 
cineva care dobandise capacitati supraomenesti. 

Se temeau de el. Cu toate acestea, o putere nevazuta 11 facea sa 
atraga lumea. Oamenii ajungeau sa se roage spiritului care salasluia 
inlauntrul sau. Faceau tot ce puteau ca sa nu trimita asupra lor blestemul si 
osanda. 

La varsta de 40 de ani mi s-a intamplat sa fiu atacat de trei indivizi. 
Unul voia sa-mi taie gatul, celalalt imi fixase teava unui pistol in spinare, in 
vreme ce al treilea le propunea sa ma lege de maini si de picioare si sa ma 
azvarle in lacul cu crocodili. S-au invoit catre aceasta ultima varianta. 
Asadar, ma tarau spre lac, legat de maini si de picioare. Brusc, o entitate 
invizibila m-a rapit din mainile lor si am inceput sa zbor in aer ca o pasare. 
Nu mi-am putut explica foarte limpede cele intamplate, insa stiam ca Satana 
imi salvase viata. 

Cand am devenit vrajitor, credeam ca toata viata mea va fi o 
desfatare, mai ales ca puteam face orice lucru cu maxima usurinta, oamenii 
mi se inchinau oriunde mergeam, si deveneam din ce in ce mai bogat. Dar 
incetul cu incetul am observat ca Satana este un stapan lipsit de mila. Se 
mania cateodata pe mine si se dezlantuia asupra mea cu salbaticie. Atunci 
trebuia sa-i cer iertare in diverse feluri, sa-i aprind tamaie si chiar sa suport 
noi ritualuri initiatice pentru a ma sustrage blestemului sau si a-l recastiga ca 
si colaborator. 

Cu timpul, am devenit tot mai nelinistit; nu aveam pace deloc si 
simteam o frica adanca. Sotia mea a fost luata in stapanire de un spirit rau 
care spunea prin ea ca pruncul pe care urma sa-l nasca va muri. A nascut 
fara probleme, dar la scurta vreme s-a aratat Satana si ne-a luat copilul 
pentru totdeauna. Atunci am inteles in ce stare infricosatoare ajunsesem. Am 
inceput in acea perioada sa-L caut pe Hristos. imi doream sa gasesc 
adevarata cale catre Dumnezeu. In cele din urma, Hristos m-a chemat langa 
El. Atunci am distrus toate lucrurile din casa mea care aveau vreo legatura 
cu Satana. Hristos este Cel care m-a calauzit si m-a ajutat clipa de clipa pe 
acest drum, caci singur n-as fi avut niciodata puterea sa ma ridic din 
prapastie. 

A. P. " 

Este impresionanta constatarea ca in toate colturile planetei noastre, 
din Antichitate si pana astazi, minciuna cea veche, inselatorul oamenilor, 
sarpele eel de demult, Satana, se straduieste din rasputeri sa se impuna 
lumii ca dumnezeu in locul Adevaratului Dumnezeu. 



O astfel de stradanie poate fi identificata cu usurinta si in istoria lui 
Krishnamurti. Sa urmarim insa evenimentele cronologic, pentru a localiza cu 
precizie radacinile din care odraslesc asemenea „poame". 

In 1875, rusoaica Helena Blavatsky si colonelul de origine evreiasca 
Henry S. Olcott intemeiaza la New York Societatea Teozofica, avand ca obiect 
de activitate ocultismul. Blavatsky era medium. In 1873 l-a cunoscut pe 
generalul Albert Pike, liderul a 23 de loji masonice din lume. La sugestia 
Helenei, acesta impune crearea de loji destinate femeilor. Tot la propunerea 
lui Blavatsky, se introduc sedinte de spiritism in cadrul tuturor acestor loji. in 
1878, generalul Pike acorda Helenei gradul masonic 33. in aceeasi perioada, 
cartierul general al Societatii Teozofice se muta din New York in Andyar, o 
suburbie a orasului Madras din India. Blavatsky a decedat pe 8 mai 1891. 

Evreica Annie Besant Stein (1874-1933), fidela discipola a sa, isi aroga 
sarcina de a asigura continuitatea Societatii Teozofice. Unul dintre cei mai 
importanti colaboratori ai ei a fost masonul Charles Leadbeater, care declara 
ca este mag alb si ca reusise sa-si trezeasca sarpele Kundalini. Cei doi au 
fost artizanii a ceea ce as numi „marea inselaciune". 

In India, datorita cruntei saracii, deseori parintii isi vand copiii inca de 
mici unor bordeluri sau unor oameni bogati. Besant si Leadbeater au 
„selectat" asadar un copil mic al unei familii indiene foarte sarace (intrucat, 
spuneau ei, acesta ar fi avut „o aura foarte pura") si l-au luat impreuna cu ei 
pentru a-l creste ca pe un Mesia al Noii Ere. Krishnamurti a fost educat din 
frageda varsta pentru acest rol. Desi n-a izbutit niciodata sa fie admis intr-o 
universitate, a „studiat" totusi in Anglia si a devenit un anglo-indian dupa 
toate tiparele spiritului modern. 

In tot acest rastimp, Anny Besant li pregatea sistematic terenul, 
raspandind prin intermediul Societatii Teozofice stirea ca „Mesia a revenit pe 
pamant"! 

Cand Krishnamurti a ajuns la o varsta potrivita, Besant si-a adus 
scenariul la punctul culminant, intemeind in cinstea acestuia misticul „Ordin 
al Stelei". Membri ai ordinului deveneau numai cei care credeau in noua 
venire a lui Mesia. Krishnamurti a fost declarat „conducator onorific" al 
ordinului. 

in 1925, la Madras, Krishnamurti (in varsta acum de 30 de ani) s-a 
proclamat oficial drept Mesia si a ales doisprezece „apostoli" pentru a-l insoti 
in calatoriile sale din toata lumea. 

intreaga masinarie a acestei imense fraude spirituale fusese pusa in 
miscare, si a functionat perfect vreme de sase ani, ingloband un numar 
impresionant de persoane. Influenta organizatiei crestea considerabil, pe 
masura ce isi recruta tot mai multi adepti dintre oamenii bogati si puternici. 

in noiembrie 1931, dupa sase ani de zile, minciuna bine ticluita s-a 
prabusit „dinauntru". Krishnamurti, la cei 36 de ani ai sai, se revolta 
impotriva celor care li planificasera viata pana in cele mai mici detalii, 
impotriva celor care 11 crescusera in aceasta minciuna, impotriva celor care 
urmarisera sa dobandeasca prin micul „zeu" indian bani, putere si influenta, 
impotriva celor care 11 transform a sera intr-o simpla unealta pusa in slujba 



intereselor lor. Asa se face ca, in timp ce se afla la sediul sau central din 
California, Krishnamurti a refuzat sa mai fie adorat ca Mesia. El a declarat 
textual: „Nu sunt actor, refuz sa port hainele lui Mesia". Astfel a indepartat 
masca pe care i se impusese sa o etaleze. S-a aratat dornic sa-si regaseasca 
adevarata identitate si sa respire ca un om liber pe acest pamant. 

Tratamentul la care a fost supus Krishnamurti este eel putin odios. Din 
cea mai frageda varsta se exercitase sistematic asupra sa o teribila spalare a 
creierului. Cantitatea si intensitatea constrangerii psihologice pe care a 
suferit-o acest om sunt infricosatoare. 

Hitler, care - din cate se pare - fusese initiat intr-o ramura a Societatii 
Teozofice, a utilizat astfel de metode pentru cresterea si formarea militarilor 
S.S. A folosit chiar ca emblema a sa un vechi simbol magic hindus, svastica 
sau „roata lui Shiva" - cum este cunoscuta in India. 

Astfel de proiecte se deruleaza cu asiduitate si in zilele noastre. Micii 
„zei" sunt confectionati mai cu seama in Orientul sarac (de pilda Maharadji in 
India, ori Moon in Coreea). Pana unde pot ajunge acesti oameni lipsiti de 
orice scrupule? Cati gurusi contemporani nu se autoproclama drept 
„incarnari ale lui Dumnezeu"? 

Este insa la mijloc numai inselaciune? Nu cumva mai exista si altceva 
in aceste istorii, in afara de viclenie si minciuna? Parintele Paisie spunea ca 
magia este o impletire intre inselaciune si lucrare demonica. Diavolul se 
straduieste intotdeauna sa se disimuleze pentru a-i amagi pe oameni, insa 
Dumnezeu nu-i ingaduie sa se camufleze deplin, caci altfel nimeni nu s-ar 
mai putea elibera din mrejele lui. intotdeauna vor ramane expuse vreun 
„corn" sau vreo „codita", asa meat oamenii sa prinda de veste si sa se 
pazeasca. 

sn Vom identifica urmele acestei lucrari demonice in chiar marturiile 
apropiatilor lui Krishnamurti. 

Cateva fragmente din cartea „Viata si moartea lui Krishnamurti" (Ed. 
Kastanioti, 1991) scrisa de Mary Lutyens, membra a unui cere foarte intim de 
ucenici ai „Noului Mesia", ne vor cdnvinge ca in procesul de formare si 
educare a lui Krishnamurti au colaborat si alte puteri, de natura metafizica, 
practic entitati spirituale dirijate asupra sa de catre magi precum Leadbeater 
si Besant. 

Cu mentiunea ca in cuprinsul cartii Krishnamurti este numit scurt si 
familiar Krishna, iata ce scrie Mary Lutyens: „Vestea pe care i-a dat-o 
Leadbeater lui Krishna in Sydney l-a influentat enorm. Pe 12 august a scris 
catre Lady Emily ca in ultimele cincisprezece zile meditase asupra acestei 
vesti in fiecare dimineata cate o jumatate de ora, precum si seara inainte de 
a se culca. timi voi reface vechea legatura cu invatatorii mei si, in tot cazul, 
acesta este singurul lucru care are importanta in viatat', adauga el. Cinci zile 
mai tarziu, pe 17 ale lunii, a traversat o experienta care a durat trei zile si i-a 
revolutionat viata". 

Asadar, Leadbeater li inoculeaza lui Krishnamurti ideea necesitatii de a 
„reface" legatura cu invatatorii lui. La ce invatatori se refera? Desigur, nu la 



magul-mason si la Besant; cu acestia se afla deja in legatura. Atunci la cine? 
Si in ce mod se va stabili aceasta legatura? 

Krishnamurti se retrage cu un mic grup de intimi ai sai intr-o casa, 
pentru a veni in contact cu jnvatatorii", care nu sunt oameni, ci „fiinte 
spirituale". Aici, el cade prada unei stari neobisnuite. Se deruleaza o intreaga 
serie de fenomene stranii, dintre care spicuim: 

a) „Domnul Warington sedea in celalalt colt al camerei si a inteles, asa 
cum ne-a marturisit mai tarziu, ca niste entitati sau energii suprafiresti 
strabateau trupul lui Krishna, ca rezultat al unor influente canalizate asupra 
lui dintr-un alt taram". 

b) „Krishna a Tntrebat: TDe ce m-au adus aici? Nu stiu unde sunt!! Si 
repeta apoi obsesiv: TNu stiu unde ma aflult'. Daca cineva incepea sa se 
deplaseze prin casa, el aproape ca sarea in picioare din pat si, de fiecare 
data cand intram in camera sa, trebuia sa-l avertizam in prealabil, insa in jur 
de ora 6, pe cand serveam cina, s-a linistit pana ce am terminat. Apoi, 
intreaga casa a parut ca se umple brusc de o energie terifianta, in timp ce 
Krishna se comporta deja ca un demonizat". 

c) in primele zile ale lui octombrie, invatatorii nevazuti au inceput sa 
lucreze asupra ochilor lui Krishnamurti. Era un martiriu inspaimantator. 

„ln acea seara i-au spus lui Krishna ca ochii li vor fi purificati, astfel 
meat sa poata sa „ll" vada. Purificarea era insa o procedura infricosatoare 
chiar si pentru cei care trebuiau sa-i fie simpli martori. II auzeam pe Krishna 
exclamand: TEste ca si cand s-ar afla cineva legat intr-un desert, cu fata spre 
soare si cu pleoapele smulselt'". 

In dupa-amiaza urmatoare, cand Krishna a iesit din baie si s-a retras 
sub o tulpina inalta de piper pentru a medita, le-a spus celorlalti ca in acea 
seara vor avea un „vizitator important", pe „domnul Maytreya". „Procedura" 
la care a fost supus in acea noapte s-a dovedit cea mai dureroasa dintre 
toate cele pe care le-a avut de suferit corpul lui Krishna, insa toti au simtit in 
mijlocul lor, pentru o clipa, „Marea Prezenta". Mai tarziu, cand Nitia si 
Rozalind se aflau cu Krishna in camera lui, acesta a inceput sa le vorbeasca 
unor persoane pe care ei nu le vedeau. 

d) „Besant si Leadbeater au atribuit experienta lui Krishna trecerii in 
cea de-a treia initiere. N-au putut gasi insa nici o explicatie pentru 
tprocedurat'. insusi Krishna era convins ca a fost un proces absolut necesar 
pentru a-si pregati corpul sa-l primeasca pe domnul Maytreya, si ca nu 
trebuia initiata nici o tentativa de a usura sau intrerupe acest proces". 

e) „Ceea ce pare sigur este ca, indiferent ce anume s-a intamplat in 
corpul lui Krishna, pentru urmatorii ani l-a facut capabil sa devina canalul 
unei energii sau puteri colosale, care a constituit totodata si sursa 
invataturilor sale ulterioare". 

Pentru un crestin cu o minima experienta duhovniceasca daruita de 
Hristos in Duhul Sfant, lucrurile sunt mai mult decat limpezi. Avem de-a face 
in acest caz cu oameni care nu sunt pur si simplu Jnfluentati" de catre 
demon, ci „stapaniti" in intregime de acesta. invataturile lor, oricat de 



seducatoare ar putea eventual parea, sunt inventii demonice care au drept 
scop indepartarea oamenilor de adevar si de viata adevarata, calauzirea lor 
pe cararile intunecate ale minciunii si ale autodistrugehi. Acestia nu sunt 
altceva decat hristosii mincinosi despre care insusi Domnul lisus Hristos ne-a 
avertizat cu 2000 de ani inainte de aparitia lor: 

Si atunci daca va va zice cineva: lata, aici este Hristos, sau iata acolo, 
sa nu credeti. Se vor scula hristosi mincinosi si proroci mincinosi, si vor face 
semne si minuni, ca sa duca in ratacire, de este cu putinta, si pe cei alesi. 
Dar voi luati seama. lata, dinainte v-am spus voua toate (Marcu 13, 21-23). 

Din nefericire, Krishnamurti nu este nicidecum un caz singular, in 
vremea noastra s-a umplut planeta de „hristosi" ai Noii Ere si de „dumnezei 
incarnati", care inseala si exploateaza milioane de oameni... 

MEDITATIE SI AUTOHIPNOZA 

Ce este meditatia? Cum functioneaza mintea umana in timpul 
meditatiei? Ce tipuri de transformari cunosc sufletul si intelectul unui om 
care o exercita regulat si pentru o perioada indelungata de timp? Cum este 
utilizata de catre gurusii contemporani si, in general, de catre organizatiile 
new age-iste? Ce rol joaca in planurile lor? in sfarsit, are ea vreo legatura cu 
rugaciunea crestina? 

Ne vom stradui sa conturam raspunsurile la aceste intrebari prin apel 
la invataturile gurusilor insisi si, mai cu seama, la practicile lor - care sunt cu 
mult mai graitoare decat cuvintele. 

Ma voi opri, in cele ce urmeaza, asupra a trei practici distincte pe care 
le-am experiat personal. Ele sunt promovate de trei organizatii diferite care 
impanzesc in momentul de fata majoritatea tarilor lumii occidentale. 
Imaginea fiecarei organizatii este diferita. 

Cea dintai, intitulata generic Mind Control, isi revendica o filiatie 
stiintifica, adaptata mentalitatii apusene contemporane, vizand racolarea 
unei palete largi de adepti. 

A doua organizatie, cea a gurului Shri Chinmoy, a acordat hinduismul 
cu preocuparile tanarului occidental, promovand meditatia imbinata cu 
muzica, gimnastica, sportul, pictura. Centrul organizatiei si principalul sediu 
al gurului se afla in New York. 

A treia organizatie, cea a gurului Satyananda, avand ashramul central 
in Mongyr (India), isi conserva mai riguros identitatea hindusa si evolueaza 
astfel cu o imagine mai „exotica" si mai autentic indiana pe piata religioasa. 
Totusi, pentru o promovare mai eficienta, isi revendica statutul de 
„Universitate Yoga". 

Toate cele trei organizatii constituie mici segmente ale miscarii 
universale New Age (Noua Era), printre ale carei obiective majore se inscriu 
distrugerea caracterului crestin al societatilor occidentale si impunerea 
conceptiilor orientale despre om, lume si Dumnezeu. Noua Era pregateste 
sub toate aspectele contextul propice aparitiei unui nou lider religios mondial 
care va instaura o religie mondiala unica si in cele din urma se va proclama 



pe sine Dumnezeu, instaurandu-si dictatura politica si religioasa absoluta. 
Este eel pe care poporul evreu 11 asteapta ca „Mesia", iar Evanghelia 11 
numeste Antihrist. Aparitia, dominatia temporara si sfarsitul lui Antihrist au 
fost profetite de insusi Hristos, de Sfantul Apostol si Evanghelist loan 
Teologul, de Sfantul Apostol Pavel si de multi alti sfinti crestini. 



Primul exemplu 

lata ce am fost ghidati sa facem in cadrul sedintelor de Mind Control: 

Stam linistiti in fotoliile centrului de conferinte al hotelului. Suntem in 
jur de 70 de persoane. Scurta teorie introductiva s-a terminat. Ne relaxam... 
inchidem ochii; li vom pastra inchisi pana la finele exercitiului... Declamam 
cu voce puternica si prelunga cuvantul sfant al hindusilor, OM... Sala 
vibreaza pentru aproximativ doua minute de sunetul OM, „pentru a se 
purifica spiritual atmosfera" -asa cum ne explicasera deja... Bineinteles, 
procedeul era antistiintific prin definitie; tinea de asumarea explicita a unei 
credinte pur religioase, anume cea hindusa. Nici unul dintre noi n-a remarcat 
insa acest aspect. Executam mecanic tot ce ni se comanda, fara nici un filtru 
rational. 

in continuare, 11 auzim pe profesor zicandu-ne: „Voi numara foarte rar si 
limpede, in sens invers, de la 10 pana la 1. La fiecare numar imaginati-va ca 
aveti de coborat cate o treapta, ca si cand ati cobori o scara; adanc, tot mai 
adanc... 10... 9... 8... 1... 6... coborati scara in adanc, tot mai adanc... 5... 4... 
acum va aflati la un nivel mental mai profund, si veti cobori inca si mai 
adanc... 3... 2... coborati tot mai adanc...", continua vocea sugestiva a 
profesorului. li urmam indicatiile si simtim cum coboram „tot mai adanc" pe 
aceasta scara imaginara. in sfarsit, ajungem si la „1". Suntem cu adevarat 
pe jumatate adormiti: corpul greu, pleoapele grele, mintea incetosata, ca 
intr-un somn, pastrand insa o oarecare constienta. 

„Acum va aflati intr-un plan profund, energetic al mintii" continua 
profesorul. „Vreau sa vedeti limpede in mintea voastra, in culori, imaginile pe 
care vi le voi indica: un trandafir rosu... un apus de soare... un lac... un rau... 
un munte acoperit de zapada... o stea... etc." 

Dispozitiile sunt date intr-un ritm foarte lent. Un sir de imagini 
directionate imi traverseaza mintea. Ma aflu parca in fata unui televizor. 
Claritatea imaginilor depinde numai de nivelul de dezvoltare al imaginatiei 
fiecaruia dintre noi... in mod cert, insa, printr-un astfel de procedeu ne 
cultivam si ne dezvoltam cu totii imaginatia. 

Profesorul ne cere apoi sa ne construim imaginativ laboratorul nostru 
spiritual, in care vom intra de fiecare data pentru a executa tehnicile. Unul isi 
imagineaza o pestera; altul - o vila pe varful unui munte; altul - un vast 
apartament intr-un zgarie-nori, s.a.m.d.... Ni se cere sa ni-l imaginam in cele 
mai mici detalii. O facem cu meticulozitate, intrucat ni se lasa timp din 
belsug la dispozitie pentru aceasta... Imaginatia noastra lucreaza acum la 
maximum. 

Ni se comanda mai departe sa „vedem" in mintea noastra ceva ce am 
dori sa ni se intample... Unul se „vede" pe sine frumos, altul 11 „vede" pe seful 



sau dandu-i o prima, altul se „vede" pe sine familist... Dorintele cele mai 
intime ale fiecaruia sunt scoase acum la iveala. Visam in chip programat... 

Dupa un rastimp oarecare, profesorul ne vorbeste din nou: „Acum voi 
numara de la 1 la 10. La fiecare numar veti urea o treapta mai sus. Cand voi 
ajunge la 10 va veti trezi, veti fi linistiti, absolut sanatosi, odihniti si bine 
dispusi. Tot atunci veti deschide ochii". 

incepe sa numere lent. Ajunge la 10, si deschid la randul meu ochii. 
Corpul imi este greu. Privesc in jur si vad oameni miscandu-se cu multa 
incetineala, ca dupa trezirea dintr-un somn adanc. Capul imi este de 
asemenea greoi si amortit. Acuz o stare pronuntata de somnolenta. 

Profesorul ne asigura ca, lucrand sistematic in fiecare zi asupra unei 
teme, in final ni se va intampla exact ceea ce ne dorim. 

- Bine, dar cum se va intampla asta? intreaba cineva. 

- Cand exersati aceasta tehnica, va conectati la Mintea Universale! care 
guverneaza lumea, si ea va face ca dorinta dumneavoastra sa devina 
realitate! a survenit prompt raspunsul... Cu cat mai constant exersati 
metoda, cu atat mai repede veti ajunge sa va cufundati. Va veti obisnui... 
Trebuie sa o practicati la ore regulate - dimineata, la pranz, seara - fie si 
pentru zece minute. Exista oameni conectati pe toata durata zilei la nivelul 
alfa. 

S-au spus in cadrul cursurilor inca multe alte lucruri din a caror analiza 
se pot desprinde concluzii eel putin interesante. Eu imi voi concentra insa 
atentia asupra a trei chestiuni. 

a) Aceasta practica se bazeaza pe cultivarea metodica si exploatarea 
neingradita a imaginatiei. Daca se are in vedere cazul unei persoane care 
exerseaza zilnic, pe parcursul mai multor ani, aceasta metoda, este lesne de 
inteles ce amploare va dobandi capacitatea sa imaginative, pe de o parte, 
dar si cat de mult timp din viata sa si-l va petrece in taramul imaginatiei sau 
sub influenta ei directa, pe de alta parte. 

b) asemenea tehnica 11 educa pe practicant in spiritul unui pasivism 
si al unei obediente totale. Sa ne reintoarcem asupra modului in care a fost 
executata 

metoda Mind Control. Stam asadar lejer pe scaun si ne relaxam, 
inchidem ochii si pierdem contactul cu mediul inconjurator; emitem monoton 
pentru cateva minute sunetul „sfant", OM, si ne golim treptat mintea de 
orice ganduri. Auzim apoi vocea temperata dar autoritara a unui profesor de 
yoga, care ne dicteaza riguros ce sa facem. Ne supunem continuu, ordinele 
succedandu-se fara incetare. Ne conformam automat, mecanic, fara nici o 
cenzura rationala, intre altele si pentru ca nu dispunem de timpul fizic pentru 
a rationa; orice efort rational presupune intreruperea exercitiului. li permitem 
sa faca uz de mintea noastra dupa bunul sau plac, fara sa fi fost preveniti 
despre ceea ce urmeaza sa ni se intample. Nu ni s-a dat ocazia si timpul de a 
ne gandi, de a discerne si de a alege liber. Am fost efectiv pusi in fata 
faptului implinit. S-a exercitat asupra noastra o stapanire totala, vreme de 
aproximativ douazeci de minute. Cand ni se spune sa ne „trezim", atunci ne 
„trezim", si ne simtim capul ingreuiat ca si cand ne-am scula din somn. 



Este scenariul unei sedinte tipice de hipnoza in masa, condusa de un 
yoghin experimentat, cu scopul de a „sparge" barierele mentale care 11 
impiedica pe individ sa progreseze in autohipnoza. Pentru ca obiectivul ultim 
al acestui seminar 11 constituie predarea unei tehnici de autohipnoza. 

Ni s-a inmanat la sfarsit cate o caseta audio, cu ajutorul careia sa 
exersam la domiciliu. Indicatiile sunau astfel: „lzolati-va intr-o camera 
I inistita din casa voastra si rugati sa nu fiti deranjati sub nici un motiv. Trageti 
obloanele si stingeti toate luminile, asa meat sa fie intuneric si liniste. 
Asezati-va in pozitia lotusului sau in orice alta pozitie de meditatie; daca va e 
greu, atunci intindeti-va pur si simplu pe podea. Relaxati-va si porniti 
casetofonul". 

Cand caseta incepe sa ruleze, se aude pentru cateva minute un 
zumzet continuu, asemanator cu zgomotul unui motor care functioneaza 
monoton. Acest zumzet „pregateste" mintea (intocmai ca si sunetul prelungit 
OM) pentru a executa comandamentele ulterioare „fara ganduri" si reactii 
launtrice de impotrivire. Zumzetul continuu „goleste" mintea de gandurile 
deja existente, si impiedica totodata nasterea unor ganduri noi. 

La capatul catorva luni de practica intensa, puteam deja aplica singuri 
metoda, fara profesor si fara caseta. Ajunsesem la stadiul in care eram 
capabili sa ne „autocufundam". 

Instructorii preferau sa utilizeze termenul „autocufundare", evitandu-l 
cu obstinatie pe eel de „autohipnoza", intrucat termenul „hipnoza" provoaca 
adesea rezerve si chiar teama, iar pe de alta parte este un termen deja 
consacrat care nu poate fi prezentat ca o descoperire noua. Din exact acelasi 
motiv era evitat, eel putin intr-un prim stadiu, si termenul „meditatie". 

c) Marile promisiuni pe care le vehiculeaza invatatorii acestei tehnici 
sunt instrumentul cu ajutorul caruia li tin pe oameni in stapanirea lor. 

Prima promisiune care ni se face decurge din chiar numele 
organizatiei: vom invata sa ne controlam mintea si sa-i valorificam puterile 
ascunse. Apogeul acestei promisiuni este atins atunci cand profesorul ne 
spune ca „Mintea Universale!" care guverneaza intreaga lume va face ca 
dorinta noastra sa devina realitate; cu alte cuvinte, orice imagine 
autoprogramata am derula pe ecranul mintii noastre prin tehnica pe care am 
invatat-o va fi transpusa in realitate de catre „Mintea Universala". Ni se 
fagaduieste ca putem deveni in felul acesta bogati, frumosi, puternici, 
sanatosi, celebri, ba chiar putem ajunge la „progres spiritual", „cunoastere 
spirituala" si, mai mult, „sfintenie". 

In continuare, suntem invitati sa ne inscriem in asociatia absolventilor 
seminarului. Vom pastra astfel un contact permanent si vom fi tinuti mereu 
la curent cu noile „descoperiri". in acelasi timp, devenim membrii unui grup 
de oameni care se sprijina social, dobandim noi prieteni, noi cunostinte, noi 
posibilitati... Pe de alta parte, desigur, conducatorii grupului isi sporesc 
influenta sociala, pot introduce mai usor in circulatie anumite stiri si idei, si 
pot modela mai eficient perceptia despre lume a adeptilor lor. 



In ceea ce priveste marile fagaduinte cu care publicul este atras catre 
seminariile de Mind Control, una din problemele majore care se cer rezolvate 
vizeaza identificarea continutului notiunii de „Minte Universala". Daca prin 
acest termen este subinteles Dumnezeu, atunci avem de-a face cu o religie 
care isi revendica putinta de a-i aduce pe adeptii sai in contact cu Divinitatea 
si, in felul acesta, se naruie toate pretentiile stiintifice ale metodei. Insa 
Hristos ne avertizeaza ca exista doua feluri de puteri spirituale: Dumnezeu si 
ingerii Sai, pe de o parte, si Diavolul impreuna cu demonii lui, de cealalta 
parte. Si, de vreme ce aceasta asa-numita „Minte Universala" nu este 
Hristos, ci, dimpotriva, submineaza si maimutareste invatatura si Biserica lui 
Hristos, atunci este cat se poate de evident cine se ascunde in spatele 
acestei titulaturi! 

Cat priveste masura in care se concretizeaza promisiunile pe care 
organizatia le agita atat de strident, majoritatea membrilor pe care i-am 
cunoscut nu si-au imbunatatit radical nici situatia economica, nici starea de 
sanatate, dupa cum nici n-au devenit celebri sau super-inteligenti. Ceea ce s- 
a schimbat insa substantial in viata lor este conceptia despre om, despre 
lume si despre Dumnezeu. De asemenea, au suferit notabile transformari de 
comportament si personalitate, devenind in general mai pasivi, si in special 
dependenti de instructorii Mind Control. Se poate vorbi intr-adevar de un 
control al mintii, insa numai in sensul ca mintea le este dirijata de catre 
conducatorii grupului. Printre acestia din urma, am constatat ca exista unii 
care isi exercita realmente puteri suprafiresti. Sunt puteri spirituale care 
sustin si dirijeaza organizatia. Liderii cei mai „evoluati" intretin un contact 
nemijlocit cu „fiintele spirituale", in speta cu demonii. 

Al doilea exemplu 

Sa ne oprim, in cele ce urmeaza, asupra seminarului organizat de 
„Centrul OM" al gurului Shri Chinmoy. Cel care preda este un discipol 
apropiat al gurului. Afisul care ne invita la conferinta purta titlul „Cum veti 
atinge prin yoga tintele dumneavoastra spirituale". 

lata procedeul prin care am fost invatati sa meditam: ne asezam intr-o 
pozitie cat mai relaxata, inchidem ochii si ne concentram mintea asupra unui 
punct concret (locul inimii, spre exemplu). Profesorul ne propune: Jmaginati- 
va ca inspirati si expirati nu prin nari, ci prin inima. Simtiti aerul trecand prin 
inima voastra". Asadar, pret de aproximativ zece minute ne imaginam ca 
aerul intra si iese prin inima. Se presupune ca astfel ni se deschide Jnima 
spirituala" si dobandim iubire. Urmeaza apoi o pauza in care profesorul ne 
vorbeste despre yoga, reincarnare, karma si despre gurul sau. La capatul 
peroratiei, inchidem ochii si ne concentram din nou asupra locului inimii. 
Profesorul ne indica acum sa ne imaginam ca in locul inimii exista o floare 
deosebit de frumoasa. Ne cere apoi sa ne identificam cu aceasta. Dupa ce ne 
lasa cateva minute sa ne autostimulam imaginatia, ne indruma sa ne 
cufundam in „inima" florii, unde ar exista, spune el, un soare minuscul. 
„Cufundati-va in soare... Simtiti soarele cum creste si devine una cu voi...". 
Dupa aceasta cufundare a mintii in imaginar, incepe lent revenirea in lumea 
reala. „Simtiti ca iesiti din soare... Sunteti iarasi in floare; ridicati-va deasupra 
florii... Auziti sunetele din jurul vostru... Deschideti ochii putin cate putin". 

O data cu finalul exercitiului, profesorul isi reia expunerea: „Aceste 
exercitii sunt foarte simple, dar foarte eficiente, mai ales daca le practicati 



zilnic, la ore bine stabilite... Veti putea patrunde astfel in realitatea spirituals 
si veti accede la un plan spiritual superior", ne asigura el cu convingere. In 
sfarsit, ne permite sa-i adresam cateva intrebari. Ma grabesc sa-l interpelez: 

- Domnule profesor, pe de o parte vorbiti despre o anumita „realitate" 
pe care meditatia ne va ajuta sa o descoperim, iar pe de alta parte in toate 
exercitiile pe care le-am facut ne-ati comandat sa ne imaginam aceasta 
realitate. Cum stim ca ea exista cu adevarat si ca nu este o simpla nascocire 
a imaginatiei noastre? 

- Meditatia va va convinge de aceasta. Cu cat veti exersa mai temeinic, 
cu atat veti fi mai edificati si veti dobandi experiente despre aceasta 
realitate. 

- Dar daca fac in fiecare zi exact ceea ce-mi spuneti, adica ma scol 
dimineata si meditez asupra inimii spirituale, imi imaginez ca respir prin 
inima spirituals, ca schimb energie cu cosmosul - si tin sa subliniez cuvantul 
„imaginez" - nu inseamna aceasta pur si simplu ca ma autosugestionez? Nu 
voi ajunge in final, dupa ani de zile de practica, sa creditez propria mea 
imaginatie, luand-o drept realitate? Nu cumva ma transpun intr-o lume 
fantastica? Mai mult, nu cumva voi ajunge sa confund in general realul cu 
imaginarul? Vreau sa spun ca nu exista in realitate nici floarea, nici soarele in 
inima, nu-i asa? 

- Da, nici floarea si nici soarele nu exista. insa dumneavoastra, prin 
exercitiul meditatiei, ajungeti sa incorporati calitatile acestor imagini - adica 
frumusetea florii, luminozitatea soarelui - si astfel sunteti ajutati sa le 
realizati in viata dumneavoastra. 

- Asadar, este vorba de autosugestie, de autoprogramare sau 
programare din exterior, mai ales ca dumneavoastra sunteti eel care alege 
aceste simboluri, in timp ce noi va executam riguros instructiunile. Practic, 
dumneavoastra ne programati mintile, iar noi ne conformam programului... 

- Uitati ce se intampla, intreaga societate umana functioneaza pe baza 
unor programe; noi nu facem decat sa schimbam un program cu altul mai 
bun. 

- Sunt de acord ca societatea incepe sa programeze mintile oamenilor 
din chiar clipa nasterii lor, imprimandu- le adesea valori negative - precum 
egoismul, agresivitatea, goana dupa bani si putere, hedonismul in toate 
formele lui, s.a.m.d.... Este suficient sa evocam programele actuale de 
televiziune, care promoveaza constant sexul si violenta, intrebarea mea este 
alta: De unde stim ca noul program pe care ni-l propuneti este expresia 
adevarului? 

- Cunoasteti dumneavoastra cumva adevarul? 

- Nu, dar pastrez multe dubii legate de ceea ce ne propuneti, si vreau 
sa le discutam. Ce garantii exista ca programul pe care vreti sa-l impuneti 
mintii noastre este furnizor de adevar? Daca el este gresit, atunci imi voi 
petrece tot restul vietii luand greseala drept adevar? Nu e oare extrem de 
riscant? In eel mai fericit caz, imi voi irosi multi ani de zile in zadar... Iar apoi, 
voi mai gasi oare vreodata resursele spirituale pentru a inlatura acest 



program? Voi putea macar constientiza ca acest program este gresit, de 
vreme ce m-am supus ani in sir unei actiuni sistematice de anihilare a 
capacitatii critice a mintii? 

Subit, atmosfera dintre noi a devenit glaciala si profesorul a sugerat ca 
nu mai este dispus la o prelungire a discutiei. 

Intrucat am participat la nenumarate sedinte de hipnoza si am auzit 
gurusi celebri vorbind despre hipnoza si meditatie, intrucat am vazut cu ochii 
mei maestrii yoghini precum Babaji si Satyananda hipnotizand oameni in 
cateva secunde - ba chiar am fost eu insumi „beneficiarul" unui asemenea 
tratament de cinci-sase ori in India, am toate temeiurile sa afirm ca asa- 
numita „meditatie" yoghina este o forma de autohipnoza. De altfel, am 
intalnit gurusi care admiteau implicit aceasta echivalenta. 

Desigur, cei care mediteaza sunt de obicei dirijati in prealabil de catre 
un guru, astfel meat temele sunt atent selectate dinainte. Asa se face ca 
discipolii sunt dirijati uneori spre a-si „reaminti" vietile anterioare, ca in felul 
acesta sa imbratiseze credinta in reincarnare. Alteori sunt dirijati sa mediteze 
asupra figurii gurului, sub pretextul insusirii valorilor spirituale pe care acesta 
le intrupeaza; in realitate, insa, pe aceste cai ocolite vor fi condusi spre a-l 
admira, adora si zeifica pe guru, devenind in final uneltele lipsite de vointa 
ale acestuia. 

Prin meditatie, adica in cea mai mare masura prin autohipnoza si 
autosugestie, persoana este determinate! sa-si impleteasca singura lanturile 
spirituale cu care se va lasa tarata in inselare si sclavie. Gurusii utilizeaza 
insasi puterea mentala a persoanei pentru a o supune. Este ca si cum ar 
convinge-o sa-si scoata ochii cu propriile ei maini. 

lar oamenii rai si amagitori vor merge spre tot mai rau, ratacind pe altii 
si rataciti fiind ei insisi (II Tim. 3, 13), spune Apostolul Pavel. Dar cine i-a 
inselat pe toti acestia, pe gurusi si pe discipolii lor? Cine i-a deturnat la o 
asemenea distanta de realitate? Exista in spatele lor o traditie spirituals 
multimilenara, in care se nasc si pe care o respira: vechea idolatrie rezista 
pana in zilele noastre, intretinuta de anumite entitati spirituale care produc 
valuri de evenimente si experiente suprafiresti, alimentandu-le oamenilor 
atasamentul fata de aceasta traditie. Evanghelia nu face nici un secret din 
identitatea autorului si catalizatorului acestei rataciri: este balaurul eel mare, 
sarpele eel de demult, care se cheama Diavol si Satana, eel care inseala 
toata lumea (Apoc. 12, 9). 

Al treilea exemplu 

Ma voi referi succint la continutul a doua conferinte-lectii sustinute de 
miscarea gurului Satyananda. 

Prima lectie este predata de insasi Shivamurti, conducatoarea filialei 
grecesti a miscarii. Suntem injur de 20 de persoane, cu varste situate pana 
la 25 de ani. Ni se indica mai intai sa facem cateva asane, pentru ca in final 
sa ne asezam in pozitia lotusului. 

- Acum inchideti ochii! Dobanditi cunoasterea taramului spiritual care 
se afla in fata persoanei voastre. 



Un intuneric se intinde in fata mea. Ma straduiesc sa-l pipai, sa-i aflu 
marginile. 

- Imaginati-va in mijloc o lumanare arzand. 
Facem eforturi serioase in acest sens. 

- Deschideti ochii si priviti intens flacara lumanarii care arde in fata 
voastra. 

Intr-adevar, in acest timp cineva aprinsese o lumanare de dimensiuni 
mari si o postase in fata noastra. Dupa ce o privim concentrati vreme de 
cateva minute, ne porunceste din nou: 

- Inchideti pleoapele si pastrati imaginea lumanarii in fata ochilor. 

Acum detaliile sunt mai „palpabile", exact ca atunci cand, dupa ce 
privim soarele un anumit timp si inchidem ochii, pastram in continuare 
imaginea soarelui pe retina, ca urmare a excitarii nervului optic. Acelasi gen 
de „perceptie" se manifesto si acum. Imaginea lumanarii persista in fata 
noastra, fara sa faca necesar un efort de imaginatie. 

- Straduiti-va sa pastrati imaginea clar si constant in fata voastra cu 
ochii inchisi, ne spune din nou Shivamurti. 

Intr-adevar, reusesc. 

- Acum straduiti-va sa vedeti un frumos trandafir rosu... 11 vedeti cat se 
poate de viu, cu picaturile de roua pe el... 

De aici incepe deja sa lucreze imaginatia. Continuam apoi cu 
succesiuni intregi de imagini, la capatul carora ni se comunica ritos: 

- Taramul prezent acum in fata voastra se numeste Tsitakas si este 
locul vederii spirituale. Se poate dezvolta acest taram, precum si capacitatea 
de a primi si a trimite imagini. 

In concluzie, ni se adreseaza din partea conducatorului miscarii 
propunerea explicita de a ne cultiva paroxistic imaginatia. 

Cea de-a doua lectie se desfasoara in vasta sala a unui ashram din 
India. Profesoara este o swami europeana, veche discipola a gurului. Poarta 
rasa portocalie. Printre elevi se numara in special vizitatori ocazionali ai 
ashramului, de la copii pana la oameni de varsta medie. Nidra Yoga sau 
„yoga relaxarii" se adreseaza prin excelenta societatii contemporane. 

Profesoara ne invita sa ne intindem pe podea, fara sa ne atingem unul 
pe altul, si sa ne gasim o pozitie cat mai comoda. 

- Inchideti ochii si linistiti-va, relaxati-va... 



Ritmul indicatiilor este lent, pentru a ne asigura tot timpul necesar 
executiei. in sala domneste o liniste deplina, intrerupta numai de glasul 
yoghinei. 

- Simtiti-va corpul devenind greu, din ce in ce mai greu... Este cu 
neputinta sa-l miscati... Simtiti punctele de contact cu podeaua... 

Urmeaza o pauza de cateva minute. 

- Acum simtiti-va corpul foarte usor, gata sa-si ia zborul... Uitati acum 
corpul, si priviti cu mintea un minunat apus de soare... Acum o floare 
galbena... cascada frumoasa... Un soare stralucitor... 

Imaginile se insiruie ca la un cinematograf. Glasul profesoarei este 
domol si ritmat. intregul exercitiu dureaza in jur de o ora. 

- Acum dobanditi din nou constiinta propriului corp... Miscati-va incet- 
incet membrele... 

Intr-adevar, imi simt corpul indeajuns de greu cat sa nu pot schita 
miscari rapide. 

- Deschideti-va ochii putin cate putin si luati act de amanuntele 
camerei... 

Ma ridic alene, ca dupa un somn profund. Privind in jur, constat ca 
majoritatea cursantilor par a fi proaspat treziti din somn... Unii raman insa 
intinsi pe podea. Au adormit intr-adevar de-a binelea! 

- Treziti-i, ne spune zambind profesoara... 

Acesta a fost continutul lectiei de Nidra Yoga, pe parcursul careia ne- 
am predat controlul mintii si intreaga vointa in mainile swamitei, devenind 
subiectii unei proceduri tipice de hipnoza in masa. Hiperstimularea 
imaginatiei a constituit din nou activitatea noastra principala. 

Am evocat cele trei cazuri de mai sus pentru a ilustra si sub acest 
aspect imensa diferenta dintre yoga si ascetismul ortodox. Acesta din urma 
adopta o pozitie refractara fata de imaginatie, concentrandu-se asupra unei 
ancorari cat mai intense in realitate. Considera imaginatia un teren extrem 
de primejdios, folosit prin excelenta de catre Diavol. Parintii asceti 
desemneaza frecvent imaginatia ca fiind „puntea demonilor", iar pe Diavol 11 
numesc „mare scenograf, „regizor" sau „nascocitor". Prin intermediul 
imaginatiei, Diavolul se straduieste sa influenteze decisiv mintea umana. 
Parintii disting net lucrarea imaginatiei de adevarata lucrare a harului 
dumnezeiesc. Aceasta lucrare a Duhului Sfant este perceputa in stare de 
trezvie, in deplina cunostinta, si totdeauna in afara taramului imaginatiei. 

Sa consultam insa chiar scrierile patristice. Textul ce urmeaza apartine 
Sfantului Nicodim Aghioritul, fiind extras din cartea sa Razboiul nevazut. 
Sfantul Nicodim a studiat riguros vechile scrieri ascetice ale Parintilor crestini 
si le-a reunit in monumentalele culegeri intitulate „Filocalia" si 
„Everghetinos", care au devenit cele mai citite carti in mediile monahale 
ortodoxe. imbratisand el insusi acelasi mod de viata pe care si-l asumasera 



Parintii isihasti si rezumand experienta patristica a Bisericii lui Hristos, 
Sfantul Nicodim scrie: 

„Dupa ce am vorbit despre corectarea simturilor noastre, urmeaza a 
vorbi aici si despre felul cum sa corectam imaginatia si memoria noastra; 
caci, potrivit aproape tuturor filosofilor, imaginatia si memoria nu sunt 
altceva decat impresii ale lucrurilor sensibile pe care le-am vazut, auzit, 
mirosit, gustat si pipait. Am putea asemana intrucatva suma perceptiilor 
noastre cu o pecete, iar imaginatia cu imprimarea pecetii. [...] 

Sa stii ca, dupa cum Dumnezeu este in afara de toate simturile si 
lucrurile ce se simt, in afara de orice forma, culoare, distanta si loc, ca o 
fiinta fara forma si neinchipuita, fiind pretutindeni si mai presus de orice, tot 
astfel este dincolo de orice imaginatie. Prin urmare, sa stii ca imaginatia este 
o putere sufleteasca incapabila a se uni cu Dumnezeu, din pricina unor astfel 
de neajunsuri ale ei. 

Sa stii ca Lucifer, eel ce fusese intaiul intre ingeri, aflandu-se la inceput 
mai presus de imaginatie si afara de orice forma, culoare si perceptie, ca 
minte rationala, imateriala, fara forma si fara trup, mai apoi ravnind in 
mintea sa sa devina intru totul egal cu Dumnezeu, a cazut in aceasta mult 
divizata, grosolana si multiforma imaginatie. Astfel, din inger fara forma, 
nematerial si nepatimas, a devenit diavol, oarecum material, pluriform si 
patimas. 

De aceea este numit de catre dumnezeiestii Parinti tpictor a toatet', 
timitator a toatet', tsarpe cu multe chipurit', Tmancator al pamantului 
patimilort', Tnaluciret', si alte nume de acest fel. [...] 

Deci, invata din acestea, iubite, ca diferitele forme ale imaginatiei, 
dupa cum sunt inventii si nascociri ale diavolului, tot asa li sunt lui si foarte 
pe plac. Pentru ca, dupa unii sfinti, imaginatia este puntea pe care tree 
demonii ucigatori si se amesteca in suflet, facandu-l salas al gandurilor rele 
si al tuturor patimilor necurate, sufletesti si trupesti. [...] 

O! Dar diavolul eel ucigator de oameni a facut ca, intocmai precum el a 
cazut prin imaginatie, tot asa si Adam sa-si inchipuie ca poate deveni egal cu 
Dumnezeu, si prin aceasta inchipuire sa cada. Astfel, din acea viata 
cugetatoare, ingereasca, indisolubila si statornica, a fost aruncat de diavol in 
imaginatia robita simturilor, multiforma si nestatornica, si in starea 
animalelor irationale. [...] 

Omul, o data cazut intr-o astfel de stare, cine poate spune in cate 
patimi, rautati si greseli n-a fost aruncat prin imaginatie? 

A umplut filosofia morala cu felurite amagiri, fizica cu multe opinii 
neadevarate, iar teologia cu dogme false. 

Caci multi dintre cei vechi si dintre cei noi, dorind sa vorbeasca despre 
Dumnezeu si sa se ocupe indeosebi de adevarurile inalte si neinchipuite ale 
lui Dumnezeu, chiar inainte de a-si curati mintea de formele patimase si de 
feluritele inchipuiri ale lucrurilor care cad sub simturi, in locul adevarului au 
aflat minciuna. Raul eel mare este ca au imbratisat aceasta minciuna drept 



adevar. in loc de teologi, ei se arata a fi niste amagitori, bizuindu-se pe 
iscusinta mintii, cum zice Apostolul. 

Deci, frate, daca doresti sa te eliberezi degraba de aceste patimi si 
rautati, daca voiesti sa te feresti de feluritele curse si mestesugiri ale 
diavolului si daca iubesti a te uni cu Dumnezeu si a dobandi dumnezeiasca 
luminare, atunci lupta-te din rasputeri a-ti goli mintea de orice forma, culoare 
si spatialitate. Pe scurt, de orice imaginatie si aducere aminte a lucrurilor 
bune sau rele, pentru ca toate acestea sunt plagi, umbre si neguri care 
intuneca puritatea, nobletea si stralucirea mintii. Nici o patima trupeasca sau 
sufleteasca nu poate patrunde in minte pe alta cale decat prin imaginarea 
lucrurilor senzoriale. Imaginatia si memoria sunt treptele inselaciunii 
vrajmasului, dar mai cu seama imaginatia: intr-insa este radacina oricarui 
pacat. 

Sarguieste-te, deci, a-ti pastra mintea curata de orice imaginatie, asa 
cum a creat-o Dumnezeu." 

Asadar, in vreme ce crestinii se feresc de imaginatie in timpul 
rugaciunii, toti gurusii si new age-istii, dimpotriva, o stimuleaza si o dezvolta 
prin diversele mijloace de „meditatie", considerand-o „vehicul" si mod de a 
se apropia de „Dumnezeu". Bineinteles, „Dumnezeul" lor este cu totul altul 
decat Hristos. 

In zilele noastre asistam la o veritabila explozie de organizatii new age- 
iste care cultiva sistematic imaginatia in mintile adeptilor lor. in acest fel, 
Diavolul gaseste terenul eel mai prielnic pentru a-i „duce la cinema", cum 
obisnuia sa spuna batranul Paisie. Acest teren extrem de fertil va fi valorificat 
si de catre Antihrist, in scopul plasmuirii falselor sale minuni. Sfantul Apostol 
Pavel scrie in cea de-a doua sa epistola catre tesaloniceni ca aratarea lui 
Antihrist va fi insotita de false minuni care se vor savarsi prin lucrarea 
Diavolului: lar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, insotita de tot felul 
de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amagiri nelegiuite, 
pentru fiii pierzarii, fiindca n-au primit iubirea adevarului (II Tes. 2,9-10). 

Asadar, analiza acestor aspecte legate de meditatia orientala si 
rugaciunea crestina reveleaza o data in plus antiteza fundamental^ dintre 
cele doua religii. Pe cat difera lumina de intuneric si Dumnezeu de Diavol, pe 
atat difera Biserica lui Hristos de paganismul hindus si de sectele new age- 
iste. 

EPILOG 

Si au zis apostolii catre Domnul: Sporeste-ne credinta! 

(Luca 17,5) 

Batranul Paisie spunea ca Hristos, dincolo de sirul nesfarsit al 
zguduitoarelor minuni pe care le-a savarsit, a lasat inadins anumite lucruri 
nelimpezite pana la capat in Evanghelie, spre a-i da in acest mod omului 
posibilitatea de a-si dovedi buna dispozitie, astfel meat credinta sa sa nu 
izvorasca din constrangere (spre exemplu, din multimea unor dovezi 
zdrobitoare), ci sa fie rodul bunei sale intentii. In acest fel, credinta devine si 



o lucrare proprie a omului, vrednica de lauda si de rasplata din partea lui 
Dumnezeu. 

Asemeni necredintei, nici credinta in Dumnezeu nu are o baza 
stiintifica. Este totusi adevarat ca stiinta contemporana furnizeaza tot mai 
numeroase indicii ale existentei lui Dumnezeu. insa hotaratoare in privinta 
refuzului sau asumarii credintei in Dumnezeu raman intentia si calitatea 
fiecarei persoane in parte. 

Desigur, aceasta alegere are consecinte dintre cele mai marcante 
pentru viata individului. Omul in al carui suflet se naste credinta dobandeste 
o putere uriasa care 11 transgreseaza intr-o dimensiune spirituals vesnica. El 
cunoaste realitati extrem de profunde, insa nu printr-un demers rational 
obisnuit, ci prin credinta si mai ales prin experienta. Credinta determina in 
chipul eel mai firesc faptele credintei; acestea, la randul lor, aduc cunoastere 
spirituals, care calauzeste la o tot mai profunda si mai intensa credinta. 
Astfel este parcurs intr-o continua ascensiune drumul credintei, pana ce omul 
ajunge la credinta desavarsita. 

Punctul crucial 11 constituie prima circumstanta in care persoana va 
actiona intr-o maniera care se fundamenteaza pe credinta. in acest punct, 
omul trebuie sa faca un salt semnificativ, depasindu-si indoielile si ezitarile 
care de obicei sunt de natura sa bulverseze si chiar sa ne intrerupa brutal 
calatoria. Saltul este posibil printr-o miscare sufleteasca energica, 
hotaratoare, in virtutea careia omul sa actioneze bazandu-se pe intentia sa 
launtrica profunda, si sa inainteze astfel pe cale. Acest act al sau va fi 
motorul experientelor credintei si al cunoasterii spirituale. Mai departe, 
dificultatile si intensitatea luptei sufletesti vor creste analog cu progresul 
spiritual al luptatorului. Stacheta se va ridica putin cate putin, pana ce atletul 
va ajunge la credinta desavarsita. 

Ezitarile si indoielile pe care suntem chemati sa le biruim prin credinta 
sunt reale, iar primejdiile - cat se poate de palpabile. Exista vrajmasi de 
temut care se straduiesc sa ne abata de pe calea adevarului si sa ne 
distruga. De aceea, este vital sa putem opera totdeauna distinctia intre 
himera si realitate, intre intuneric si lumina, intre ratacire si adevar, intre 
credinta gresita si cea adevarata. 

Profunzimile credintei sunt imposibil de sondat cu instrumente 
rationale. Radacina ei este dumnezeiasca, iar puterea ei de neimaginat. 
Hristos subliniaza acest lucru, adresandu-se tuturor generatiilor de peste 
veacuri: Adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de 
mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si 
nimic nu va fi voua cu neputinta (Matei 17, 20). Desigur, astfel de cuvinte 
pot parea mari; insa atunci cand ele sunt insotite de nenumarate fapte lipsite 
de orice echivoc, atunci trebuie sa le dam crezare si sa ni le insusim ca atare. 
Minunile infricosatoare pe care le-a savarsit si le savarseste Hristos sunt 
intarite prin marile minuni pe care le-au savarsit neincetat de-a lungul 
veacurilor si le savarsesc in egala masura astazi cei care au crezut si cred 
nestramutat in El, precum Domnul insusi fagaduise: Adevarat, adevarat zic 
voua: Cel ce crede in Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu, si mai mari 
decat acestea va face (loan 14, 12). 



Exista astfel un neintrerupt lant de aur care, pornind de la Hristos, se 
continua cu sfintii apostoli, cu parintii apostolici, cu ascetii pustiurilor 
Egiptului, cu marii capadocieni, cu ierarhii, mucenicii si monahii isihasti de 
pretutindeni, si care isi prelungeste zalele pana in zilele noastre, cu 
nenumarati parinti plini de harismele Duhului Sfant, precum staretul lacov 
sau batranii aghioriti Paisie, Porfirie, losif si Efrem. Toti acestia au savarsit o 
multime de minuni prin credinta in lisus Hristos: i-au tamaduit cu desavarsire 
pe demonizati, pe paralitici, pe cancerosi, pe orbi, si nu o data au inviat 
oameni din morti! lar aceasta acum, in zilele noastre, in chiar mijlocul nostru! 
S-au scris deja rafturi de carti reunind asemenea marturii, extrem de riguros 
atestate. Si totusi, nici macar aceasta nu este roada cea mai inalta si mai 
ravnita a credintei. Rezultatul ei final, si totodata telul nostru suprem, este 
eel pe care ni-l reveleaza Sfanta Scriptura, vorbind despre Hristos: Ca tot eel 
ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (loan 3, 15). 

De ce exista insa oameni care, desi au auzit despre Hristos, totusi nu 
cred? Raspunsul ne vine si de aceasta data din partea lui Hristos: Oamenii au 
iubit intunericul mai mult decat Lumina, caci faptele lor erau rele (loan 3, 
19). Fireste, printr-o asemenea atitudine, astfel de oameni se osandesc pe ei 
insisi sa traiasca pe pamant o viata cu totul grosiera, ancorata strict in sfera 
materiei, rupti de izvoarele spirituale ale lumii, lipsiti de Dumnezeu. Daca 
raman consecventi acestei tragice optiuni pana la sfarsitul vietii lor, atunci 
prabusirea lor ontologica se consfinteste pentru eternitate, in sensul unei 
despartiri vesnice de Dumnezeu, al unei suferinte vesnice, al unei morti 
spirituale asumate de buna voie. Acesta este iadul... 

Invataturile lui Hristos, Sfintele Taine pe care le-a temeluit, minunile 
savarsite de El, toate detaliile vietii Sale, desi sunt exprimate prin mijloace 
omenesti, ele transcend la modul absolut ratiunea umana, simturile si 
limbajul comun. Provin intru totul de la Dumnezeu. Si, intrucat fapta lui 
Dumnezeu, socotita de catre oameni nebunie, este mai inteleapta decat 
intelepciunea lor (I Cor. 1, 25), nimeni nu poate scruta adancimile 
dumnezeiesti printr-un simplu efort mental. Prin insasi natura ei, gandirea 
omeneasca este inapta sa investigheze exhaustiv tainele lui Dumnezeu, fapt 
subliniat si de apostolul Pavel: Cuvantul crucii, pentru cei ce pier, este 
nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu (ICor. 
1,18). 

Omul a fost facut de Dumnezeu pentru a participa la viata Lui, pentru a 
deveni Dumnezeu prin har. Altfel spus, toate insusirile pe care Dumnezeu le 
poseda prin firea Lui (atotcunoasterea, atotputernicia, nemurirea, fericirea 
etc), omul le va dobandi ca o ofranda a iubirii lui Dumnezeu, exact asa 
precum in dar am primit si viata pe care o traim. 

Aceasta indumnezeire a omului se lucreaza treptat, in masura in care 
inima omului, intentia lui, nazuinta lui cea mai profunda se statornicesc pe 
calea binelui. Cu cat vointa lui se lasa imboldita spre rau, cu atat el se 
indeparteaza mai mult de harul lui Dumnezeu si se indreapta mai alarmant 
spre intunericul fiintei, spre descrestere ontologica, spre iad. 

Tocmai datorita originii sale divine, omul poarta adanc intiparit in 
sufletul sau dorul dupa Dumnezeu, dorul de indumnezeire. in absolut nimic 
altceva nu-si poate gasi implinirea sufletul omenesc. Nimic mai putin decat 
atat nu este vrednic de firea lui. Si exact acest dor binecuvantat dupa 



indumnezeire se straduieste sa ni-l perverteasca Diavolul, astfel meat sa ne 
deturneze de la tinta noastra. Este strategia lui predilecta: de a corupe 
miscarile ontologice firesti ale omului. 

Asadar, Diavolul a pervertit acest dor de indumnezeire - inteleasa ca 
restaurare, prin harul lui Dumnezeu, a starii omului de dinainte de cadere - in 
dorinta de autoindumnezeire. Ispititorul ne sopteste cu perfidie: „Singur, 
omule, vei deveni Dumnezeu! Ce nevoie ai de Dumnezeu? Esti Dumnezeu, 
numai ca nu o stii!". 

Prin momeala autoindumnezeirii (Veti fi ca Dumnezeu... - Facere 3, 5), 
Diavolul i-a condus pe cei intai ziditi la razvratire impotriva lui Dumnezeu, la 
izgonirea din Rai, la declinul spiritual, la decaderea ontologica, la pierderea 
harismelor duhovnicesti. Viata omului s-a rupt de comuniunea cu Dumnezeu 
si a dobandit o serie de insusiri ale existentei animale: Omul, fiind in cinste, 
n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat 
lor (Ps. 48, 12). Prin cadere, el a devenit stricacios, a cunoscut boala si, in 
cele din urma, moartea. Plata pacatului este moartea (Rom. 6, 23). 

In Cartea Facerii, cea dintai a Vechiului Testament, este descris detailat 
acest moment fatal pentru intregul neam omenesc. Uriasa catastrofa 
ontologica pe care a suferit-o natura umana prin caderea protoparintilor, si 
care se transmitea din generatie in generatie, nu putea fi inlaturata decat de 
Dumnezeu insusi. Orice efort omenesc in acest sens era absolut insignifiant. 
Drept urmare, Dumnezeu S-a intrupat, asumandu-Si astfel plenar natura 
umana, si prin lucrarea Sa, prin faptele si invataturile Sale, dar mai ales prin 
Sfintele Sale Taine, i-a deschis din nou omului drumul catre indumnezeire. 
Este drumul pe care in chip fericit 11 parcurg pana la capat sfintii. 

De-a lungul intregii istorii, Diavolul face uz de aceeasi veche capcana, 
autoindumnezeirea, pentru a reitera astfel marea cadere a omului. Ce li 
fagaduiesc fiecarei persoane in parte invataturile orientale inspirate 
nemijlocit de catre Diavol si ingerii sai? Exact acelasi lucru prin care Diavolul 
li inselase pe Adam si Eva in Rai: „Vei deveni Dumnezeu!". In ce fel? Prin 
exercitiile yoga, prin tehnicile de meditatie, prin ceremoniile si jertfele aduse 
demonilor. 

Este tocmai ceea ce a dorit Diavolul insusi: sa devina Dumnezeu. Si voi 
pune tronul meu mai presus de tronul Celui Preainalt, si voi fi asemenea Lui, 
a gandit arhanghelul Lucifer, si a cazut cu infricosatoare cadere, devenind 
Diavol. Din arhanghel prealuminos, care raspandea pretutindeni in jur 
dumnezeiasca lumina necreata, a devenit demon preaintunecat. Cu aceasta 
boala spirituals se va stradui pana la sfarsitul veacurilor sa-l contamineze si 
pe om. 

Diavolul si ingerii sai cazuti nu-si afla in nimic altceva mai multa 
satisfactie decat in a fi socotiti dumnezei, si a fi adorati ca atare. Prin 
insuflarea directa a teoriilor religioase orientale, demonii urmaresc asadar 
sa-l antreneze pe om intr-o dubla cadere: aceea de a-i venera pe ei, si aceea 
de a se venera pe sine insusi, in locul lui Dumnezeu. 

Cine le mai poate veni in ajutor celor inselati de Satana intr-o 
asemenea masura? Numai Acela Care S-a facut om pentru a-i mantui pe cei 
zdrobiti cu inima, Acela Care S-a pogorat pe pamant ca sa afle oaia cea 



pierduta(y. Luca 15, 4), Acela Care a venit nu ca sa judece, ci ca sa-l 
mantuiasca pe om (v. loan 12, 47), Acela Care ne-a iubit atat de mult, meat a 
primit sa Se rastigneasca pentru noi, Preabunul si Atotputernicul Hristos 
Dumnezeu. El Se reveleaza pe Sine omului intr-o relatie vie, personala, in 
interiorul Bisericii pe care El insusi a intemeiat-o spre a exista pana la 
sfarsitul veacurilor. 

Pentru ca omul sa-si improprieze aceasta revelatie, trebuie sa intre in 
staulul duhovnicesc al Bisericii. Aici 11 va intalni pe Singurul Dumnezeu 
Adevarat, pe care 11 va cunoaste prin experienta nemijlocita a comuniunii 
personale. Felul de vietuire al omului este eel care determina profunzimile 
acestei comuniuni. Cand omul isi armonizeaza modul de viata cu voia lui 
Dumnezeu, cu poruncile lui Hristos, atunci incepe sa se asemene cu 
Dumnezeu, sa devina Dumnezeu prin har si partas al celor mai adanci taine 
ale vietii. 

Aceasta revelatie care se amplifica gradat poate ajunge - prin 
rugaciune - pana la vederea Luminii necreate a Sfintei Treimi, in care 
persoana umana se uneste ontologic, in mod constient si real, cu Dumnezeu. 
Omul traieste in Dumnezeu si Dumnezeu traieste in om. Omul devine teofor 
si cunoaste tainele lui Dumnezeu prin traire, participand el insusi la viata 
dumnezeiasca. 

Cei care au ajuns la asemenea masuri duhovnicesti devin capabili sa 
ne invete si sa ne transmits si noua ceea ce traiesc ei, si astfel sa ne 
calauzeasca si pe noi la cunoasterea treptata si la iubirea Adevaratului 
Dumnezeu. Un astfel de om a fost parintele Paisie. El ne-a daruit nu numai 
inima sa, ci si intreaga sa experienta, pusa in slujba indrumarii noastre 
sufletesti catre dragostea lui Hristos. 

Sa urmam asadar pasii batranului si ai tuturor sfintilor de peste 
veacuri, si sa-i chemam neincetat in rugaciuni, astfel meat fiecare dintre noi 
sa dobandeasca experienta lui Dumnezeu in Duhul Sfant. Atunci toate se vor 
aseza pe fagasul lor firesc: vom deosebi adevarul de minciuna, realitatea de 
imaginar, lumina de intuneric. Caci nu exista nimic mai insemnat, mai de 
trebuinta, mai inalt in aceasta lume decat cunoasterea si iubirea 
Adevaratului Dumnezeu. 

Pentru ca ceea ce se pierde sau se castiga la sfarsitul oricarei calatorii 
omenesti in aceasta lume nu este nimic mai putin decat viata vesnica.